ILAȘCU and OTHERS v. MOLDOVA and RUSSIA

Contextul general al cauzei: evenimentele legate de secesiunea Transnistriei și declararea independenței Republicii Moldova Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost constituită dintr-o parte a Basarabiei și dintr-o fâșie de pământ situată pe malul stâng al râului Nistru, numită Transnistria, locuită majoritar de o populație vorbitoare de limbi slave. În iunie 1990, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea și-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990. La 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”). La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova și-a schimbat denumirea în Republica Moldova. La 25 august 1991, “Sovietul Suprem al RMN” a adoptat declarația de independență a “RMN”. La 27 august 1991, Parlamentul moldovean a adoptat Declarația de independență a Republicii Moldova. Ținând cont de faptul că Armata a 14-a a circumscripției militare Odesa a Ministerului Apărării al URSS (“Armata a 14-a”), al cărei cartier general se afla la Chișinău începând cu anul 1956, fusese menținută pe teritoriul moldovenesc, Parlamentul Republicii Moldova a cerut Guvernului URSS „încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Republicii Moldova”. La 1 decembrie 1991, au fost organizate alegeri prezidențiale în raioanele situate pe malul stâng al Nistrului (Transnistria), alegeri declarate ilegale de către autoritățile moldovenești. Dl Igor Smirnov a fost ales „Președinte al RMN”. La sfârșitul anului 1991 și începutul lui 1992, au izbucnit confruntări violente între forțele separatiste și forțele de menținere a ordinii ale Guvernului moldovean, care s-au soldat cu câteva sute de morți. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunității internaționale și Consiliului de Securitate al ONU, Președintele Republicii Moldova, Președintele Parlamentului Republicii Moldova, și Primul-ministru, au protestat împotriva ocupației la 3 decembrie 1991 a orașelor și satelor moldovenești din raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol și Râbnița, situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a 14-a aflată sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev. Ei au acuzat autoritățile URSS, în special Ministerul Apărării, de faptul că se aflau în spatele acestor acțiuni. Militarii Armatei a 14-a au fost acuzați că au distribuit echipament militar separatiștilor din Transnistria și că au organizat separatiștii în detașamente militare care terorizau populația civilă. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităților Federației Ruse, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce privește pretinsul ajutor acordat separatiștilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparținând Uniunii Cazacilor, asociație recunoscută de autoritățile Federației Ruse. Parlamentul Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federației Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruși de pe teritoriul Republicii Moldova. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva amestecului Federației Ruse în treburile interne ale Republicii Moldova după ce Prezidiumul Sovietului Suprem al Federației Ruse a făcut, la 20 martie 1992, o declarație prin care a indicat Republicii Moldova soluții pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea drepturilor “poporului transnistrean”. La 28 martie 1992, Președintele Republicii Moldova a decretat stare de urgență. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Președintele Federației Ruse a plasat formațiunile militare ale fostei URSS staționate pe teritoriul Republicii Moldova sub jurisdicția Federației Ruse, Armata a 14-a devenind astfel Grupul Operațional al Federației Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (“GOR” sau, “ fosta Armată a 14-a”). La 20 mai 1992, Președintele Parlamentului Republicii Moldova a protestat împotriva ocupației la 19 mai 1992 a altor regiuni din Transnistria, care este parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, de către forțele fostei Armate a 14-a, sprijinite de cazaci și mercenari ruși și de către forțele paramilitare din Transnistria. Potrivit președinției Parlamentului, această agresiune militară din partea Federației Ruse a încălcat suveranitatea Republicii Moldova și toate normele dreptului internațional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfășurare pentru găsirea unei soluții a conflictului din Transnistria. Acuzând Federația Rusă de faptul că a înarmat separatiștii din Transnistria, președinția Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federației Ruse să înceteze această agresiune și să retragă forțele militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Acest protest a fost, de asemenea, îndreptat împotriva alocuțiunilor considerate pline de agresivitate la adresa Republicii Moldova făcute la Tiraspol și Moscova de către dl Ruțkoi, Vicepreședintele Federației Ruse, și împotriva unei declarații făcute la 19 mai 1992 de către Comandamentul militar al GOR. La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei cu privire la ocupația din 19 mai 1992, exprimând recunoștința Parlamentului moldovean față de autoritățile ucrainene, care nu s-au alăturat acestei ocupații. La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel către comunitatea internațională, opunându-se noii agresiuni desfășurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forțele Armatei a 14-a, care, prin acțiunile lor de distrugere și jaf, au forțat un mare număr de civili să-și părăsească casele. Comunitatea internațională a fost îndemnată să trimită experți în Transnistria pentru a înceta “genocidul” împotriva populației locale. La 21 iulie 1992, un acord de încetare a focului a fost semnat de Președintele Republicii Moldova, dl Snegur, și Președintele Federației Ruse, dl Elțin, și contrasemnat de dl Smirnov. La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituție, care prevede, printre altele, neutralitatea statului și interzicea staționarea pe teritoriul său a trupelor aparținând altor state. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova și Federația Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul și termenele de retragere a formațiunilor militare ale Federației Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova. Acest acord prevedea retragerea formațiunilor militare ale fostei Armate a 14-a de pe teritoriul moldovenesc și remiterea instalațiilor eliberate de trupe autorităților locale ale Republicii Moldova, în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului. La 9 noiembrie 1994, Guvernul moldovean a adoptat o hotărâre de punere în aplicare a acestui acord. La o dată necunoscută, Guvernul Federației Ruse a decis să transmită acest acord pentru ratificare Dumei de Stat. La 20 martie 1998, între dl Cernomârdin, în numele Federației Ruse, și dl Smirnov, „Președinte al RMN”, a fost semnat un acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar al fostei Armate a 14-a. Conform acordului, sumele obținute din vânzarea din depozite a armamentelor, munițiilor și a bunurilor care puteau fi cedate la locul dislocării lor urmau a fi împărțite între cele două părți: 50% - Federației Ruse, și 50% - Transnistriei. Acordul, de asemenea, prevedea că cartierele militare eliberate de forțele ruse pot fi transmise autorităților locale din Transnistria potrivit unui act oficial care indică valoarea lor reală. La 17 noiembrie 1998, în timp ce acordul din 21 octombrie 1994 încă nu a fost ratificat de către Dumă, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi din motiv “că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcție de evoluția relațiilor cu Republica Moldova și regiunea transnistreană și de reglementarea politică în regiune”. În luna ianuarie a anului 1999, acordul a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord încă nu a intrat în vigoare. În 1999, la Summit-ul de la Istanbul al OSCE, Federația Rusă și-a asumat obligația de a încheia până la sfârșitul anului 2002 retragerea forțelor sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova. În acest sens, Guvernul rus a prezentat Curții calendarul elaborat de cartierul general al Armatei Federației Ruse referitor la datele și etapele de retragere ale forțelor și arsenalului militar rus de pe teritoriul transnistrean. La 16 aprilie 2001, Președintele Republicii Moldova, dl Voronin, și al Federației Ruse, dl Putin, au semnat o declarație comună al cărei punct 5 prevede următoarele: “Președinții pledează în favoarea unei reglementări rapide și echitabile a conflictului transnistrean prin mijloace exclusiv pașnice, bazate pe respectarea principiului de suveranitate și integritate teritorială a Republicii Moldova, precum și pe standardele internaționale în domeniul drepturilor omului”.

Pretinsa susținere acordată separatiștilor transnistreni de către Federația Rusă: poziția reclamanților Reclamanții invocă următoare faptele care, în opinia lor, demonstrează susținerea acordată separatiștilor transnistreni de către Federația Rusă: (a) în timpul confruntărilor cu forțele de ordine ale Guvernului Republicii Moldova, unitățile militare care aparțineau Federației Ruse au trecut de partea separatiștilor, cum ar fi cazul batalionului de geniu din Parcani subordonat generalului Butkevici, care a distrus podurile de la Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc și Coșnița; (b) transferul unităților militare ruse forțelor transnistrene; (c) participarea înalților ofițeri ai fostei Armate a 14-a la viața publică din Transnistria: astfel, generalul Bergman, comandantul garnizoanei fostei Armate a 14-a din Tiraspol, a exercitat pe parcursul mai multor luni funcțiile de primar al orașului; iar comandantul militar rus al orașului Bender a fost autoritatea de care depindeau eliberarea și programul de lucru al prizonierilor; (d) participarea militarilor fostei Armate a 14-a la alegerile din Transnistria, la paradele militare a forțelor transnistrene și la alte manifestații publice; (e) prezența cazacilor veniți din Rusia pentru a lupta de partea separatiștilor, în baza unui acord cu autoritățile ruse; (f) în declarațiile făcute presei, Vicepreședintele de atunci al Federației Ruse, dl Ruțkoi, a recunoscut „legitimitatea entității create pe malul stâng al Nistrului”; (g) intervenția televizată a Președintelui Federației Ruse, dl Elțin, reflectată și de presa scrisă, în care el a afirmat că „Rusia a acordat, acordă și va acorda susținerea sa economică și politică regiunii transnistrene”; (h) Rezoluția nr. 1334-I din 17 noiembrie 1995 a Dumei de Stat, care declara regiunea transnistreană „zonă de interes strategic deosebit pentru Federația Rusă”; (i) acordul încheiat la 20 martie 1998 între dl Cernomîrdin, în numele Federației Ruse, și dl Smirnov, în numele „RMN”, referitor la partajul patrimoniului fostei Armate a 14-a; (j) eliberarea pașapoartelor rusești pentru liderii transnistreni, printre care d-ii Smirnov, Maracuța, Caraman.

Arestarea și condamnarea reclamanților: poziția reclamanților Reclamanții au fost reținuți între 2 și 4 iunie 1992 de către persoane care pretindeau că reprezintă autoritățile „RMN”. Ilie Ilașcu, care era la acea dată liderul local al Frontului Popular (partid reprezentat în Parlamentul Republicii Moldova) și militant pentru unirea Republicii Moldova cu România, a fost reținut la 2 iunie 1992, în jurul orei 4.30 min, când zece sau doisprezece indivizi înarmați cu pistoale automate au pătruns cu forța în casa sa din Tiraspol. Acolo ei au efectuat o percheziție, ridicând câteva obiecte. Printre acestea era un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de către persoanele care au efectuat percheziția. Reclamantul pretinde că reținerea și percheziția sa au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că a fost reținut, deoarece în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el prezenta pericol pentru stabilitatea “RMN”, care era în stare de război cu Republica Moldova. Reclamantul Alexandru Leșco a fost reținut în noaptea de 2 iunie 1992, la ora 2 și 45 min. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o percheziție în prezența vecinilor săi. Andrei Ivanțoc a fost reținut la domiciliul său la 2 iunie 1992, la ora 8 dimineața, de câteva persoane înarmate care l-au lovit cu patul armelor și cu picioarele. Potrivit reclamantului, ca urmare a percheziției efectuate, mai multe covoare, 50,000 ruble și un ceas “frumos” au fost confiscate. Tudor Petrov-Popa a fost reținut la 4 iunie 1992, la ora 6 și 45 min dimineața, de către două persoane printre care un ofițer de miliție, Victor Gușan. În jurul orei 11, doi procurori, cunoscuți sub numele de Starojuk și Glazîrin, au efectuat o percheziție în lipsa reclamantului. Într-un rechizitoriu de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procurorul Starojuk, reclamanții au fost învinuiți de activități antisovietice și de faptul că au luptat prin mijloace ilegale împotriva statului legitim Transnistria, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova și a României. Ei au mai fost acuzați, de asemenea, de comiterea mai multor infracțiuni reglementate de Codul Penal al Republicii Moldova și de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Reclamanții au fost judecați de „Judecătoria Supremă a Republicii Moldovenești Nistrene”, care își ținea ședințele succesiv în sala de festivități a întreprinderii de stat „Kirov” și în sala casei de cultură din Tiraspol. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie 1993 și a luat sfârșit la 9 decembrie 1993, accesul în sală a fost permis doar cetățenilor moldoveni care dispuneau de viză de reședință în Transnistria. Milițieni și militari înarmați erau prezenți în sală și pe scena unde se aflau judecătorii. Reclamanții au asistat la procesul lor închiși în cuști metalice. Martorii audiați au putut asista liber la proces, fără a fi obligați să părăsească sala în timpul depozițiilor altor martori. De multe ori pe parcursul procesului, reclamanții nu au putut discuta cu avocații lor decât în prezența milițienilor înarmați. Ședințele au avut loc într-o atmosferă tensionată, publicul arborând pancarte ostile reclamanților. Așa precum se arată într-o fotografie făcută în sala de ședințe și care a apărut într-un ziar din Republica Moldova, prezentată grefei de către reclamanți, una din pancarte indica “Teroriștii - la răspundere!” (Teрpopиcтoв - к oтвeту!). Reclamanții au fost judecați de un complet compus din trei judecători prezidat de dna O. Ivanova, fostă judecătoare la Judecătoria Supremă a Republicii Moldova, care a fost demisă de Parlamentul Republicii Moldova la 5 februarie 1992. Mai făceau parte din colegiu dl A. Myazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an, înainte de numirea sa la „Judecătoria Supremă a RMN”, la Procuratura Generală a Republicii Moldova, și dl A. M. Zenin. Instanța a pronunțat hotărârea sa la 9 decembrie 1993. Ea a constatat că primul reclamant este vinovat de săvârșirea mai multor infracțiuni prevăzute de Codul Penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, printre care instigarea la infracțiuni contra securității statului (articolul 67), organizarea de activități cu scopul săvârșirii unor infracțiuni deosebit de periculoase contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), omor premeditat (articolul 88), răpirea mijloacelor de transport (articolul 182), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) și folosirea ilegală sau neautorizată a munițiilor sau a substanțelor explozive (articolul 227), și l-a condamnat la pedeapsa capitală cu confiscarea averii. Instanța a constatat că cel de-al doilea reclamant este vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) și folosirea neautorizată a munițiilor sau a substanțelor explozive (articolul 227 alin. 2) și l-a condamnat la 12 ani privațiune de libertate, cu ispășirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii. Cel de-al treilea reclamant a fost declarat vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), sustragerea și folosirea neautorizată a munițiilor sau a substanțelor explozive (articolul 227 și articolul 227/1 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracțiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) și vătămare corporală (articolul 96 alin. 2) și a fost condamnat la 15 ani privațiune de libertate, cu ispășirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii. Cel de-al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), vătămare corporală (articolul 96 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracțiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127), sustragerea și folosirea neautorizată a munițiilor sau a substanțelor explozive (articolul 227 și articolul 227/1 alin. 2) și a fost condamnat la 15 ani privațiune de libertate cu confiscarea averii. În aceeași zi (9 decembrie 1993), Președintele Republicii Moldova a declarat condamnarea reclamanților ilegală, deoarece a fost decisă de către o instanță de judecată neconstituțională. La 28 decembrie 1993, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova a ordonat inițierea unei anchete penale împotriva „judecătorilor”, „procurorilor” și altor persoane implicate în anchetarea și condamnarea reclamanților în Transnistria, acuzându-i în baza articolelor 190 și 192 ale Codului penal al Republicii Moldova de lipsire ilegală de libertate. La 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Judecătoriei Supreme a RMN”, a casat-o pe motiv că instanța care a pronunțat-o este anticonstituțională și a ordonat remiterea dosarului Procuraturii Republicii Moldova pentru o nouă anchetă conform articolului 93 Cod de procedură penală. Curtea nu a fost informată despre rezultatele acestei anchete. În continuare, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a anulat mandatul de arest al reclamanților, ordonând eliberarea lor și a cerut procuraturii să examineze posibilitatea de tragere la răspundere penală a judecătorilor „așa-zisei” „Judecătorii Supreme a RMN” pentru pronunțarea intenționată a unei hotărâri ilegale, infracțiune pedepsită de articolele 190-192 ale Codului penal. Autoritățile „RMN” nu au întreprins nimic pentru a se conforma hotărârii din 3 februarie 1994. Printr-un decret din 4 august 1995, Președintele Republicii Moldova a promulgat o lege cu privire la amnistia cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituției Republicii Moldova. Această lege prevedea, inter alia, amnistierea persoanelor condamnate pentru infracțiunile prevăzute de articolele 227, 227/1 și 227/2 ale Codului penal comise după 1 ianuarie 1990 în mai multe raioane de pe malul stâng al Nistrului. La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre care cerea, pe de o parte, Guvernului Republicii Moldova să trateze cu prioritate problema detenției reclamanților, ca deținuți politici, și să-l informeze în mod regulat despre evoluția situației și acțiunile întreprinse în acest sens, iar, pe de altă parte, Ministerului Afacerilor Externe să caute susținere fermă din partea statelor în care Republica Moldova are misiuni diplomatice, în vederea eliberării reclamanților (“grupul Ilașcu”). Deși încarcerat, primul reclamant a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova la 25 februarie 1994 și la 22 martie 1998, însă nu a participat niciodată la ședințe. La 16 august 2000, Procurorul General a anulat ordonanța din 28 decembrie 1993, pe motiv că privațiunea ilegală de libertate nu este pedepsită, în virtutea articolelor 190 și 192 ale Codului penal, decât dacă ea a fost comisă de judecători și procurori numiți conform legislației Republicii Moldova, ceea ce nu era valabil în acest caz. El a considerat, de asemenea, inoportună deschiderea unei anchetei penale pentru privațiune ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, infracțiuni prevăzute respectiv de articolele 116 și 207 ale Codului penal, pe motivul expirării termenului de prescripție de atragere la răspundere penală. În aceeași zi, Procurorul General a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva șefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de privațiune ilegală de libertate și de uzurpare a puterii sau a titlului unei persoane oficiale, în temeiul articolelor 116 și 207 ale Codului penal. La 4 octombrie 2000, la cererea lui Ilie Ilașcu, autoritățile române i-au acordat cetățenia română în baza Legii române nr. 21/1991 cu privire la cetățenie. În decembrie 2000, dl Ilașcu a fost ales deputat în Parlamentul român. La 10 aprilie 2001, și dl Ivanțoc a obținut cetățenia română. La 5 mai 2001, dl Ilașcu a fost eliberat. El indică că, în dimineața zilei de 5 mai 2001, el a fost adus la Chișinău într-un automobil în care se afla Vladimir Șevțov, numit Antiufeev, „ministrul Securității” al Transnistriei. Sosiți la Chișinău, dl Șevțov a dat citirii, în fața șefului serviciilor secrete moldovenești, Valeriu Pasat, actului de transfer care indica: „ Deținutul Ilașcu, condamnat la pedeapsa capitală, este transferat organelor competente ale Republicii Moldova ”. După transmiterea documentului respectiv, dl Șevțov ar fi declarat că sentința de condamnare rămâne valabilă și că ea va fi executată dacă dl Ilașcu se va întoarce în Transnistria.

Condițiile de detenție a reclamanților: poziția reclamanților Potrivit primului reclamant, imediat după reținerea sa, el a fost adus în biroul ministrului Securității al „RMN”, unde se mai aflau alte cinci persoane, care i-au fost prezentate ca fiind colonei ai serviciului rus de contraspionaj. Aceștia i-au cerut, în schimbul eliberării sale, să folosească în favoarea Transnistriei cunoștințele obținute pe parcursul serviciului său militar în cadrul trupelor speciale ale URSS și să se dea drept agent ce lucrează pentru serviciile secrete române. Reclamantul pretinde că, atunci când a refuzat această propunere, el a fost amenințat că nu are o altă alegere decât cimitirul. Ceilalți reclamanți au fost duși la sediul miliției din Tiraspol. După câteva zile, toți reclamanții au fost încarcerați în celulele Comenduirii fostei Armate a 14-a, unde aceștia s-au aflat aproape două luni. Pe parcursul acestei perioade, reclamanții n-au putut să se spele sau să-și schimbe hainele, ei nu au primit nicio scrisoare și nu li s-au permis decât 15 minute de exerciții pe zi într-un spațiu închis. Ei nu au putut să vadă un avocat. Dl Ilașcu a putut să-și vadă avocatul pentru prima dată doar după câteva luni de la reținerea sa, în septembrie 1992. La o dată neprecizată, reclamanții au fost transferați în închisoarea din Tiraspol în vederea pregătirii pentru proces. Pe parcursul detenției preventive, reclamanții au fost supuși diferitelor tratamente inumane și degradante: ei au fost bătuți cu bestialitate, câini-lupi au fost asmuțiți asupra lor, ei au fost izolați și intoxicați cu informații false referitoare la situația politică și starea de sănătate a familiilor lor, iar ulterior le-a fost promisă eliberarea cu condiția semnării declarațiilor de recunoaștere a vinovăției și au fost amenințați cu executarea. Ilie Ilașcu a fost supus executărilor simulate de câteva ori: lui i s-a citit sentința de condamnare la moarte; altă dată, gardienii i-au pus o vestă antiglonț și au tras focuri în el; și el a fost dus, având ochii legați, pe un câmp, unde gardienii au tras focuri de armă în direcția sa cu gloanțe oarbe până când el și-a pierdut cunoștința. Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov-Popa au fost supuși unor tratamente cu substanțe psihotrope. După ce a fost drogat, dl Ivanțoc a fost condus la un jurnalist de televiziune, în fața căruia el a fost obligat să-și recunoască vinovăția. În urma acestor tratamente, reclamantul a început să sufere de tulburări psihice. Astfel, el a încercat să se spânzure cu bucăți de material din tricoul său, însă nu a reușit. În urma acestui incident, el a fost dezbrăcat complet și lăsat gol timp de douăzeci și patru de ore. El a fost trimis pentru examinare la un spital din Odesa (Ucraina), unde reclamantul a fost examinat de un medic care a recomandat internarea sa într-un spital psihiatric. El a fost, totuși, adus la Tiraspol, unde un alt medic a constatat că el era într-o stare bună a sănătății. Reclamanții au rămas în închisoarea din Tiraspol după condamnarea lor. În 1994, primul reclamant a fost transferat în închisoarea din Hlinaia, unde el s-a aflat până în 1998, când a fost transferat înapoi la Tiraspol. Într-o scrisoare adresată în luna martie a anului 1999 Parlamentului Republicii Moldova, care se referea la criza guvernamentală cu care se confrunta Republica Moldova, dl Ilașcu a exprimat susținerea sa dlui Ion Sturza, candidat la funcția de Prim-ministru. Fiind citită de la tribună de către Președintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului de a întruni majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de Prim-ministru. Într-o scrisoare din 14 mai 1999, Andrei Ivanțoc a indicat faptul că din momentul semnării de către Ilie Ilașcu a scrisorii sus-menționate condițiile de detenție a reclamanților, în special cele a dlui Ilașcu, s-au înrăutățit. Reclamanților le-au fost interzise vizitele din afara închisorii și orice corespondență. Datorită condițiilor de detenție, starea sănătății lor s-a înrăutățit. Lui Ilie Ilașcu, deși suferind de o artrită acută și de un abces dentar, i s-a refuzat vizita unui medic pentru a-l trata. De asemenea, vederea sa s-a înrăutățit. În pofida stării lor de sănătate, niciun reclamant nu a putut consulta un medic, iar cererile formulate de Crucea Roșie Internațională de a-i vizita au fost refuzate. În scrisoarea sa din 14 mai 1999, Andrei Ivanțoc a indicat că la 13 mai 1999 civili purtând cagule au pătruns în celula sa, l-au bătut cu un baston în zona capului, spatelui și în regiunea ficatului, și l-au lovit cu pumnii în piept. Ei l-au târât apoi pe coridor, unde el l-a văzut pe colonelul Gusarov lovindu-l pe Ilie Ilașcu cu capul de un perete și aplicându-i lovituri cu picioarele. Dl Gusarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilașcu și l-a amenințat cu moartea. Colonelul Gusarov a spus reclamanților că motivul acestei agresiuni era cererea lor adresată Curții Europene a Drepturilor Omului. În urma acestor evenimente, reclamanții au fost privați de hrană timp de două zile și de lumină timp de trei zile. În aceeași scrisoare, Andrei Ivanțoc a îndemnat Parlamentul și Guvernul Republicii Moldova, mass-media internaționale și organizațiile de protecție a drepturilor omului să intervină pentru a obține încetarea torturii la care el și ceilalți trei reclamanți erau supuși. Într-o declarație scrisă din 29 iulie 1999, Andrei Ivanțoc, care se afla în a 77-a zi de grevă a foamei declanșată pentru a protesta împotriva condițiilor de detenție în care era deținut, a acuzat liderii de la Chișinău de faptul că nu fac nimic pentru a proteja drepturile omului în Republica Moldova, precum și că “se distrează” împreună cu liderii separatiști din Transnistria. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul autorităților închisorii din Tiraspol de a-i permite lui și lui Ilie Ilașcu accesul la un medic și a indicat că Ilie Ilașcu, deținut singur în celulă de ceva timp, era maltratat. Toată mobila din celula sa a fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu excepția unui maiou, și a fost bătut de persoane din cadrul “forțelor speciale”, care i-au sugerat să se sinucidă. El pretinde că, într-o zi, lui i s-a dat un laț deja pregătit. Într-o scrisoare din 10 mai 2000, primul reclamant a declarat că el nu a putut consulta un medic din anul 1997, când medici veniți din Chișinău l-au examinat și au făcut o cercetare minuțioasă a stării sănătății sale. În aceeași scrisoare, reclamantul a acuzat autoritățile Republicii Moldova de ipocrizie, pentru că, în pofida declarațiilor în favoarea eliberării reclamanților, în realitate, ele ar face „totul” pentru ca reclamanții să nu-și redobândească libertatea.

Poziția Guvernului Republicii Moldova În observațiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova și-a exprimat acordul cu versiunea prezentată de reclamanți cu privire la circumstanțele arestării, condamnării și detenției lor. În aceleași observații, el a indicat că reclamanții au fost cu certitudine reținuți în lipsa unui mandat, că ei s-au aflat timp de două luni în localurile fostei Armate a 14-a și că perchezițiile și ridicarea de obiecte au fost, de asemenea, efectuate fără mandat. În privința acuzațiilor reclamanților referitoare la condițiile lor de detenție, Guvernul moldovean a declarat că ele sunt destul de plauzibile. Pe parcursul audierii din 6 iunie 2001, Guvernul moldovean a indicat că dorește să-și retracteze poziția sa exprimată inițial în observațiile din 24 octombrie 2000, însă nu a indicat noua sa poziție în privința faptelor expuse de reclamanți. La 22 iunie 2001, Guvernul a informat Curtea că autoritățile moldovenești nu dețin niciun document de grațiere sau amnistiere a dlui Ilașcu, sau un alt document care atestă transferul său autorităților Republicii Moldova. Președintele Republicii Moldova, dl Voronin, a fost informat despre eliberarea dlui Ilașcu printr-o scrisoare care i-a fost adresată de dl Smirnov la 5 mai 2001.

Poziția Guvernului Federației Ruse În privința faptelor, Guvernul Federației Ruse se limitează să expună următoarele. Fosta Armată a 14-a se afla pe teritoriul Republicii Moldova când conflictul din Transnistria a izbucnit. Forțele militare rusești nu au luat parte, în niciun fel, la acest conflict și nici nu au fost implicate în faptele denunțate. Totuși, atunci când acțiuni armate ilegale au avut loc împotriva soldaților fostei Armate a 14-a, au fost luate măsuri adecvate în conformitate cu dreptul internațional. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a fost semnat în numele Republicii Moldova nu doar de Președintele acestui stat, dl Snegur, ci și de dl Smirnov. Guvernul rus a prezentat textul certificat al acestui acord, pe care figurează semnătura manuscrisă a dlui Smirnov, fără indicarea calității semnatarului, pe când această calitate este indicată pentru dl Snegur și dl Elțin. Guvernul rus afirmă că Federația Rusă a fost semnatara acordului nu în calitate de parte la conflict, ci în calitate de garant al păcii. Guvernul contestă că reclamanții au fost deținuți în localurile fostei Armate a 14-a și că această armată a participat la reținerea lor. În particular, el pretinde că colonelul Gusarov nu a fost angajat al formațiunilor militare ruse staționate pe teritoriul Transnistriei, însă și-a îndeplinit serviciul la „Ministerul de Interne al RMN”. Guvernul totuși își poate imagina faptul că persoane ce pretindeau că aparțin fostei Armate a 14-a rusești au putut să participe la faptele denunțate, însă subliniază că, dacă aceasta s-ar fi întâmplat, aceste acțiuni ar fi constituit o violare gravă a legislației ruse și că aceste persoane ar fi fost pedepsite pentru faptele lor. Guvernul adaugă că și-a păstrat neutralitatea și, în particular, că el nu a susținut nicicum, nici militar, nici financiar, nicio parte la conflict, precum nu au făcut-o nici membrii fostei Armate a 14-a.

Reacții internaționale cu privire la condamnarea și detenția reclamanților La 28 septembrie 1999, Președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Secretarul General au lansat un apel autorităților separatiste din Transnistria pentru a permite Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR) să viziteze reclamanții și au cerut îmbunătățirea imediată a condițiilor lor de detenție. B. Declarații și rezerve făcute de Republica Moldova Instrumentul de ratificare al Convenției depus de Republica Moldova la 12 septembrie 1997 conține câteva declarații și rezerve, a căror parte relevantă prevede: „1. Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispozițiilor convenției în ce privește omisiunile și actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele pînă la soluționarea definitivă a diferendului din această zonă. 2. În temeiul articolului 64 [actualul articol 57] din Convenție, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 4 ... 3. În temeiul articolului 64 al Convenției, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5, alineatul 3, ... 4. În temeiul articolului 64 al Convenției, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5 ... 5. Republica Moldova interpretează dispozițiile frazei a doua a articolului 2 al primului Protocol adițional ...” C. Dreptul intern relevant Articolul 11 al Constituției Republicii Moldova din 29 iulie 1994 prevede următoarele: „1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. 2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.” Articolul 116 al Codului penal prevede următoarele: „Privațiunea ilegală de libertate se pedepsește cu privațiune de libertate până la un an. Aceeași acțiune, fie că a fost săvârșită într-un mod primejdios pentru viața sau sănătatea părții vătămate, fie că i-a provocat suferințe fizice – se pedepsește cu privațiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.” Articolul 207 al Codului penal prevede următoarele: „Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoțite de săvârșirea pe această bază a unor acte social-periculoase se pedepsește fie cu privațiune de libertate până la doi ani, fie cu muncă corecțională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.” pretenții Reclamanții au pretins următoarele violări ale Convenției de către Republica Moldova și Federația Rusă: 1. Reclamanții s-au plâns că ei sunt deținuți contrar articolului 5 al Convenției. Ei invocă că detenția lor nu este legală și că instanța care i-a condamnat, și anume „Judecătoria Supremă a RMN”, nu era un tribunal competent. Ei se consideră deținuți politici și susțin, de asemenea, că, deși condamnarea lor a fost casată prin hotărârea din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, care a dispus, de asemenea, eliberarea lor, Guvernul Republicii Moldova nu a luat nicio măsură pentru executarea acestei hotărâri. 2. Reclamanții se plâng că ei nu au beneficiat de un proces echitabil în fața „Judecătoriei Supreme a RMN”. Ei invocă articolul 6 al Convenției. 3. Invocând articolul 2 al Convenției, dl Ilașcu se plânge de faptul că a fost condamnat ilegal la pedeapsa capitală. El afirmă că riscă de a fi executat în orice moment. 4. Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 3 al Convenției, de condițiile de detenție în care sunt deținuți. În afară de tratamentul contrar acestui articol aplicat de gardienii închisorii din Tiraspol, condițiile de viață în închisoarea din Tiraspol sunt de așa natură că ele constituie un tratament inuman și degradant. În sfârșit, ei se plâng că nu au avut acces la un medic, deși starea sănătății lor este precară. Dl Ilașcu se mai plânge de condițiile sale de detenție în timpul așteptării executării sale. El indică că, înainte de eliberarea sa, a fost deținut singur într-o celulă fără lumină naturală; că el nu a putut coresponda cu persoane din afara închisorii; că lui nu i se permitea să vorbească cu ceilalți deținuți; că nu și-a văzut avocatul din anul 1993; și că el nu a avut acces la un medic. 5. Reclamanții se plâng, invocând în substanță articolul 8 al Convenției, că autoritățile de la Tiraspol nu le-au permis să corespondeze liber și să primească vizitele familiilor lor. În particular, ei se plâng că administrația închisorii nu le-a permis să se adreseze Curții, astfel încât prezenta cerere a trebuit să fie depusă de soțiile lor. 6. Invocând articolul 1 al Protocolului nr. 1, ei se plâng de confiscarea bunurilor lor în urma unui proces judiciar contrar articolului 6 al Convenției. Reclamanții afirmă că autoritățile moldovenești sunt responsabile de violările sus-menționate, deoarece ele nu au luat nicio măsură pentru a le pune capăt. Ei pretind că Federația Rusă este, de asemenea, responsabilă pe motiv că teritoriul Transnistriei se afla sub controlul de facto al Federației Ruse. În sfârșit, potrivit reclamanților, violările pretinse au un caracter continuu. Procedura Cererea a fost înregistrată la Curte la 14 iunie 1999. La 4 iulie 2000, Curtea (Secțiunea Întâi) a decis să comunice cererea Guvernelor pârâte pentru prezentarea observațiilor cu privire la admisibilitatea și fondul ei. Curtea a mai decis examinarea acestei cereri cu prioritate, în temeiul articolului 41 al Regulamentului Curții. La 25 septembrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a solicitat o prelungire a termenului acordat. Această cerere a fost satisfăcută de Președinte, care a fixat noul termen pentru ambele Guverne, 25 octombrie 2000. Guvernul Republicii Moldova a prezentat observațiile sale la 24 octombrie 2000, iar Guvernul rus le-a prezentat pe ale sale la 16 octombrie 2000. Reclamanții au prezentat observațiile lor la 2 ianuarie 2001. La 4 decembrie 2000, Reprezentantul permanent al României pe lângă Consiliul Europei a informat Curtea că cererea reclamantului Ilie Ilașcu și a soției sale Nina, de dobândire a cetățeniei românești, a fost acceptată de autoritățile române la 4 octombrie 2000, în baza Legii române nr. 21/1991 cu privire la cetățenie. La 16 februarie 2001, în temeiul articolului 36 § 2 al Convenției, Președintele Camerei a invitat Guvernul român să prezinte observații scrise cu privire la această cauză. Aceste observații au fost prezentate la 27 aprilie 2001. La 20 martie 2001, în lipsa obiecțiilor din partea părților, Secțiunea Întâi a decis să se desesizeze în favoarea Marii Camere. Printr-o decizie din 4 mai 2001, Marea Cameră a confirmat tratarea cererii cu prioritate și admiterea în procedură a Guvernului român, în calitate de terț intervenient. O audiere publică a avut loc la 6 iunie 2001 în incinta Palatului Drepturilor Omului, la Strasbourg (articolul 54 § 4 al Regulamentului Curții). După consultarea Marii Camere, Președintele a invitat Guvernul român să ia parte la audiere (articolul 36 al Convenției). Următoarele persoane au apărut în fața Curții: (a) pentru Guvernul Republicii Moldova Dl Vitalie Pârlog, Agent (b) pentru Guvernul Federației Ruse Dl Pavel Laptev, Reprezentantul Federației Ruse la Curte, Dl Iuri Berestnev, dl Serghei Volkovski, dl Alexandr Novozhilov și Vladimir Kulakov, consilieri. (c) pentru Guvernul român Dna Roxana Rizoiu, Agent (d) pentru reclamanți Dl Corneliu Dinu și dl Alexandru Tănase, avocați. Reclamantul Ilie Ilașcu și Tatiana Leșco, soția reclamantului Alexandru Leșco, au asistat la audiere. Curtea a audiat declarațiile dlui Pârlog, în numele Guvernului Republicii Moldova, dlui Laptev, în numele Guvernului rus, d-ei Rizoiu, în numele Guvernului român și a dlui Dinu și dlui Tănase, în numele reclamanților. La 8 iunie 2001, Președintele Marii Camere a solicitat părților și Guvernului român să prezinte informații și documente suplimentare. Acestea au fost prezentate de Guvernul român la 14 iunie 2001, de Guvernul Republicii Moldova, la 22 iunie 2001, de Guvernul rus, la 25 iunie 2001 și de reclamanți, la 2 iulie 2001. îN DRepT În observațiile sale scrise și orale, Guvernele pârâte au înaintat mai multe obiecții cu privire la admisibilitatea cererii. Curtea va examina aceste obiecții în următoarea ordine: I. jurisdicția și responsabilitatea Guvernelor pârâte în privința actelor denunțate; II. competența Curții ratione temporis ; III. dacă dl Ilașcu mai poate pretinde că este victimă; IV. epuizarea căilor de recurs interne de către reclamanți; V. fondul cererii. I. REFERITOR LA JURISDICȚIA ȘI RESPONSABILITATEA GUVERNELOR MOLDOVEAN ȘI RUS ÎN PRIVINȚA ACTELOR DENUNȚATE 1. Argumentele celor care apar în fața Curții a) Argumentele Guvernului moldovean Guvernul moldovean a susținut că organele Republicii Moldova nu controlează teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, unde au fost comise faptele denunțate și că, în consecință, de facto reclamanții nu se află sub jurisdicția autorităților moldovene. Făcând trimitere la declarația făcută de Republica Moldova în instrumentul de ratificare al Convenției depus la 12 septembrie 1997, el notează că atunci când Republica Moldova a ratificat Convenția, acest stat nu controla teritoriul situat pe malul stâng al Nistrului. Republica Moldova nu ar fi fost în măsură să ratifice Convenția dacă ea nu ar fi putut formula această declarație, deoarece, pentru ca Convenția să poată fi aplicată, trebuie să fie posibile, pentru statul în cauză, recunoașterea și asigurarea drepturilor recunoscute în Convenție. În consecință, Guvernul moldovean nu a avut o altă alegere decât să formuleze o declarație pentru a nu-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile comise de persoane sau organe care nu se află sub autoritatea sa. În opinia Guvernului, ea reprezenta o rezervă care îndeplinește exigențele articolului 57 al Convenției. Această rezervă ar trebui să fie interpretată ca fiind o declarație negativă în baza fostului articol 25 al Convenției și, începând cu 1 noiembrie 1998, în baza articolului 34 al Convenției, în sensul că Republica Moldova nu recunoaște competența Curții în privința cererilor individuale îndreptate împotriva Republicii Moldova referitoare la actele și omisiunile organelor „RMN” pe teritoriul actualmente controlat de aceste organe, până la soluționarea definitivă a conflictului din regiune. Guvernul a admis că această rezervă nu se referă la o lege specifică, însă a susținut că lipsa de control efectiv pe teritoriul secesionist este o situație de fapt obiectivă, care nu putea fi reglementată de o lege. În sfârșit, rezerva în cauză nu are un caracter general, deoarece ea este formulată într-un mod clar și are un câmp de aplicare determinat, și anume, teritoriul transnistrean. Potrivit Guvernului, nu poate fi exclusă, în prezentul caz, aplicarea simultană a articolelor 56 și 57 ale Convenției. Articolul 29 al Convenției de la Viena oferă statelor, în alte cazuri decât cele determinate de tratatul în cauză, posibilitatea de a limita aplicarea teritorială a tratatului, astfel încât Curtea ar trebui să poată efectua o interpretare largă a articolului 56 al Convenției. Guvernul recunoaște că acest articol a fost conceput pentru a permite unui stat de a extinde aplicarea Convenției pe un teritoriu în care el este responsabil de relațiile internaționale, însă subliniază că Curtea se confruntă pentru prima dată cu o situație analogică, în care un stat acceptă să fie legat de Convenție în timp ce de facto nu controlează o parte a teritoriului său. Guvernul moldovean subliniază că cooperarea limitată cu autoritățile transnistrene nu semnifică deloc că el controlează acest teritoriu. În privința procedurii utilizate pentru vizitele efectuate în Transnistria de delegațiile moldovenești sau internaționale, pentru a le efectua, autoritățile moldovene au depus cereri pe lângă autoritățile transnistrene, care decideau, într-un mod discreționar, de a le aproba sau nu, ele fiind responsabile și de organizarea vizitelor acceptate. Este adevărat că lideri din Transnistria dețin pașapoarte de serviciu moldovenești. Aceasta se explică prin faptul că negocierile cu privire la conflictul din Transnistria au loc des în străinătate și participarea liderilor transnistreni la aceste negocieri nu ar fi posibilă dacă autoritățile moldovene nu le-ar fi eliberat pașapoarte. În observațiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a susținut că, în cauza dată, responsabilitatea Federației Ruse în temeiul articolului 1 al Convenției, ar putea fi angajată ținând cont de staționarea trupelor și a echipamentului Federației Ruse pe teritoriul transnistrean. Guvernul Republicii Moldova s-a bazat în această privință pe decizia Comisiei din 10 iulie 1978 în cauza Cyprus v. Turkey (cererea nr. 8007/77) și pe hotărârea Curții în cauza Loizidou v. Turkey ( obiecții preliminare ) (hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr. 310). La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că dorește să-și retracteze poziția exprimată anterior cu privire la posibila responsabilitate a Federației Ruse, pentru a evita efectele nedorite, și anume, încetarea procesului menit să pună capăt diferendului transnistrean și detenției celorlalți reclamanți. b) Argumentele Guvernului rus Guvernul rus susține, în primul rând, că Curtea nu este competentă pentru a examina fondul cauzei, în măsura în care cererea este îndreptată împotriva Federației Ruse, deoarece faptele denunțate nu cad sub „jurisdicția” Federației Ruse în sensul articolului 1 al Convenției. Federația Rusă nu a exercitat și nu exercită nicio jurisdicție asupra regiunii Transnistrene, care este un teritoriu ce aparține Republicii Moldova. În special, Federația Rusă nu a ocupat niciodată o parte a Republicii Moldova, iar forțele armate care staționează pe teritoriul ei se află acolo cu acordul acestui stat. Unitățile fostei Armate a 14-a nu au fost implicate în conflictul armat dintre Republica Moldova și Transnistria, ci au acționat ca un tampon între cele două părți la conflict. Ei i-au fost date împuterniciri de pacificare pentru a preveni agravarea conflictului și creșterea numărului de victime în rândurile populației civile. Doar atunci când acțiuni armate ilegale au avut loc, atât din partea Tiraspolului, cât și a Republicii Moldova, împotriva soldaților fostei Armate a 14-a, aceștia au fost obligați să se apere. În plus, potrivit acordului din 21 iulie 1992, Federația Rusă nu este o parte la conflictul armat, deși ea este parte la acest acord în calitate de garant. Pentru a exclude revendicările din partea Tiraspolului asupra armamentului și obiectelor militare ale fostei Armate a 14-a, prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Președintele Federației Ruse a plasat sub jurisdicția Federației Ruse formațiunile militare ale forțelor armate ale fostei URSS staționate pe teritoriul Republicii Moldova. Federația Rusă nu a acordat niciodată autorităților de la Tiraspol niciun fel de susținere militară, financiară sau de altă natură. Angajamentul luat în anul 1994 de Federația Rusă de a-și retrage forțele sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova nu a putut fi onorat în termen, și anume în trei ani de la data semnării acordului, deoarece această retragere nu depindea doar de Federația Rusă. Guvernul rus indică că acest termen a fost prelungit la Summit-ul de la Istanbul al OSCE până la 31 decembrie 2002 și că el intenționează să respecte acordurile de la Istanbul. În concluzie, prezența militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova, cu consimțământul acesteia din urmă, în scopul menținerii păcii în această republică, nu poate angaja responsabilitatea Federației Ruse în sensul articolului 1 al Convenției. Guvernul rus a indicat că el s-a opus mereu prezenței cazacilor ruși pe teritoriul Republicii Moldova. Federația Rusă nu a recunoscut niciodată și nu recunoaște a.n. „RMN”. Ea consideră regiunea nistreană ca fiind parte integrantă a teritoriului de est al Republicii Moldova, la fel ca și Găgăuzia. Federația Rusă nu are consulat pe teritoriul transnistrean, deși acest subiect se află de mult timp pe agenda discuțiilor cu Republica Moldova. În ceea ce privește acordul din 20 martie 1998 asupra chestiunilor cu privire la patrimoniul fostei Armate a 14-a (vezi mai sus „în fapt”), el este un acord de drept privat încheiat între două părți private, și nu unul de drept internațional, din care nu poate decurge nicio concluzie cu privire la recunoașterea „RMN” de către Federația Rusă. Guvernul rus a adăugat că, la aceeași dată, trei alte acorduri internaționale au fost semnate în prezența unui reprezentant al OSCE. Guvernul a susținut, în continuare, că Federația Rusă nu controlează de facto teritoriul transnistrean și că această regiune și-a constituit propriile organe ale puterii. Deoarece Transnistria face parte din teritoriul Republicii Moldova, responsabilitatea pentru actele comise în acest teritoriu aparține Republicii Moldova. În fine, el a susținut că militarii ruși nu au luat parte la niciunul din actele denunțate legate de reținerea, detenția și condamnarea reclamanților. c) Argumentele reclamanților Reclamanții au susținut că declarația cu privire la aplicarea teritorială a Convenției, formulată de Republica Moldova, este o rezervă cu caracter general ce nu îndeplinește condițiile articolului 57 al Convenției, deoarece ea nu se referă la o dispoziție anume a Convenției și nu a fost făcută în legătură cu o lege specifică. Ei considerau că declarația Guvernului moldovean poate fi calificată ca fiind o simplă declarație teritorială, care nu poate însă să-l exonereze de obligațiile care-i revin în virtutea Convenției. Obligația unei părți contractante la Convenție de a recunoaște drepturile pe care aceasta le garantează nu se limitează la obligația negativă de a nu viola aceste drepturi, ci este în esență o obligație pozitivă, și anume, de a lua toate măsurile necesare pentru a exclude orice violare a drepturilor pe teritoriul său și să obțină încetarea lor. În această privință, reclamanții au acuzat Guvernul moldovean că nu a întreprins nimic pentru a obține executarea hotărârii prin care a fost casată sentința din 9 decembrie 1993 și repunerea lor în libertate. Cu titlu de exemplu, ei au adus ordonanța Procurorului General din 16 august 2000 care indica neaplicarea articolelor 190 și 192 ale Codului penal după câțiva ani de la deschiderea anchetei în temeiul acestor articole. Reclamanții au conchis că, pentru a obține eliberarea lor, Guvernul moldovean dispunea de o mulțime de mijloace de ordin politic și economic. În particular, operațiile de import-export din regiunea transnistreană erau efectuate prin intermediul autorităților vamale ale Republicii Moldova; Prim-ministrul Republicii Moldova, dl Braghiș, a decorat cu distincții de stat ale Republicii Moldova mai multe persoane care dețin funcții importante în administrația de la Tiraspol; poliția moldovenească coopera strâns cu miliția din Tiraspol; iar liderii „RMN” dețineau pașapoarte, inclusiv diplomatice, de cetățeni ai Republicii Moldova. Reclamanții pretindeau că autoritățile ruse au susținut separatiștii transnistreni prin participarea la conflictul armat. În această privință, ei fac trimitere la numeroasele apeluri lansate comunității internaționale de către autoritățile Republicii Moldova în anul 1992, denunțând agresiunea comisă de fosta Armată a 14-a pe teritoriul moldovenesc, și afirmă că Federația Rusă, spre deosebire de Ucraina, nu a făcut nimic ca să împiedice cazacii și alți mercenari ruși să vină în Transnistria pentru a lupta de partea separatiștilor. Din contra, din spusele lor, Federația Rusă a încurajat acești mercenari să acționeze astfel, în timp ce fosta Armată a 14-a a înarmat și antrenat separatiștii transnistreni. Reclamanții, de asemenea, un denunțat alte acțiuni de susținere a separatiștilor transnistreni de către Federația Rusă, cum ar fi transferul unităților militare ruse forțelor transnistrene, luările de poziție publice ale comandanților fostei Armate a 14-a și ale liderilor ruși în favoarea separatiștilor și participarea comandanților fostei Armate a 14-a la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forțelor transnistrene și la alte manifestații publice. Potrivit reclamanților, astfel de acțiuni angajează responsabilitatea Federației Ruse. În acest sens, ei au invocat jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, care, în Avizul său consultativ cu privire la prezența Africii de Sud în Namibia, a subliniat obligația unui stat de a se asigura că acțiunile particularilor nu afectează locuitorii teritoriului în cauză. Ei mai fac trimitere la cauza Kling examinată de Comisia generală pentru plângeri, constituită de Statele Unite și Mexic în 1923, care s-a pronunțat pentru responsabilitatea statului pentru comportamentul rebel al soldaților săi. În plus, reclamanții consideră că Federația Rusă controlează de facto teritoriul transnistrean, ceea ce implică responsabilitatea acestui stat pentru violările drepturilor omului comise în această zonă. Ei au contestat argumentul Guvernului rus potrivit căruia fosta Armată a 14-a nu a avut decât un rol pacificator în temeiul acordului din 21 iulie 1992 și au notat că ei au fost reținuți înaintea încheierii acordului dat, pe când Federația Rusă era realmente parte la conflict. Reclamanții afirmă că așa-zisele organe ale puterii din „RMN” nu ar fi în realitate decât niște marionete ale Guvernului rus. Ei, de asemenea, susțin că „RMN” a fost recunoscută de Guvernul rus și subliniază în această privință că acordul referitor la patrimoniul fostei Armate a 14-a, încheiat la 20 martie 1998 între Federația Rusă și Transnistria, prevede transmiterea unei părți a acestui patrimoniu Transnistriei; că partidele politice din Federația Rusă aveau subdiviziuni la Tiraspol; și că Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse a deschis o secție consulară fără acordul autorităților Republicii Moldova. Ei pretind, de asemenea, că liderii transnistreni, printre care dl Smirnov, dețin pașapoarte rusești. In fine reclamanții invocă jurisprudența Curții în cauza Loizidou v. Turkey (hotărâre din 23 mai 1995, citată mai sus) în sprijinul opiniei lor potrivit căreia Federația Rusă poate fi recunoscută responsabilă pentru actele comise în afara teritoriului său, însă într-o regiune pe care ea o controlează. d) Argumentele Guvernului român Guvernul român consideră, în primul rând, că rezerva teritorială făcută de Republica Moldova nu îndeplinește condițiile cerute de articolul 57 al Convenției. El indică în continuare că, chiar presupunând că această rezervă ar putea fi analizată ca o declarație negativă în temeiul fostului articol 25 al Convenției și ca o restricție teritorială, o astfel de declarație ar fi contrară Convenției, așa precum Curtea a notat în hotărârea sa din 23 martie 1995 în cauza Loizidou v. Turkey. În al doilea rând, un stat nu poate limita sfera obligațiilor asumate în momentul ratificării Convenției invocând că el nu exercită jurisdicția sa în sensul articolului 1, deoarece lui îi revine îndeplinirea obligațiilor pozitive stabilite de jurisprudența organelor instituite prin Convenție. Deși astfel de obligații pozitive nu trebuie să fie interpretate într-un mod care ar impune autorităților o sarcină insuportabilă sau excesivă, statele sunt totuși obligate să întreprindă măsuri rezonabile. În speță, Guvernul moldovean nu a demonstrat că a întreprins toate eforturile pentru a asigura suveranitatea ei pe teritoriul său. În particular, deși dispunea de mecanisme de constrângere pentru a asigura respectarea ordinii juridice pe teritoriul său, Guvernul Republicii Moldova nu a luat nicio măsură efectivă pentru a se asigura de executarea hotărârii din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova. Admițând că faptele denunțate s-au produs și continuă să se producă în „RMN”, parte a teritoriului Republicii Moldova sub autoritatea de facto a administrației separatiste de la Tiraspol, Guvernul român a reiterat influența trupelor Federației Ruse în crearea și menținerea zonei transnistrene, care nu se află sub controlul Guvernului de la Chișinău. El susține că fosta Armată a 14-a a contribuit la crearea forțelor militare separatiste, iar după încetarea conflictului militarii fostei Armate a 14-a au rămas pe teritoriul moldovenesc. Guvernul invocă jurisprudența organelor instituite prin Convenție potrivit căreia responsabilitatea unei Parți Contractante poate fi implicată atunci când, în urma unei acțiuni militare, ea exercită în practică controlul asupra unei zone situate în afara teritoriului său național (Cyprus v. Turkey, cererea nr. 8007/77, decizia Comisiei din 10 iulie 1978; Loizidou v. Turkey, hotărârea din 23 martie 1995; Cyprus v. Turkey, cererea nr. 25781/94, raportul Comisiei din 4 iunie 1999). Această jurisprudență este pe deplin aplicabilă prezentei cauze ținând cont de participarea forțelor fostei Armate a 14-a la conflictul militar prin care Republica Moldova a încercat să restabilească de fapt jurisdicția sa suverană asupra teritoriului în cauză, și de staționarea lor în „RMN”. Este puțin relevant că numărul real al militarilor Federației Ruse a fost redus progresiv pe măsură ce autoritățile locale au creat forțe armate proprii, deoarece elementul de descurajare cauzat de menținerea fostei Armate a 14-a pe teritoriul moldovenesc a rămas. Guvernul român a susținut, de asemenea, că organele Federației Ruse exercită o influență politică asupra autorităților secesioniste de la Tiraspol. El a susținut că un stat este responsabil pentru actele comise de organele sale, inclusiv pentru actele comise ultra vires , și a făcut referire, în această privință, la câteva declarații făcute de autoritățile ruse, inclusiv de Președintele Elțin, și la cazurile soldaților ruși care s-au înarmat și au trecut de partea separatiștilor. Mai mult, el consideră că un stat ar trebui, de asemenea, să fie responsabil pentru faptele ilicite ale persoanelor private, atunci când faptele în cauză rezultă din lipsa de diligență a organelor de stat, fie sub forma unei carențe de prevenire, a unui control inadecvat sau a neglijenței. În concluzie, cererea nu ar trebui respinsă pe motivul că Guvernele pârâte nu sunt responsabile potrivit articolului 1 al Convenției. La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul român a indicat că scopul intervenției sale nu este de a formula un răspuns explicit referitor la responsabilitatea juridică a uneia sau alteia din părțile pârâte și că, în realitate, el a evitat să facă acest lucru. În calitatea sa de terț intervenient, el doar a furnizat informații despre situația de fapt și raționamentul juridic considerat pertinent pentru a susține cauza cetățenilor săi. 2. Aprecierea Curții Articolul 1 prevede următoarele: „Înaltele Părți Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al (...) Convenției” Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă competența sa pentru a examina pretențiile reclamanților poate fi stabilită și, în particular, dacă și în ce măsură faptele denunțate pot cădea sub jurisdicția Guvernelor pârâte și, dacă nu este cazul, care sunt consecințele conform Convenției. a) Republica Moldova (i) Obiecția Republicii Moldova ce decurge din existența declarației sale În ce privește chestiunea dacă faptele denunțate cad sub „jurisdicția” Republicii Moldova conform articolului 1 al Convenției, Curtea observă că Republica Moldova a ratificat Convenția cu efect pe tot teritoriului său. Ea notează în continuare prima declarație făcută de acest stat în instrumentul de ratificare al Convenției (a se vedea mai sus „B. Declarații și rezerve făcute de Republica Moldova”) și faptul că în observațiile sale Guvernul moldovean susține că declarația sus-menționată trebuie să fie interpretată ca fiind o rezervă în sensul actualului articol 57 (fostul articol 64) al Convenției, care prevede următoarele: „1. Orice stat poate, în momentul semnării prezentei Convenții sau al depunerii instrumentului său de ratificare, să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziție anume a Convenției, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziție. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol. 2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.” Astfel, Curtea va examina în primul rând ipoteza înaintată de Guvernul moldovean potrivit căreia declarația este o rezervă, în sensul articolului 57 al Convenției. Ea notează că această declarație nu conține nicio referire expresă la noțiunea de „rezervă”, în sensul articolului 57 (fostul articol 64) al Convenției, contrar celei de-a doua, de-a treia și de-a patra declarații, care se referă explicit la fostul articol 64 al Convenției. Curtea reiterează că pentru a stabili natura juridică a unei astfel de „declarații” este necesar de a privi dincolo de titlu și de a încerca să se determine sensul ei (a se vedea hotărârea Belilos v. Switzerland din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 24, § 49) sau intenția Guvernului pârât (Temeltasch v. Switzerland, cererea nr. 9116/80, Raportul Comisiei din 5 mai 1982, Decisions and Reports (DR) 31, p. 147, § 73). Mai mult, articolul 57 § 1 nu autorizează „rezervele cu caracter general”. O rezervă este cu caracter general „fie dacă ea nu este formulată în legătură cu o dispoziție anume a Convenției, fie atunci când ea este formulată într-un mod care nu permite de a-i defini sfera de aplicare” (cauza Temeltasch menționată mai sus, Raportul Comisiei, § 84). În această cauză, Curtea notează, în primul rând, că declarația moldovenească nu se referă la nicio dispoziție anume a Convenției. Este cert că, în observațiile sale, Guvernul moldovean a susținut că declarația menționată ar trebui să fie interpretată ca fiind o declarație negativă conform fostului articol 25 al Convenției și, după 1 noiembrie 1998, conform articolului 34 al Convenției. Totuși, Curtea observă că atunci când această cerere a fost depusă, la 5 aprilie 1999, fostul articol 25 al Convenției nu mai era în vigoare. Mai mult, competența Curții de a fi sesizată printr-o cerere în temeiul articolului 34 al Convenției nu urmează a fi supusă acceptării de către o Înaltă Parte Contractantă, spre deosebire de competența Comisiei în temeiul fostului articol 25, care era supusă unei astfel de acceptări. În al doilea rând, Curtea notează că declarația menționată nu se referă la o lege specifică în vigoare în Republica Moldova. Cuvintele „omisiunile și actele comise (...) pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluționarea definitivă a diferendului din această zonă”, folosite de Guvernul moldovean, indică mai degrabă că declarația în cauză are o aplicabilitate generală, care nu este limitată la o dispoziție anume a Convenției, însă este limitată în spațiu și timp, al cărei efect ar fi de a priva de protecția Convenției, total și pentru o perioadă nedeterminată, persoanele care se află pe acest „teritoriu”. În ceea ce privește declarația Guvernului moldovean precum că declarația sus-menționată ar putea fi examinată conform articolului 57 combinat cu articolul 56 al Convenției sau conform articolului 56 izolat, Curtea notează, în primul rând, că atunci când era în vigoare, fostul articol 25 al Convenției nu autoriza restricții teritoriale în temeiul acestei prevederi (Chrysostomos, Papachrysostomou and Loizidou v. Turkey, cererile nr. 15299/89, 15300/89 și 15318/89 (conexate), decizia Comisiei din 4 martie 1991, DR 68, p. 247, § 34). Ea consideră, în al doilea rând, că nici spiritul și nici termenii articolului 56, care prevede extinderea aplicabilității Convenției asupra altor teritorii decât teritoriile metropolitane ale Înaltelor Părți Contractante, nu admit o interpretare negativă, în sensul limitării „jurisdicției” în sensul articolului 1, doar la o parte a teritoriului. Din motivele de mai sus, Curtea consideră că declarația sus-menționată nu poate fi apreciată că o rezervă în sensul Convenției și, prin urmare, urmează a fi considerată nevalabilă. În consecință, Curtea respinge obiecția Guvernului moldovean bazată pe existența acestei declarații. (ii) Responsabilitatea și jurisdicția Republicii Moldova Prin urmare, urmează a fi stabilit dacă responsabilitatea și jurisdicția Republicii Moldova pot fi angajate în temeiul Convenției. În baza probelor anexate la dosar, Curtea estimează că nu dispune de informații suficiente pentru a decide asupra acestor chestiuni. Mai mult, aceste chestiuni sunt atât de strâns legate de fondul cauzei încât nu este oportun de a le determina la etapa actuală a procedurii. b) Federația Rusă Curtea trebuie, în continuare, să stabilească dacă ea este competentă să examineze pretențiile reclamanților în măsura în care ei afirmă că faptele denunțate cad sub jurisdicția Guvernului rus. Prin urmare, ea urmează să examineze dacă faptele denunțate pot cădea sub jurisdicția Federației Ruse chiar dacă ele s-au produs în afara teritoriului Federației Ruse. Curtea notează că noțiunea de „jurisdicție” în sensul articolului 1 al Convenției nu este limitată la teritoriul național al Înaltelor Părți Contractante. Spre exemplu, responsabilitatea Părților Contractante poate fi angajată în urma actelor autorităților acestora care produc efecte în afara teritoriului lor (a se vedea, Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărârea din 26 iunie 1992, Seria A nr. 240, p. 29, § 91). Mai mult, ținând cont de obiectul și scopul Convenției, responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată când, în urma unei acțiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică controlul efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său național. Obligația de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forțelor sale armate sau prin intermediul unei administrații locale subordonate (Loizidou v. Turkey ( excepții preliminare ), hotărâre citată mai sus, p. 23, § 62). În baza probelor anexate la dosar, Curtea estimează că nu dispune de informații suficiente pentru a decide asupra acestor chestiuni. Mai mult, aceste chestiuni sunt atât de strâns legate de fondul cauzei încât nu este oportun de a le determina la etapa actuală a procedurii. II.