AFFAIRE DRAGONETTI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DRAGONETTI c. ITALIA (Cercetarea nr. 48404/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Dragonetti c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și al dlui T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, Carmela Dragonetti a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 octombrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapelor și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Libertățile Fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 28 mai 1999 sub numărul de dosar 48404/99. Recurenta este reprezentată de M. V. Piscitelli, avocat în Benevent. Guvernul italian ( mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. La 27 ianuarie 1994, recurenta a înaintat un recurs judecătorului de instanță din Benevent, care funcționa ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie de invaliditate. La 5 martie 1994, judecătorul de instanță a fixat prima ședință la 1 iunie 1996. În acea zi, reclamanta a obținut o rejudecare la data de 11 octombrie 1996 pentru a notifica din nou actul de citație ministrului de la . În ziua următoare, la cererea părților, judecătorul a reportat cauza la 28 octombrie 1996. La acea dată, judecătorul a numit un expert și a stabilit deliberarea cauzei la 27 februarie 1998. Între timp, printr-o notă din 10 mai 1997 expertul l-a informat pe judecător cu privire la faptul că reclamanta nu era prezentată celor două convorbiri stabilite pentru vizita medicală. Lanțul din 27 februarie 1998, Tribunalul a fost trimis din oficiu de patru ori până la 29 noiembrie 1999 și, ulterior, de două ori până la 20 martie 2001 din cauza absenței părților. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 ianuarie 1994 și era încă în curs de desfășurare la 20 martie 2001. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și o lună pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 11. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se dea la o parte mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 12. Recurenta solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 24 000 000 de lire ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 10 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 14. Recurenta solicită, de asemenea, 5 200 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă recurentei. Interese moratorii 16. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE DRAGONETTI c. ITALIE

(Requête n°

48404/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Dragonetti c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Carmela Dragonetti (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 28

mai

1999 sous le numéro de dossier 48404/99. La requérante est représentée par M

e

V. Piscitelli, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 27 janvier 1994, la requérante déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une pension d'invalidité.

4.

Le 5 mars 1994, le juge d'instance fixa la première audience au 1

er

juin

octobre 1996 afin de notifier à nouveau l’acte de citation au ministre de l’Intérieur. Le jour venu, à la demande des parties le juge reporta l’affaire au 28 octobre 1996. A cette date, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 27 février 1998. Entre-temps, par une note du 10

mai

1997 l’expert informa le juge de ce que la requérante ne s’était pas présentée aux deux convocations fixées pour la visite médicale. L’audience du 27

février

1998, fut renvoyée d’office à quatre reprises jusqu’au 29

novembre 1999 et, ensuite, à deux reprises jusqu’au 20 mars 2001 en raison de l’absence des parties.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 27 janvier 1994 et était encore pendante au 20 mars 2001.

8.

Elle a donc duré plus de sept ans et un mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

La requérante réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 24 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

13.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 10

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

14.

La requérante demande également 5 200 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10 000

000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000

000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président