SECȚIUNEA A DOUA CAUZA FOLLO c. ITALIA (Cercetarea nr. 44424/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Follo c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Nicola Follo, reclamantul, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 30 mai 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44424/98. Reclamantul este reprezentat de domnul S. De Nigris De Maria, avocat la Benevent. Guvernul italian ( Filomena Cardone, moștenitoarea sa, a continuat procedura în fața Curții. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. La 10 decembrie 1988, reclamantul i-a numit pe domnii C. și M., precum și pe institutul I. în fața tribunalului din Benevent, pentru a obține recunoașterea dreptului său de acces la părțile comune ale imobilului în care deține un apartament și repararea daunelor suferite. Din cele patru audieri stabilite între 12 mai 1989 și 30 noiembrie 1990, una a fost amânată pentru a permite reclamantului să precizeze cererea sa de despăgubire, două au vizat discuția de mijloace de probă și una a fost amânată din oficiu. Ședințele din 6 mai 1991 și 4 noiembrie 1991 au vizat audierea părților. La 13 aprilie 1991, Tribunalul a fost dat în judecată de două ori până la 3 februarie 1994 și după 7 iulie 1994, la cererea unui pârât. Părțile și-au prezentat concluziile la 23 februarie 1995 și au fost stabilite la 17 noiembrie 1998. Cu toate acestea, printr-o ordonanță din 27 noiembrie 1998, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio). La 12 ianuarie 1999, judecătorul a stabilit prezentarea concluziilor la 23 februarie 1999. Între timp, la 22 februarie 1999, M. Filomena Cardone s-a constituit în procedura națională ca moștenitoare a reclamantului decedat. În ziua următoare, judecătorul a retrimis cauza la 16 iunie 1999, deoarece părțile erau absente. Ulterior, a fost revocată de două ori din oficiu. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 decembrie 1988 și procedura era încă în curs de desfășurare la 1 martie 2001. 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. Curtea consideră că este necesar să se dea moștenitoarei reclamantului 35 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Partea reclamantă solicită, de asemenea, 9 604 174 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 de ITL pentru procedura în fața Curții și lacu acordă moștenitorului reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 35 000 000 (trente-cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE FOLLO c. ITALIE
(Requête n°
44424/98)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Follo c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
G.
Bonello
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
,
juges
,
M
me
M.
Del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Nicola Follo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44424/98. Le requérant est représenté par M
e
me
Filomena Cardone, son héritière, a continué la procédure devant la Cour.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.
3.
Le 10 décembre 1988, le requérant assigna MM. C. et M. ainsi que l’institut I. devant le tribunal de Bénévent, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit d’accès aux parties communes de l’immeuble dans lequel il détenait un appartement et la réparation des dommages subis.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 27 janvier 1989. Des quatre audiences fixées entre le 12 mai 1989 et le 30 novembre 1990, une fut reportée pour permettre au requérant de préciser sa demande en dédommagement, deux concernèrent la discussion de moyens de preuve et une fut ajournée d’office. Les audiences du 6 mai 1991 et du 4
novembre
1991 concernèrent l’audition des parties.
5.
Le 13 avril 1991, l’audience fut reportée d’office à deux reprises jusqu’au 3
février
1994, et après au 7 juillet 1994, à la demande d’un défendeur. Les parties présentèrent leurs conclusions le 23 février 1995 et l’audience de plaidoiries fut fixée au 17
novembre 1998.
6.
Toutefois, par une ordonnance du 27 novembre 1998, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). Le 12
janvier
1999, le juge fixa la présentation des conclusions au 23 février 1999. Entre-temps, le 22 février 1999, M
me
Filomena Cardone se constitua dans la procédure nationale en tant qu’héritière du requérant qui était décédé. Le jour venu, le juge renvoya l’affaire au 16 juin 1999, car les parties étaient absentes. Par la suite, l’affaire fut renvoyée deux fois d’office. L’audience suivante fut fixée au 1
er
mars
2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 10 décembre 1988 et la procédure était encore pendante au 1
er
mars 2001.
10.
Elle avait à cette date duré plus de douze ans et deux mois pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
13.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
14.
La partie requérante réclame 50
000
000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
15.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à l’héritière du requérant 35
000
000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
16.
La partie requérante demande également 9
604
174
ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
17.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3
000
000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à l’héritière du requérant.
C.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à l’héritière du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 35
000
000 (trente-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral
et 3
000
000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président