PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PARTIALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 45822/99 de către Habip BALCI împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 5 decembrie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna Thomassen Președintele Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru Maruste judecători și dna M. O’Boyle Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 10 decembrie 1998 și înregistrată la 1 februarie 1999, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul este un național turc, născut în 1967 și trăiește în Kastamonu, Turcia. Circumstanțe speciale ale cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În iunie 1994 s-a efectuat o căutare în camera reclamantului în sediile militare unde au fost găsite unele cărți religioase, inclusiv Catecismul Coranului și Marelui Islam (Risale-i Nur Külliyatı). La 16 iunie 1998, Consiliul Militar Suprem (Yüksek Askeri Șura) a hotărât să descarce reclamantul din armată din motive de insubordonare și de comportament imoral în conformitate cu art. 50 lit. (c) din Legea 926. Legea și practicile interne relevante 1. Constituția Dispozițiile relevante ale Constituției sunt următoarele: art. 14 § 1 „Niciunul dintre drepturile și libertățile prevăzute în Constituție nu poate fi exercitat cu scopul de a submina integritatea teritorială a statului sau unitatea indivizibilă a poporului său, de a pune în pericol existența statului turc și a Republicii, de a aboli drepturile și libertățile fundamentale, de a preda controlul statului unui singur individ sau grup sau de a aduce dominanță a unei clase sociale asupra celorlalte, de a stabili discriminare pe motive de limbă, rasă, religie sau aderență la o sectă religioasa sau de a înființa un ordin de stat pe baza unor astfel de convingeri și opinii.” art. 24 „Toată lumea are dreptul la libertatea conștiinței, credinței și credințelor religioase. Rugăciunile, închinarea și serviciile religioase se desfășoară liber, cu condiția ca acestea să nu încalce dispozițiile articolului 14. Nimeni nu va fi obligat să participe la rugăciuni, închinare sau servicii religioase sau să dezvăluie convingerile și convingerile sale religioase; nici el nu va fi cenzurat sau judecat din cauza convingerilor sau convingerilor sale religioase. ... Nimeni nu poate exploata sau abuza religia, sentimente sau lucruri religioase considerate sacre de religie în orice fel, în scopul de a determina ordinea socială, economică, politică sau juridică a statului să se bazeze pe precepte religioase, chiar dacă doar în parte sau în scopul asigurării unei influențe politice sau personale.” art. 125 „Toate actele sau deciziile administrației sunt supuse unei revizuiri judiciare ... Deciziile Președintelui Republicii cu privire la chestiuni care se află sub jurisdicția sa și deciziile Consiliului Militar Suprem nu sunt supuse unei revizuiri judiciare. ...” art. 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituția Turcă prevede că nu se poate impune o acțiune disciplinară funcționarilor publici, cu condiția respectării dreptului de apărare. În plus, se prevede că acțiunile disciplinare, altele că avertismentele și reprimarile sunt supuse controlului legal. Dispozițiile privind soldații sunt rezervate. art. 21 din Legea privind Înaltul Tribunal Administrativ Militar prevede că acțiunile disciplinare impuse soldaților nu sunt supuse controlului juridic. 2. Legea nr. 357 („Legea privind serviciile juridice militare”) art. 22 litera (c) din Legea privind serviciile juridice militare prevede: „Respectând lungimea serviciului, serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată nu este adecvată din cauza încălcărilor disciplinei sau ale comportamentului imoral pe unul dintre motivele prevăzute mai jos, astfel cum se stabilește în unul sau mai multe documente elaborate în timpul serviciului lor în ultimul rang militar pe care îl dețin, sunt supuse dispozițiilor Legii privind pensiile turce. ... 3. Legea nr. 926 („Legea privind personalul militar”) prevede art. 50 litera (c) din Legea privind personalul militar: „Respectând lungimea serviciului, serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată inadecvată din cauza încălcărilor disciplinare și a comportamentului imoral sunt supuse dispozițiilor Legii privind pensiile turce. Regulamentele pentru personalul militar stabilesc care au competența de a începe procedurile, de a examina, de a monitoriza și de a extrage concluzii din dosarele de evaluare a personalului și de a efectua orice alt act sau formalitate în aceste proceduri. O decizie a Consiliului Militar Suprem este obligată să deschidă un ofițer al cărui caz a fost depus de șeful de personal la Consiliul Militar Suprem.” Secțiunea 94 litera (b) din Legea privind personalul militar prevede: „(b) depunerea din armată pentru actele de insubordonare și de conduită imorală: În ciuda anticipității în serviciu, ofițerii necomisați a căror întreținere este considerată necorespunzătoare pentru actele de insubordonare și de conduită imorală sunt supuse Legii privind fondul de pensii turc. Investigarea, examinarea și monitorizarea rapoartelor de notare și a formalităților și a autorităților competente care îndeplinesc aceste sarcini sunt supuse dispozițiilor Regulamentelor privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați. Personalul general determină care sunt cazurile ofițerilor necomisați în ceea ce privește descărcarea de gestiune din armată ar trebui examinate de Consiliul Suprem Militar. 4. Regulamentele privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați art. 99 din Regulamentele privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați prevede: „Respectând lungimea serviciului, procedura obligatorie de pensionare se aplică tuturor serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată neapropiată din cauza încălcărilor disciplinei sau ale comportamentului imoral, pe unul dintre motivele prevăzute mai jos, astfel cum se stabilește în unul sau mai multe documente elaborate în timpul serviciului lor în ultimul rang militar pe care le-au deținut: ... (e) în cazul în care prin conduita și atitudinea sa, serviciul în cauză a furnizat dovezi că deține ilicite, subversive, separatiste, opinii politice fundamentaliste și ideologice sau ia parte activă la propagarea acestor avize.” COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că, având în vedere consecințele sale și gradul său de gravitate, descărcarea sa de la armată impusă de Consiliul Militar Suprem poate fi considerată o sancțiune penală mai degrabă decât o sancțiune disciplinară. Reclamantul susține în continuare că nu a avut niciun recurs pentru a contesta decizia Consiliului Militar Suprem. El subliniază că deciziile Consiliului Militar Suprem nu sunt supuse unei revizuiri judiciare în conformitate cu art. 125 din Constituția turcă. Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 9 din Convenție că decizia Consiliului Suprem Militar constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. El susține că motivul implicit al deciziei menționate anterior a fost bazat pe convingerile sale religioase. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 13 din Convenția luată coroborat cu art. 9 din lipsa oricărei autorități naționale independente înainte de care se pot prezenta plângeri cu orice perspectiva de succes. Reclamantul se plânge în cele din urmă în conformitate cu art. 14 din Convenția luată coroborat cu art. 6 § 1 că legislația privind retragerea soldaților creează discriminare între soldați a căror cazuri sunt supuse examinării Consiliului Suprem Militar și a celor a căror cazuri sunt supuse examinării personalului general. Reclamantul se plânge că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat în măsura în care nu există nici un recurs pentru a contesta decizia de a-l elibera din armată în dreptul turc. El susține că nu a putut prezenta apărarea sa în fața Consiliului Militar Suprem. El subliniază că deciziile Consiliului Militar Suprem nu sunt supuse unei revizuiri judiciare în conformitate cu art. 125 din Constituția Turcă. El susține, de asemenea, că decizia Consiliului Militar Suprem trebuie considerată o sancțiune penală mai degrabă decât o sancțiune disciplinară. El invocă art. 6 § 1 din Convenție. Aplicabilitatea articolului 6 a) Cu privire la existența de „o acuzație penală” Curtea constată că reclamantul a fost concediat din armată pentru insubordonare și conduită imorală printr-o decizie a unui organism militar. Curtea a examinat deja o chestiune similară în două cazuri referitoare la procedurile disciplinare militare (a se vedea, Engel și altele v. Hotărârea Țărilor de Jos din 8 iunie 1976, Serie A-22) și procedurile disciplinare de închisoare (a se vedea, Hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, Serie A-80). În aceste cazuri, Curtea a susținut că convenția, fără îndoială, permite statelor, în îndeplinirea funcției lor de gardian al interesului public, să mențină sau să stabilească o distincție între dreptul penal și dreptul disciplinar, și să tragă linia de divizare, dar numai sub anumite condiții. Convenția permite statelor să desemneze drept infracțiune un act sau omisiune care nu constituie exercitarea normală a unuia dintre drepturile pe care le protejează. Cu toate acestea, Curtea nu urmărește că clasificarea astfel făcută este decisivă în sensul Convenției (a se vedea mai sus menționata Hotărârea Engel și alții v. Olanda, §§§ 81-82 și Campbell și Fell v. Hotărârea Regatului Unit, §§ 68-69. Prin urmare, este important să se asigure dacă textul care definește sau nu infracțiunile în cauză aparține, în conformitate cu sistemul juridic intern, dreptului penal, legea disciplinară sau ambele concomitent (a se vedea judecata Engel și altele menționată mai sus, § 82). În cazul instantaneu, Curtea observă că actele de insubordonare și de conduită imorală, pe care le-a fost acuzat reclamantul, sunt pedepsite în temeiul legii turce prin statutul disciplinar. În ceea ce privește natura sancțiunii disciplinare, Curtea reamintește că „sancțiunile disciplinare sunt, în general, concepute pentru a se asigura că membrii grupurilor specifice respectă normele specifice care reglementează comportamentul lor” (a se vedea Hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, Serie A-177, § 33). Curtea remarcă că, în alegerea unei cariere militară, reclamantul a acceptat din propriul său acord un sistem de disciplină militară care, prin natura sa, implică posibilitatea de a pune asupra anumitor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitate incapabil de a fi impuse civililor (a se vedea menționat mai sus Engel și alții v. Hotărârea Țărilor de Jos din 8 iunie 1976, p. 24, § 57. Curtea remarcă că esența sancțiunii de descărcare impuse reclamantului intră în domeniul procedurii disciplinare în cadrul forțelor armate și se adresează numai unui grup dat cu un anumit statut. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de descărcare nu poate fi considerată o „acuzație penală” în sensul articolului 6 din convenție. b) Cu privire la existența unei „determinări” a „drepturilor civile” cu privire la problema aplicabilității articolului 6 la disputele referitoare la drepturile și obligațiile civile, Curtea constată că reclamantul a fost angajat ca ofițer în armata turcă. Având în vedere natura funcțiilor și responsabilităților pe care le incorporează, ocuparea forței de muncă a reclamantului poate fi considerată o participare directă la exercitarea autorității publice și a funcțiilor care vizează garantarea intereselor generale ale statului. (a se vedea, Pellegrin v. Franța, nr. 28541/95, § 66, CEDO 1999-II). În acest context, Curtea consideră că art. 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil în cazul instantaneu. Prin urmare, plângerile reclamantului în temeiul acestui cap trebuie respinse ca fiind incompatibile ratione materiae în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se declară în conformitate cu art. 14 din Convenția luată coroborat cu art. 6 § 1 că legislația privind pensionarea soldaților creează discriminare între soldați a căror cazuri sunt supuse examinării Consiliului Militar Suprem și a celor a căror cazuri sunt supuse examinării personalului general. Curtea reamintește că art. 14 completează celelalte dispoziții de fond ale Convenției și ale Protocolelor. Nu are existență independentă deoarece are efect numai în ceea ce privește „precierea drepturilor și libertăților” protejate de aceste dispoziții. Deși aplicarea articolului 14 nu presupune neapărat o încălcare a acestor dispoziții - și, în această măsură, are un sens autonom -, nu poate exista loc pentru aplicarea sa, cu excepția cazului în care faptele în cauză se încadrează în cadrul unei sau mai multe dintre aceste dispoziții (a se vedea, printre altele, hotărârea Van der Mussele din 23 noiembrie 1983, Serie A nr. 70, p. 22, § 43). Având în vedere considerațiile de mai sus referitoare la inaplicabilitatea articolului 6 din Convenție în cauza instantană, Curtea consideră că plângerea reclamantului în temeiul acestui cap este inadmisibilă ratione materiae în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plâng, în temeiul articolului 9 din Convenție, că decizia Consiliului Suprem Militar constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 13 din Convenția luată coroborat cu art. 9 din lipsa oricărei autorități naționale independente înainte de care se pot prezenta plângeri cu orice perspectiva de succes. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § 3 litera (b) din Regulamentul său de procedură, să anunțe guvernul contestat. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide de a suspenda examinarea plângerilor reclamantei că decizia Consiliului Suprem Militar constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de gândire, conștiință și religie și că nu exista nicio autoritate națională independentă înainte de care se pot aduce plângeri cu orice perspectiva de succes; declara inadmisibil restul cererii. Michael O’Boyle Wilhelmina Președintele grefierului Thomassen
Application no. 45822/99
by Habip BALCI
against Turkey
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 5
December 2000 as a Chamber composed of
Mrs
W.
Thomassen
,
President
,
Mr
L.
Ferrari Bravo
,
Mr
Gaukur
Jörundsson
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
B.
Zupančič
,
Mr
T.
Panțîru
,
Mr
R.
Maruste
,
judges
,
and
Mr
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced on 10 December 1998 and registered on 1 February 1999,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant is a Turkish national, born in 1967 and living in Kastamonu, Turkey.
A.
Particular circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
In June 1994 a search was conducted in the applicant’s room in the military premises where some religious books were found, including the Koran and the Great Islam Catechism (Risale-i Nur Külliyatı).
On 16 June 1998 the Supreme Military Council (Yüksek Askeri Șura) decided to discharge the applicant from the army on grounds of acts of insubordination and immoral conduct pursuant to Article 50 (c) of Law 926.
B.
Relevant domestic law and practice
The relevant provisions of the Constitution are as follows:
Article 14 § 1
“None of the rights and freedoms set forth in the Constitution may be exercised with the aim of undermining the territorial integrity of the State or the indivisible unity of its people, imperilling the existence of the Turkish State and the Republic, abolishing fundamental rights and freedoms, handing over control of the State to a single individual or group or bringing about the dominance of one social class over the others, establishing discrimination on the grounds of language, race, religion or adherence to a religious sect or setting up by any other means a State order based on such beliefs and opinions.”
Article 24
“Everyone shall have the right to freedom of conscience, faith and religious belief. Prayers, worship and religious services shall be conducted freely, provided that they do not violate the provisions of Article 14. No one shall be compelled to participate in prayers, worship or religious services or to reveal his religious beliefs and convictions; nor shall he be censured or prosecuted because of his religious beliefs or convictions.
...
No one may exploit or abuse religion, religious feelings or things held sacred by religion in any manner whatsoever with a view to causing the social, economic, political or legal order of the State to be based on religious precepts, even if only in part, or for the purpose of securing political or personal influence thereby.”
Article 125
“All acts or decisions of the administration are subject to judicial review
...
Decisions of the President of the Republic concerning matters within his sole jurisdiction and decisions of the Supreme Military Council shall not be subject to judicial review.
...”
Article 129 §§ 2, 3 and 4 of the Turkish Constitution provides that a disciplinary action cannot be imposed to the civil servants provided that that the right to defence is respected. Moreover, it lays out that the disciplinary actions, other that the warnings and the reprimands are subject to legal control. The provisions concerning the soldiers are reserved. Article 21 of Law on the Military Administrative High Court stipulates that the disciplinary actions imposed to the soldiers are not subject to legal control.
2.Law no. 357 (“the Military Legal Service Act”)
Section 22 (c) of the Military Legal Service Act provides:
“Irrespective of length of service, servicemen whose continued presence in the armed forces is adjudged to be inappropriate on account of breaches of discipline or immoral behaviour on one of the grounds set out below, as established in one or more documents drawn up during their service in the last military rank they held, shall be subject to the provisions of the Turkish Pensions Act.
...
Where their conduct and attitude reveal that they have adopted unlawful opinions.”
3.Law no. 926 (“the Military Personnel Act”)
Section 50 (c) of the Military Personnel Act provides:
“Irrespective of length of service, servicemen whose continued presence in the armed forces is adjudged inappropriate on account of breaches of discipline and immoral behaviour shall be subject to the provisions of the Turkish Pensions Act. The Regulations for Military Personnel shall lay down which authorities have jurisdiction to commence proceedings, to examine, monitor and draw conclusions from personnel assessment files and to carry out any other act or formality in such proceedings. A decision of the Supreme Military Council is required to discharge an officer whose case has been submitted by the Chief of Staff to the Supreme Military Council.”
Section 94 (b) of the Military Personnel Act provides:
“(b) Discharge from the army for the acts of insubordination and immoral conduct:
Notwithstanding the seniority in the service, the non-commissioned officers whose maintenance is considered to be inappropriate for the acts of insubordination and immoral conduct are subject to Law on the Turkish Pension Fund.
The investigation, examination and follow-up of the notation reports and the formalities and the competent authorities fulfilling these duties are subject to the provisions of The Regulations on assessment of officers and non-commissioned officers. The General Staff determines which non-commissioned officers’ cases concerning their discharge from the army should be examined by the Supreme Military Council.
4.The Regulations on assessment of officers and non-commissioned officers
Article 99 of the Regulations on assessment of officers and non-commissioned officers provides:
“Irrespective of length of service, the compulsory retirement procedure shall be applied to all servicemen whose continued presence in the armed forces is adjudged to be inappropriate on account of breaches of discipline or immoral behaviour on one of the grounds set out below, as established in one or more documents drawn up during their service in the last military rank they held:
...
(e) where by his conduct and attitude the serviceman concerned has provided evidence that he holds unlawful, subversive, separatist, fundamentalist and ideological political opinions or takes an active part in the propagation of such opinions.”
The applicant complains under Article 6 of the Convention that, having regard to its consequences and its degree of severity, his discharge from the army imposed by the Supreme Military Council can be regarded as a penal sanction rather than a disciplinary one. The applicant further alleges that he had no recourse to challenge the decision of the Supreme Military Council. He points out that the decisions of the Supreme Military Council are not subject to judicial review according to Article 125 of the Turkish Constitution.
The applicant complains under Article 9 of the Convention that the decision of the Supreme Military Council amounts to a violation of his right to freedom of thought, conscience and religion. He submits that the implicit reason for the aforementioned decision was based on his religious convictions.
The applicant complains under Article 13 of the Convention taken in conjunction with Article 9 of the lack of any independent national authority before which complaints can be brought with any prospect of success.
The applicant finally complains under Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 6 § 1 that the legislation concerning the retirement of soldiers creates discrimination between soldiers whose cases are subject to the examination of the Supreme Military Council and those whose cases are subject to the examination of the General Staff.
1.
The applicant complains that his right to a fair trial has been violated insofar as there exists no recourse to challenge the decision to discharge him from the army in Turkish law. He submits that he had been unable to present his defence before the Supreme Military Council. He points out that the decisions of the Supreme Military Council are not subject to judicial review according to Article 125 of the Turkish Constitution. He further claims that the decision of the Supreme Military Council must be considered as a penal sanction rather than a disciplinary one. He invokes Article 6 § 1 of the Convention.
The Applicability of Article 6
a) On the existence of “any criminal charge”
The Court notes that the applicant was discharged from the army for insubordination and immoral conduct by a decision of a military body. The Court already examined a similar issue in two cases relating to military disciplinary proceedings (see, the Engel and others v. the Netherlands judgment of 8 June 1976, Series A-22) and to prison disciplinary proceedings (see, the Campbell and Fell v. the United Kingdom judgment of 28 June 1984, Series A-80).
In those cases the Court held that the Convention without any doubt allows the States, in the performance of their function as guardians of the public interest, to maintain or establish a distinction between criminal law and disciplinary law, and to draw the dividing line, but only subject to certain conditions. The Convention leaves the States free to designate as a criminal offence an act or omission not constituting the normal exercise of one of the rights that it protects. However, the Court does not follow that the classification thus made is decisive for the purposes of the Convention (see the above-mentioned the Engel and others v. the Netherlands judgment, §§ 81-82 and the Campbell and Fell v. the United Kingdom judgment, §§ 68-69). It is important, therefore, to ascertain whether or not the text defining the offences in issue belongs, according to the domestic legal system, to criminal law, disciplinary law or both concurrently (see the above-mentioned Engel and Others judgment, § 82).
In the instant case the Court observes that the acts of insubordination and immoral conduct, which the applicant was accused of, are punished under Turkish law by the disciplinary statutes.
As to the nature of the disciplinary sanction, the Court recalls that “disciplinary sanctions are generally designed to ensure that the members of particular groups comply with the specific rules governing their conduct” (see, the Weber v. Switzerland judgment of 22 May 1990, Series A-177, § 33).
The Court observes that in choosing a military career the applicant was accepting of his own accord a system of military discipline that by its very nature implied the possibility of placing on certain of the rights and freedoms of members of the armed forces limitations incapable of being imposed on civilians (see the above-mentioned the Engel and Others v. the Netherlands judgment of 8 June 1976, p. 24, § 57). States may adopt for their armies disciplinary regulations forbidding this or that type of conduct, in particular an attitude inimical to an established order reflecting the requirements of military service (see the Kalaç v. Turkey judgment of 1 July 1997, Reports 1997-IV, § 28).
The Court notes that the essence of the sanction of discharge imposed to the applicant falls into the field of disciplinary proceedings in the armed forces and addresses itself only to one given group with a particular statute. Consequently, the Court concludes that the decision of discharge cannot be considered as a “criminal charge” within the meaning of Article 6 of the Convention.
b) On the existence of a “determination” of “civil rights”
As to the question of the applicability of Article 6 to the disputes concerning civil rights and obligations the Court notes that the applicant was employed as an officer in the Turkish army. Having regard to the nature of the functions and responsibilities which it incorporates, the applicant’s employment can be regarded as a direct participation in exercise of the public authority and functions aiming at safeguarding the general interests of the State. (see, Pellegrin v. France, no. 28541/95, § 66, ECHR 1999-II).
Against this background the Court considers that Article 6 § 1 of the Convention is not applicable in the instant case. It follows that the applicant’s complaints under this head must be rejected as being incompatible ratione materiae within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
2.
The applicant complains under Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 6 § 1 that the legislation concerning the retirement of soldiers creates discrimination between soldiers whose cases are subject to the examination of the Supreme Military Council and those whose cases are subject to the examination of the General Staff.
The Court recalls that Article 14 complements the other substantive provisions of the Convention and the Protocols. It has no independent existence since it has effect solely in relation to “the enjoyment of the rights and freedoms” safeguarded by those provisions. Although the application of Article 14 does not necessarily presuppose a breach of those provisions - and to this extent it has an autonomous meaning -, there can be no room for its application unless the facts at issue fall within the ambit of one or more of the latter (see, inter alia, the Van der Mussele judgment of 23 November 1983, Series A no. 70, p. 22, § 43).
Having regard to the above considerations related to inapplicability of Article 6 of the Convention in the instant case the Court considers that the applicant’s complaint under this head is inadmissible ratione materiae within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
3.
The applicant complains under Article 9 of the Convention that the decision of the Supreme Military Council amounts to a violation of his right to freedom of thought, conscience and religion.
The applicant complains under Article 13 of the Convention taken in conjunction with Article 9 of the lack of any independent national authority before which complaints can be brought with any prospect of success.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 3 (b) of its Rules of Procedure, to give notice of them to the respondent Government.
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to adjourn the examination of the applicant’s complaints that the decision of the Supreme Military Council amounts to a violation of his right to freedom of thought, conscience and religion and that there existed no independent national authority before which complaints can be brought with any prospect of success;
Declares
inadmissible the remainder of the application.
Michael
O’Boyle
Wilhelmina
Thomassen
Registrar
President