AFFAIRE PENGUE c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

28.02.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE PENGUE c. ITALIE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

Prima SECȚIUNE PENGUE c. ITALIA (solicitarea nr. 51162/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 Februarie 2002 DEFINIF 28/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pengue c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens, dnii L. Ferrari Bravo, Lorenzen Vajić domnii Levits Kovler judecători și E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Romolo Pengue ( La data de 1 iulie 1998, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la data de 20 septembrie 1999, cu numărul de dosar 51162/99. Reclamantul este reprezentat de dl Del Vecchio, avocat la Benevent. În acest sens, Curtea a declarat că cererea este admisibilă la data de 30 noiembrie 2000. La 11 noiembrie 1992, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, funcționând ca judecător al muncii, în vederea obținerii recunoașterii dreptului său de recuperare a plăților de prestații de invaliditate revocate de către securitatea socială (revocare pensionată invalidată la 13 octombrie 1993, instanța judecătorească a stabilit prima audiere la 18 octombrie 1993. în aprilie 1995. În ziua următoare, judecătorul a amânat la tribunal la 7 iunie 1995. Această audiere a fost pronunțată din oficiu la 29 octombrie 1996. Întrucât nu există niciun expert n Decembrie 1996. În acea zi, a fost numit un expert și a fost numit un judecător care a decis să soluționeze cauza stabilită la 25 martie 1998. Cu toate acestea, din cauza mutației judecătorului, procedura a fost suspendată. La 20 ianuarie 1998, a fost numit un nou judecător și a fost numit un nou judecător, iar la 15 iulie 1999, a fost numit un nou judecător și a fost numit din oficiu la 19 iulie 1999. Printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 20 iulie 1999, judecătorul a respins cererea reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a declarat că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul său de a se pronunța asupra acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 noiembrie 1992 și s-a încheiat la 20 iulie 1999; prin urmare, a durat mai mult de șase ani și opt luni pentru o instanță. 10. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. (1) Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, o sumă pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. Totalul sumelor indicate este de 1 182 200 ITL. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 610,56 EUR pentru procedura în fața Curții și de acordul acordat reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spus , cu cinci voturi la doi, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 610,56 EUR (șase sute zece euro cincizeci și șase de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din regulament, la următoarele opinii separate: - opinie disidentă a dlui Ferrari Bravo; - opinie disidentă a dlui Kovler. C.L.R. E.F. ORIENTAREA DLUI JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă disociez de colegii mei în cele 133 de cazuri judecate astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai putem tăcea. În toate aceste cazuri Curtea, bazându-ne pe Hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDH 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de glazură Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care erau circumstanțele cauzei, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu îl mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că afacerile de astăzi proveneau, toate, din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată (art. 6 mai 1) nu ridicase mișcări similare. Trebuia să se tragă concluzia că numai în acel loc lipsea justiția? Nu mi s-a părut așa. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cauza Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care există, desigur, posibilitatea de a obține o imagine în judecăți atât de sintetice, se vede că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi a fost exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (înseamnă la inițiativa grefei instanței), fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment cazul a fost rezolvat deoarece la 15 decembrie 1998 părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai durat ceva până când judecătorul a observat că nu mai există o dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A existat vreo pagubă pentru reclamant? În opinia mea, nu a existat nici o activitate tehnică pentru proces. ? Nu, deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii de activitate (repetate probabil în alte cauze). În cazul în care este deci prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său din Strasbourgul italian de 25 000 000 de lire (cu aproximativ 12 700 de euro) și de 8 850 620 de lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri. Dar, în cele din urmă, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultra-rapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de recurs, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este vorba doar despre chestiuni de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în scopul unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ne apucăm de o cale pe care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. În timp ce împărtășim punctul de vedere al majorității Camerei pe care a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din cauza nerespectării cerinței de termen rezonabil a procedurii civile și pe care instanța de judecată trebuie să o plătească reclamantului pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu pot să subscrie la decizia de a atribui, de asemenea, o pagubă morală din mai multe motive. În toate cele 133 de cereri din Benevent și examinate de Cameră, este vorba despre situații similare: reclamanții(e) care au depus acțiuni în fața instanței judecătorești din Benevent, în calitate de judecător de muncă, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plata despăgubirilor datorate în temeiul titlului, fie al unui concediu pentru creșterea copilului, fie al unei pensii de invaliditate civilă, fie al unui ajutor pentru o persoană la domiciliu etc. În ciuda procedurilor destul de lungi, unii reclamanți au obținut satisfacția cererilor lor înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la cazurile lor. Astfel, Curtea ar fi putut constata că art. 41 din Convenția nr. 51123/99) care face parte din cele 133 de cereri în cauză, cererile de satisfacție echitabilă. Or, Curtea a preferat să raționeze în termeni de acumulare a delincvențelor față de cerința termenului rezonabil în Italia care constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1) În mai multe alte cazuri, Curtea a constatat încălcări mult mai grave ale articolului 6′1 în cadrul unei proceduri penale (a se vedea mutatis mutandis Daktaras c. Lituania, nr. 4990/98, din 10 octombrie 2000; Riepan c. Austria, nr. 35115/97, hotărârea din 14 noiembrie 2000), dar a respins cererea de satisfacție pentru daune morale, în timp ce aloca sume importante pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. C În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să reducă sau chiar să respingă, în anumite cazuri, daunele morale sau să motiveze mai mult raționamentul. Prin urmare, am votat împotriva acestei părți a sistemului de hotărâri.