AFFAIRE DI NIRO c. ITALIE

SECȚIUNEA 2 CAUZA DI NIRO c. ITALIA (Cercetarea nr. 4301/98) [1]HREȘTE STRASBURG 27 iulie 2000 DEFINITIVF 27/10/2000 În lanà Cauza Di Niro c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis președintele A.B. Baka Conforti Bonello Lorenzen Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și al dlui Fribergh grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 6 iulie 2000, hotărârea a fost pronunțată, adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Carmela Di Niro, reclamanta. La data de 7 noiembrie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 26 august 1998 sub numărul de dosar 43011/98. Recurenta este reprezentată de M. A. Nardone și T. Verrilli, avocați din Benevent. Guvernul italian ( oficiul este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 1999. La 18 august 1993, recurenta a înaintat un recurs judecătorului de judecată din Benevent, care funcționa ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie ordinară de invaliditate. La 28 septembrie 1993, judecătorul de instanță a stabilit prima audiere la 13 martie 1995. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și a stabilit ca cauza să fie pronunțată la 24 iunie 1996. Această audiere a fost amânată din oficiu la 7 martie 1997 și, ulterior, la 8 mai 1998. Prin decizia din aceeași zi, judecătorul a respins cererea reclamantei. La 9 februarie 1999, reclamanta a făcut apel la tribunalul din Benevent. Data punerii în funcțiune a fost stabilită la 2 iunie 1999, și ulterior a fost amânată din oficiu la 29 septembrie 1999. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și a amânat cazul la 19 ianuarie 2000. La acea dată, ședința a fost trimisă la 20 septembrie 2000, deoarece avocații grevă. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 august 1993 și cazul este încă în curs de desfășurare. Procedura a durat până în prezent un pic mai mult de șase ani și zece luni, pentru două instanțe. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstană agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1) din Tratatul CE, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite ștergerea a ceea ce este necesar pentru a face, În mod imperfect, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 11. Recurenta solicită 46 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 12. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 16 000 000 ITL drept despăgubiri pentru prejudiciul moral. De asemenea, recurenta solicită 12 372 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 14. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 15. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, A spus, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A spus, cu șase voturi împotriva uneia, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 000 (șase milioane) lire italiene pentru daune morale 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 iulie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik În conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, se anexează Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte În conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, instanța Conforti are o opinie dizidentă a judecătorului Conforti. C. R. E. Întrucât durata procedurii este de până la șapte ani pentru două instanțe, a căror a doua instanță este încă în curs de desfășurare, ar trebui să se ajungă, cu majoritatea, la încălcarea principiului termenului rezonabil, însă nu mă simt de acord cu această concluzie. În opinia mea, nu putem ignora faptul că Tribunalul de la Benevento este ocupat de un număr extraordinar de proceduri civile, că aceleași proceduri au adesea ca obiect revendicări foarte inutile, pe care le privesc adesea, ca în cazul de față, pensii de invaliditate, că, cel mai adesea, cererile se dovedesc nefondate și că, profitând de această aglomerare, durata procedurii este denunțată aici la Strasbourg, ceea ce împiedică, de asemenea, rolul Curții. În aceste condiții, aplicarea criteriului comportamentului părților ar fi trebuit să determine Curtea să nu aprobe o practică care are puțin de-a face cu domeniul protecției drepturilor omului. În ceea ce mă privește, am decis să mă disociez de un astfel de aval. [1] Această hotărâre poate suferi modificări de formă.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE DI NIRO c. ITALIE

(Requête n°

43011/98)

[1]

ARRÊT

STRASBOURG

27 juillet 2000

DÉFINITIF

27/10/2000

En l’affaire Di Niro c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.

Rozakis

,

président

,

M.

A.B.

Baka

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E.

Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 juillet 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Carmela Di Niro («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 26 août 1998 sous le numéro de dossier 43011/98. La requérante est représentée par M

es

A. Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 1999.

EN FAIT

3.

Le 18 août 1993, la requérante déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une pension ordinaire d'invalidité.

4.

Le 28 septembre 1993, le juge d'instance fixa la première audience au 13 mars 1995. Le jour venu, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 24 juin 1996. Cette audience fut reportée d’office au 7 mars 1997 et, par la suite, au 8 mai 1998. Par décision du même jour, le juge rejeta la demande de la requérante.

5.

Le 9 février 1999, la requérante interjeta appel devant le tribunal de Bénévent. La date de la mise en état fut fixée au 2 juin 1999, et par la suite fut reportée d'office au 29 septembre 1999. Le jour venu, le juge nomma un expert et ajourna l'affaire au 19 janvier 2000. A cette date, l'audience fut renvoyée au 20 septembre 2000 car les avocats faisaient grève.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

La période à considérer a débuté le 18 août 1993 et l'affaire est à ce jour

encore pendante. La procédure a, à ce jour, déjà duré un peu plus de six ans et dix mois, pour deux instances.

8.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

9.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

10.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu

’

il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d

’

effacer qu

’

imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s

’

il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

11.

La requérante réclame 46 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'elle aurait subis.

12.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 16

000

000

ITL à titre de réparation du dommage moral.

B.

Frais et dépens

13.

La requérante demande également 12 372 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

14.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

15.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour,

1.

Dit,

par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit,

par six voix contre une,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage moral

et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette,

à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président

Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74

§

2 du règlement, l’exposé de l’opinion dissidente de M.

le juge Conforti.

C. R.

E. F.

opinion dissidente de M. le juge Conforti

La durée de la procédure étant à ce jour de sept ans pour deux instances, dont la seconde est encore pendante, on devrait conclure, avec la majorité, à la violation du principe du délai raisonnable. Néanmoins je ne me sens pas de me rallier à cette conclusion. A mon avis, on ne peut ignorer que le Tribunal de Benevento est encombré par un nombre extraordinaire de procédures civiles, que ces mêmes procédures ont souvent pour objet des revendications très futiles, qu'elles concernent souvent, comme dans le cas d'espèce, des pensions d'invalidité, que le plus souvent les revendications s'avèrent sans fondement et que, en profitant dudit encombrement, la longueur de la procédure est dénoncée ici à Strasbourg, ce qui encombre aussi le rôle de la Cour. Dans ces conditions, l'application du critère du comportement des parties aurait dû amener la Cour à ne pas avaliser une pratique qui a peu à voir avec le domaine de la protection des droits de l'homme. Pour ma part, j'ai décidé de me dissocier d'un tel aval.

[1]

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.