AFFAIRE MADDALENA PALMIERI c. ITALIE

În conformitate cu art. 81 din Regulamentul de procedură al Curții la 18 aprilie 2002 STRASBURG 28 februarie 2002 DEFINITIVF 28/05/2002 În cauza Maddalena Palmieri c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Dnii L. Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen mei Vajić Botoutarova judecători și ale dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, dl Maddalena Palmieri ( La 18 septembrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( S. Forgione, avocat în Solopaca (Benévent).

Guvernul italian (adică guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 30 noiembrie 2000. La 28 noiembrie 1994, recurenta a înaintat un recurs judecătorului de instanță din Benevent, care funcționa ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o reevaluare a indemnizației sale de șomaj pentru exploatația agricolă ( rivalutazione dell'indennità di disocupazione agricola). La 6 decembrie 1994, judecătorul de instanță a stabilit prima audiere la 8 Cu toate acestea, din cauza mutației judecătorului, ședința a fost trimisă din oficiu la 5 noiembrie 1999. Între timp, la 15 decembrie 1998, reclamantul și securitatea socială (I.N.P.S.) au ajuns la o soluționare amiabilă.

Pentru o judecată din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 12 noiembrie 1999, judecătorul a constatat că nu mai exista nicio dispută între părți. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul se opune acestei teze.

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 noiembrie 1994 și s-a încheiat la 15 decembrie 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de patru ani pentru o instanță.

11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu corespunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Recurenta solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 5 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, 8 850 620 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă recurentei.

Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea a declarat, cu șase voturi împotrivă, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu șase voturi împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei [1] , în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.

În limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh În conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, expunerea opiniei separate a dlui Ferrari Bravo. CLR E.F. OPINION DISIDENTE DE dl JUDGE FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă desparți de colegii mei în cele 133 de cazuri judecate astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai putem tăcea. În toate aceste cazuri Curtea se bazează pe Hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDO 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de țevi de țesător la cerința ca cauza să fie ascultată într-un termen rezonabil.

Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care au fost circumstanțele cazului, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că toate cazurile decise astăzi provin din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată [art. 6 alineatul (1) ] nu ridicase mișcări similare.

La o privire mai bună și luând, de exemplu, cazul Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care se poate face o idee în judecăți atât de sintetice, se constată că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (am presupus la inițiativa grefei instanței) fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment, cazul fusese rezolvat deoarece, la 15 decembrie 1998, părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai fost nevoie de ceva timp pentru ca judecătorul să constate că nu mai exista nicio dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A fost o pagubă pentru reclamant?

Nu cred că a existat vreo activitate tehnică pentru proces. ? Nu deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii ale exploatării (repetate probabil în alte cauze). Unde este, prin urmare, prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său Strasbourgez 25 000 000 de lire italiene (acum aproximativ 12 700 EUR) și 8 850 620 lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis.

, pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri, dar, în final, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultrarapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de apel, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este folosit doar în cazuri de mare importanță?

Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în vederea unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ne îndreptăm către o cale care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. [1] Rectificată la 18 aprilie 2002.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE MADDALENA PALMIERI c. ITALIE (Requête n° 51023/99) ARRÊT Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81 du règlement de la Cour le 18 avril 2002 STRASBOURG 28 février 2002 DÉFINITIF 28/05/2002 En l'affaire Maddalena Palmieri c. Italie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , MM. L. Ferrari Bravo, G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13. Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage

PAR CES MOTIFS, LA COUR

1. Dit , par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , par six voix contre une, a) que l'Etat défendeur doit verser à la requérante [1] , dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ' un intérêt simple de 3 % l ' an à compter de l ' expiration de ce délai et jusqu ' au versement ; 3. Rejette , à l'unanimité, les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée de M. Ferrari Bravo.

C.L.R. E.F.

OPINION DISSIDENTE DE M. LE JUGE FERRARI BRAVO

Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd'hui, mais je crois que la mesure est comble et que l'on ne peut plus se taire. Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l'arrêt Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu'en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquement” à l'exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l'Italie pour violation de l'article 6 § 1. Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l'affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.

Ceci est peut-être compréhensible, mais n'est pas juste. Voyons brièvement pourquoi. Mon attention a été attirée, je l'avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd'hui venaient, toutes , de la même circonscription alors qu'à d'autres endroits la disposition incriminée (l'article 6 § 1) n'avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut ? Cela ne me semblait pas.

A mieux y regarder et prenant par exemple l'affaire Mario Francesco Palmieri c. Italie (requête n° 51022/99), dans la mesure bien entendu où l'on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6 décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi la première audience a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu'au 4 février 1999 (je suppose à l'initiative du greffe du tribunal) sans que personne ne proteste . A ce moment-là l'affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un règlement amiable ! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu'il n'y avait plus de différend entre les parties : 15 novembre 1999, fin de l'activité ! Y a-t-il eu un dommage pour le requérant ? A mon avis aucun.

Y a-t-il eu une activité technique pour le procès ? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l'exploit (répétées probablement dans d'autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25 000 000 lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8 850 620 lires italiennes de frais (lesquels ?). La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500 EUR pour la procédure (laquelle ?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j'aimerais bien le savoir. J'espère que ce seront celles du requérant.

La même chose arrive, mutatis mutandis , pour la grande majorité des autres arrêts. Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés ? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d'appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d'imposer à l'Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l'Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d'autre part, le procès est si cher que l'on y recourt seulement dans des affaires de grande importance ? La chose, à mon avis, est fort douteuse.

Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l'Europe aux fins d'une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue. [1] Rectifié le 18 avril 2002. Le texte précédent était « …verser à chaque héritier du requérant… ».