AFFAIRE MATTIELLO c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MATTIELLO c. ITALIA (solicitarea nr. 42993/98) [1]HREȘTE STRASBURG 27 iulie 2000 DEF 27/10/2000 În cauza Mattiello c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis președintele A.B. Baka Conforti Bonello Lorenzen Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și al dlui Fribergh grefier de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 6 iulie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură la data de origine a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Immacolata Mattiello ( La 7 octombrie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 26 august 1998 sub numărul de dosar 42993/98. Recurenta este reprezentată de M. A. Nardone și T. Verrilli, avocați din Benevent. Guvernul italian ( oficiul este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 1999. La 18 noiembrie 1992, recurenta a înaintat un recurs judecătorului de instanță din Benevent, care funcționa ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie ordinară de invaliditate. La 5 ianuarie 1993, judecătorul de instanță a fixat prima audiere la 9 La data de 6 martie 1995, judecătorul a numit un expert și a stabilit ca cauza să fie pronunțată la data de 6 martie 1995. Prin decizia din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 2 iunie 1995, judecătorul a respins cererea reclamantei. La 30 iunie 1995, aceasta din urmă a interjetat în fața Tribunalului din Benevent. La 19 iulie 1995, președintele a însărcinat un judecător raportor al dosarului și a stabilit ședința pledoariilor la 17 ianuarie 1996. Această audiere a fost amânată din oficiu de patru ori până la 25 februarie 1998. În ziua următoare, tribunalul a numit un expert și a amânat cazul la 23 septembrie 1998. La data respectivă, recurenta a prezentat documente la dosar și tribunalul l-a convocat pe expert până la 9 decembrie 1998. La data respectivă, cazul a fost amânat la 27 octombrie 1999 deoarece expertul nu a depus încă la grefe expertiza. În ziua următoare, ședința a fost amânată din oficiu la 19 aprilie 2000. ÎN CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 noiembrie 1992, iar cauza era încă în curs de desfășurare la 19 aprilie 2000. La acea dată, procedura durase deja un pic mai mult de șapte ani și cinci luni, pentru două instanțe. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 11.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al ÎnalteiParte contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 46 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 13. Curtea consideră că nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 16 000 000 000 ITL cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 14. Recurenta solicită, de asemenea, 12 381 400 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pentru procedura în fața Curții și a fost acordată recurentei. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % laan. DE CES MOTIVE, CURȚA, A spus, cu șase voturi împotriva uneia, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție; cu șase voturi împotrivă, pe care partea pârâtă trebuie să le plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; că aceste sume vor trebui să majoreze un interes simplu cu 2,5 % laan de la expirarea termenului menționat și până la restanță; respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 iulie 2000, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Prezidențial În prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, la decizia dizidentă a judecătorului Conforti. C. R. E. F. opinie disidentă a judecătorului Conforti Întrucât durata procedurii este de puțin peste șapte ani și cinci luni pentru două instanțe, a căror a doua instanță este încă în curs de desfășurare, ar trebui să se ajungă, cu majoritatea, la încălcarea principiului termenului rezonabil, însă nu mă simt de acord cu această concluzie. În opinia mea, nu putem ignora faptul că Tribunalul de la Benevento este ocupat de un număr extraordinar de proceduri civile, că aceleași proceduri au adesea ca obiect revendicări foarte inutile, pe care le privesc adesea, ca în cazul de față, pensii de invaliditate, că, cel mai adesea, cererile se dovedesc nefondate și că, profitând de această aglomerare, durata procedurii este denunțată aici la Strasbourg, ceea ce împiedică, de asemenea, rolul Curții. În aceste condiții, aplicarea criteriului comportamentului părților ar fi trebuit să determine Curtea să nu aprobe o practică care are puțin de-a face cu domeniul protecției drepturilor omului. În ceea ce mă privește, am decis să mă disociez de un astfel de aval. [1] Această hotărâre poate suferi modificări de formă.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE MATTIELLO c. ITALIE

(Requête n°

42993/98)

[1]

ARRÊT

STRASBOURG

27 juillet 2000

DÉFINITIF

27/10/2000

En l’affaire Mattiello c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.

Rozakis

,

président

,

M.

A.B.

Baka

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E.

Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 juillet 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Immacolata Mattiello («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 26 août 1998 sous le numéro de dossier 42993/98. La requérante est représentée par M

es

A. Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 1999.

EN FAIT

3.

Le 18 novembre 1992, la requérante déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une pension ordinaire d'invalidité.

4.

Le 5 janvier 1993, le juge d'instance fixa la première audience au 9

février 1994. Le jour venu, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 6 mars 1995. Par décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 2 juin 1995, le juge rejeta la demande de la requérante.

5.

Le 30 juin 1995, cette dernière interjeta appel devant le tribunal de Bénévent. Le 19 juillet 1995, le président chargea un juge rapporteur du dossier et fixa l'audience de plaidoiries au 17 janvier 1996. Cette audience fut reportée d’office à quatre reprises jusqu’au 25 février 1998. Le jour venu, le tribunal nomma un expert et ajourna l’affaire au 23 septembre 1998. A cette date, la requérante versa des documents au dossier et le tribunal convoqua l’expert pour le 9 décembre 1998. L’expert ne s’étant pas présenté, le tribunal fixa l’audience suivante au 27 janvier 1999, date à laquelle le tribunal renouvela l’expertise et ajourna l’affaire au 26 mai 1999. A cette date, l'affaire fut ajournée au 27 octobre 1999 car l'expert n'avait pas encore déposé au greffe l'expertise. Le jour venu, l'audience fut reportée d'office au 19 avril 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 18 novembre 1992 et l'affaire était encore pendante au 19 avril 2000. La procédure avait, à cette date, déjà duré un peu plus de sept ans et cinq mois, pour deux instances.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

Dommage

12.

La requérante réclame 46 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'elle aurait subis.

13.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 16

000

000

ITL à titre de réparation du dommage moral.

Frais et dépens

14.

La requérante demande également 12 381 400 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de

3 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d’intérêt légal applicable en Italie à la date d’adoption du présent arrêt était de 2,5 % l’an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR,

1.

Dit,

par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ;

2.

Dit,

par six voix contre une,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage moral, et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens ;

b)

que ces montants seront à majorer d’un intérêt simple de 2,5 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ;

3.

Rejette,

à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président

Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74

§

2 du règlement, l’exposé de l’opinion dissidente de M.

le juge Conforti.

C. R.

E. F.

opinion dissidente de M. le juge Conforti

La durée de la procédure étant d’un peu plus de sept ans et cinq mois pour deux instances, dont la seconde est encore pendante, on devrait conclure, avec la majorité, à la violation du principe du délai raisonnable. Néanmoins je ne me sens pas de me rallier à cette conclusion. A mon avis, on ne peut ignorer que le Tribunal de Benevento est encombré par un nombre extraordinaire de procédures civiles, que ces mêmes procédures ont souvent pour objet des revendications très futiles, qu'elles concernent souvent, comme dans le cas d'espèce, des pensions d'invalidité, que le plus souvent les revendications s'avèrent sans fondement et que, en profitant dudit encombrement, la longueur de la procédure est dénoncée ici à Strasbourg, ce qui encombre aussi le rôle de la Cour. Dans ces conditions, l'application du critère du comportement des parties aurait dû amener la Cour à ne pas avaliser une pratique qui a peu à voir avec le domaine de la protection des droits de l'homme. Pour ma part, j'ai décidé de me dissocier d'un tel aval.

[1]

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.