AFFAIRE SATU BOZKURT c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 20135/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) de către Satu Bozkurt (reclamantul), cetățean al acestui stat, pe 4 mai 1992, în temeiul articolului 25 anterior al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către avocat Kazım Berzeg, din barou Ankarei. Guvernul turc (Guvernul) este reprezentat de agentul său.

Cererea are drept scop obținerea unei decizii asupra chestiunii de a ști dacă faptele cauzei relevă o încălcare a Statului pârât la cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenției (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încredințată examinării cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. În urma recuzării dlui Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat pe dl. Feyyaz Gölcüklü să stea în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 al Convenției și art. 29 § 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a solicitat Curții să unească cererile diferite introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama că fiecare cerere pun probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. PE FOND I.

În mai și iunie 1987, Administrația Națională a Apelor (DSİ: Devlet Su İșleri), organism de stat încărcat cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru construcția barajului hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Astazi sunt scufundate de apele lacului barajului.

Indemnizații de expropriere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost versate reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în mai și iunie 1987, acțiuni pentru mărirea indemnizației de expropriere în fața tribunalului de mare instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de administrația expropriază.

Acesta tribunal a acordat reclamantului indemnizații suplimentare de expropriere care erau însoțite de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30 % pe an, de calculat de la data cedării terenurilor către DSİ.

Această administrație a făcut apel în casație împotriva hotărârilor tribunalului de mare instanță care au fixat completările de indemnitate. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să ratifice sumele fixate de tribunalul de mare instanță. Curtea de Casație a confirmat acestea hotărâri în decembrie 1989 și septembrie 1991.

DSİ a versat reclamantului aceste indemnizații suplimentare majorate cu 30 % dobânzi de întârziere simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia în acea perioadă atingea 67 % pe an.

Indemnizații de expropriere plătite reclamantului, datele sesizării instanțelor interne, sumele indemnizațiilor suplimentare acordate de instanța internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor suplimentare versate reclamantului de administrație majorate cu 30 % dobânzi de întârziere, valorile reale ale indemnizațiilor suplimentare și nivelurile de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor fixate în urma diferitelor proceduri naționale care au aceeași dată de sesizare a instanțelor interne, precum și aceeași dată a plății efective). Sumă plătită reclamantului de administrație înainte de a lua posesia terenurilor (în LT) Data sesizării instanțelor interne Suma indemnizației suplimentare acordate de instanțele interne (în LT) Data plății indemnizației suplimentare Suma indemnizației suplimentare versate reclamantului de administrație majorată cu 30 % dobânzi de întârziere (în LT) Valoarea reală a indemnizației suplimentare la momentul plății majorată în funcție de rata inflației de 67 % (în LT) Niveluri de indemnizare în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate 1 399 366 704 825 2 486 862 08/06/1987 28/05/1987 28/05/1987 1 183 891 508 784 3 166 304 05/01/1993 07/01/1991 18/10/1990 3 166 908 1 068 446 6 411 765 21 381 071 3 424 116 18 839 508 61.13 71 63 II.

În partea sa relevantă, art. 46 al Constituției, referitor la expropieri, prevede: «(...) Indemnizația de expropriere va fi plătită la vedere și în numerar. (...) În caz că legea ar permite plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită la vedere va fi însoțită de dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)» B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

Conform legii nr. 3095, rata dobânzilor de întârziere datorate pentru retardarea în reglementarea datoriilor Statului era de 30 % pe an în perioada faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor de întârziere aplicabilă creanțelor Statului era de 7 % pe lună, respectiv 84 % pe an (art. 51 al legii nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și decretul nr. 89/14915 al Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 21. art. 105 al codului obligațiilor prevede: «Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de retard și debitorul nu poate dovedi că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma în momentul pronunțării sentinței pe fond.» D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizație de expropriere, s-a pronunțat în termenii următori: «Ceea ce compensează retardarea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere. Dat fiind că calea executării silite permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să exige o altă compensație cu titlu de indemnizare; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului, pe motivul că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiată (...)»

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât astfel: «Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. În ciuda acestui fapt, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor de întârziere să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să depășit dobânda compusă de 30% pe o cale directă.

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație care decide asupra chestiunii aplicabilității articolului 105 al Codului obligațiilor s-a pronunțat în termenii următori: «(...) rata dobânzii prevăzute de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară acoperind prejudiciile fără a fi nevoie de a le dovedi (...). Odată ce rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul datorat retardării plății) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scădere a valorii monetare (...)) în care se găsește țara, este imposibil de a invoca aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monetare (...)) ca probe evidente ale prejudiciului suplimentar menționat la art. 105 al codului obligațiilor, nici de a afirma că dezavantajele care rezultă din acestea constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi 30%, nu ar mai avea niciun sens. Când legiuitorul, considerând ansamblul problemelor economice, a fixat, în temeiul puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării daunei rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta ca daunele de reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că respectiva apreciere [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unei reglementări tardive rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu care depășește rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel despre care este vorba la art. 105 al codului obligațiilor (...). Când legiuitorul, în temeiul puterii sale legislative, a considerat că aceste daunele s-ar ridica la 30%, creșterea acestora la rate mai ridicate printr-o hotărâre judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...)» E. Date economice

În octombrie 1990, ianuarie 1991 și ianuarie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 2 775 LT, 3 041 LT și 8 814 LT respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistici de stat. Conform listei relevante, luând cifra «100» ca indice de bază pentru luna mai-iunie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna octombrie 1990 atinge cifra «523», în luna ianuarie 1991 cifra «586» și cea a lunii ianuarie 1993 cifra «1672» (perioada luată în considerare pentru versarea indemnizației suplimentare – §17 mai sus). PE DREPT I.

Reclamantul observă că sumele indemnizațiilor suplimentare însoțite de o dobândă de întârziere de 30 % pe an i-au fost versate după doi și patru ani de proceduri judiciare și cu o retardare de plată datorată administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În final, regretă absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit executarea silită pentru datorii ale Statului către persoane particulare.

Guvernul nu este de acord. Amintește că Statul a versat reclamantului indemnizațiile sale înainte de a lua posesia terenului, precum și indemnizațiile suplimentare majorate cu 30 % dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar și presupunând că aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile prevăzute la art. 1 al Protocolului nr. 1 se găsesc îndeplinite. Aceasta este mai ales cazul atunci când sunt vorba despre proiecte de mare anvergură care profită mii de persoane; a recunoaște o obligație de indemnizare integrală în sarcina Statului ar împiedica acesta în realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamantul nu poate pretinde, în speță, că a suportat o «sarcină specială și exorbitantă» pentru că nu a, la riscul și pericolul său, folosit posibilitatea care i se oferea de art. 105 al codului obligațiilor.

În final, Guvernul se folosește de marja sa largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar fi parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestiune a serviciilor publice. Dar rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele Statului urmărește a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie de asemenea o fel de impunere indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere ca atare, dar se opune modalităților de plată a indemnizațiilor de expropriere. Subliniază că plângerile sale privesc nu numai retardarea administrației în versarea indemnizațiilor suplimentare fixate de tribunalul de mare instanță, dar și și în principal, prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea acestui tribunal și recepția sumelor în cauză. Reamintind că plățile au intervenit mai mult de trei și cinci ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor retardări, conjugate cu deprecierea monetară puternică în țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat de terenurile sale, s-a văzut recunoașterea indemnizațiilor care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de mare instanță i-a acordat mai apoi indemnizații suplimentare însoțite de dobânzi de întârziere la rata de 30 % pe an de la această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ nu a plătit completările de indemnitate decât în octombrie 1990, ianuarie 1991 și ianuarie 1993 respectiv, adică mai mult de trei și cinci ani după sesizarea instanțelor și zece și șaisprezece luni aproximativ după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul poartă exclusiv asupra nivelului de indemnizare care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere aplicate indemnizațiilor suplimentare în perioade de trei și cinci ani aproximativ, care merg de la sesizarea tribunalului de mare instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta din urmă (vezi, pentru nivelul de indemnizare, §17 mai sus).

În acest privință, Curtea a judeca deja că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar scădea dacă plata acesteia ar face abstracție de elemente susceptibile să-i reducă valoarea, cum ar fi trecerea unei perioade de timp pe care nu se poate califica ca rezonabilă (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O retardare anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniu exproprierii are ca consecință agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea ei într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară a anumitor State (vezi, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblu, Curtea observă că situația din care se plânge reclamantul ține de «dreptul său la respectarea bunurilor», ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materia (vezi mai ales hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și urm., și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urm.), ea trebuie să cerceteze dacă a fost păstrat un drept echilibru între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Ca titlu al acestui lucru, trebuie luate în considerare modalități de indemnizare prevăzute de legislația națională și maniera în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În speță, Curtea constată că sumele indemnizațiilor suplimentare însoțite de o dobândă de întârziere simplă de 30 % pe an au fost versate interesatului în octombrie 1990, ianuarie 1991 și ianuarie 1993 respectiv, adică trei și cinci ani după sesizarea instanțelor și zece și șaisprezece luni aproximativ după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia în acea perioadă atingea în medie 67 % pe an.

Este indeniabil că retardarea luată în plata indemnizațiilor suplimentare acordate de instanțele interne, este imputabilă exclusiv deficiențelor administrației expropriază, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct adăugând la exproprierea bunurilor sale. Este această retardare, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul drept care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

Concluzie, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției. II.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar a examina chestiunea separat din unghiul acestei dispoziții. III.

Reclamantul susține că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății tardive a indemnizațiilor suplimentare, cât și pentru prejudiciile rezultând din retardarea în determinarea acestora în fața instanțelor naționale. Cere Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. De asemenea, solicită repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (vezi, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie luate în considerare diferența între sumele efectiv versate reclamantului în 1990, 1991 și 1993, și acelea pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile suplimentare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de mare instanță (§32-34 mai sus).

După ce și-a efectuat proprul calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea acceptă să acorde reclamantului o indemnizație de 7 320 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării.

Curtea, deoarece s-a deja pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja precitate), consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza a fi fost lipsit de terenurile sale, care erau unicul său mijloc de existență și refugiu. Judecând în echitate, îi acordă în consecință 1 000 USD cu titlu de prejudiciu moral, oricare ar fi numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită 8 000 USD cu titlu de taxe și cheltuieli relative la procedurile naționale și ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama că toate cererile privind exproprierii Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că trebuie acordată reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit a fixa la 6 % rata anuală a dobânzilor de întârziere pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției; 2. Declară că nu este necesar a examina plângerea întemeiat pe art. 6 § 1 al Convenției; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, plus orice sumă datorată la titlu de impozite, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării: i. 7 320 (șapte mii trei sute douăzeci) dolari americani în reparare a prejudiciului material; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru prejudiciu moral; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru taxe și cheltuieli; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6 % pe an de la expirarea respectivului termen și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 septembrie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 20135/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Satu Bozkurt (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 4 mai 1992, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai et juin 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai et juin 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en décembre 1989 et septembre 1991.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montant payé au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Date de la saisine des juridictions internes Montant de l'indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes (en LT) Date de paiement de l'indemnité complémentaire Montant de l'indemnité complémentaire versée au requérant par l'Administration majoré de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeur réelle de l'indemnité complémentaire au moment du paiement majorée en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport à la valeur réelle des terrains expropriés 1 399 366 704 825 2 486 862 08/06/1987 28/05/1987 28/05/1987 1 183 891 508 784 3 166 304 05/01/1993 07/01/1991 18/10/1990 3 166 908 1 068 446 6 411 765 21 381 071 3 424 116 18 839 508 61.13 71 63 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire ; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En octobre 1990, janvier 1991 et janvier 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 2 775 LT, 3 041 LT et 8 814 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai-juin 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois d'octobre 1990 atteint le chiffre «523», au mois de janvier 1991 le chiffre «586» et celui du mois de janvier 1993 le chiffre «1672» (période prise en considération pour le versement de l'indemnité complémentaire – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de deux et quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession du terrain, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois et cinq ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en octobre 1990, janvier 1991 et janvier 1993 respectivement, soit plus de trois et cinq ans après les saisines des juridictions et dix et seize mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois et cinq ans environ, lesquelles vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en octobre 1990, janvier 1991 et janvier 1993 respectivement, soit trois et cinq ans après la saisine des juridictions et dix et seize mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1990, 1991 et 1993, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 7 320 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 7 320 (sept mille trois cent vingt) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente