În conformitate cu art. 81 din Regulamentul de procedură al Curții la 27 iunie 2002 STRASBURG 28 februarie 2002 În cauza Cerbo și alții c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii Ferrari Bravo, Lorenzen Dl Vajić dnii Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv cetățeni italieni, dle Mes. Concettina Cerbo și Vincenzina Barbato [Rectectificat la 27 iunie 2002. Numele recurentei M Barbato a fost modificat (din Virginia până în Vincenzina) ] și domnul Vincenzo Guarnieri și domnul Enzo Mario Di Gioia (i) La 30 octombrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în conformitate cu art. 23 din Convenția pentru Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 23 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52835/99. Candidații sunt reprezentați de S. Forgione, avocat la Solopaca (Benevent). guvernul italian ( a fost reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 15 februarie 2001. La 25 iunie 1993, reclamanții au depus, fiecare separat, o acțiune în fața judecătorului de judecată din Benevent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizațiile datorate, în temeiul asistenței pentru persoanele cu handicap, de către Unitatea Sanitară Locală (U.S.L). Judecătorul eliberează ordinul respectiv printr-o decizie din 20 iunie 1994. La 26 septembrie 1994, reclamanții au notat Băncii Romei, o treime-garant, faptele de sechestru-hotărâre, și, în acest scop, au susținut acest lucru în fața judecătorului de judecată de la Guardia Sanframondi (Benevent). În decembrie 1994, banca, fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau insesizabile. Reclamanții s-au opus acestei declarații, iar judecătorul, la cererea acestora, a ordonat prezentarea documentelor probatorii și a retrimis ședința la 25 ianuarie 1995. Această ședință a fost consacrată dezbaterilor părților la sfârșitul căreia judecătorul și-a rezervat decizia până la 6 ianuarie 1995. La data respectivă, judecătorul s-a declarat incompetent în materie de rație și a stabilit un termen limită pentru părțile implicate pentru a prelua cazul în fața instanței competente din Benevent. La 6 mai 1995, reclamanții au atribuit fiecare, separat, Banca și U.S.L. în fața Tribunalului din Benevent, pentru a constata obligațiile celui de-al treilea garant (adertamento dell'obbligo del terzo) Prima ședință stabilită la 28 septembrie 1996 a fost trimisă din oficiu la 3 octombrie 1996. În ziua respectivă, la cererea părților, judecătorul a retrimis ședința la 7 noiembrie 1996, pentru a permite admiterea mijloacelor de probă. În ziua următoare, judecătorul, care a primit cererea părților, a fixat ședința pentru prezentarea concluziilor la 27 martie 1997. În acea zi, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care stau la baza procedurii fuseseră anulate printr-o hotărâre a instanței sesizate cu apelul formulat de U.S.L. invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a ridicat imposibilitatea ca reclamanții să își exercite dreptul la continuarea procedurii. Judecătorul, la cererea părților, a stabilit ședința de pledoarii la 7 decembrie 1998. Legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cazul colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezioni stralcio) și a stabilit o ședință la 9 februarie 1999. Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare amiabilă cu U.S.L. Banca nu a luat parte la acest regulament, iar procedura a continuat pentru ca judecătorul să nu se pronunțe în privința lichidării cheltuielilor de judecată. La 9 februarie 1999, judecătorul a stabilit o audiere la 18 septembrie 2000 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă. 10. Cu toate acestea, la 4 martie 2000, președintele Tribunalului a retrimis cauza Sine die din lipsa unei săli de ședințe disponibile. 11. La 30 mai 2000, în temeiul Legii nr. 276 din 22 iulie 1997, președintele tribunalului a numit un judecător onorific (inclusiv Giudice Onorario Agregato) al cauzei; la 22 mai 2001 acesta din urmă a stabilit o audiere la 15 octombrie 2002. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 12. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Guvernul se opune acestei teze. 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 septembrie 1994 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent. 15. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de șapte ani și patru luni pentru o instanță. 16. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări ale cerinței de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).17. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Fiecare reclamant solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea consideră că fiecărui reclamant trebuie să i se acorde 8 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 375 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 23. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea spune, cu șase voturi împotrivă una, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune, cu cinci voturi la doi, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 375 EUR (trei sute șaptezeci și cinci de mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din regulament, expunerea următoarelor opinii separate - opinie disidentă a dlui Ferrari Bravo - Opinie parțial dizidentă a dlui Kovler. CLR E.F. OPINION DISȘIDENTE DE dl JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă disociez de colegii mei în cele 133 de cazuri judecate astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai putem tăcea. În toate aceste cazuri Curtea, pe baza hotărârii Bottazzi c. Italia [GC], 34884/97, CEDO 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de țevi de țesător la cerința ca cauza să fie ascultată într-un termen rezonabil. Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care au fost circumstanțele cazului, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că toate cazurile decise astăzi provin din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată [art. 6 alineatul (1) ] nu ridicase mișcări similare. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cazul Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care se poate face o idee în judecăți atât de sintetice, se constată că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (am presupus la inițiativa grefei instanței) fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment, cazul fusese rezolvat deoarece, la 15 decembrie 1998, părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai fost nevoie de ceva timp pentru ca judecătorul să constate că nu mai exista nicio dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A fost o pagubă pentru reclamant? Nu cred că a existat vreo activitate tehnică pentru proces. ? Nu deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii ale exploatării (repetate probabil în alte cauze). Unde este, prin urmare, prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său Strasbourgez 25 000 000 de lire italiene (acum aproximativ 12 700 EUR) și 8 850 620 lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis. , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri, dar, în final, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultrarapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de apel, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este folosit doar în cazuri de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în vederea unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să începem pe o cale care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. În timp ce împărtășesc opinia majorității Camerei că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din cauza nerespectării cerinței de termen rezonabil a procedurii civile și că statul pârât trebuie să plătească reclamantului o sumă determinată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu pot subscrie la decizia de a aloca, de asemenea, daune morale din mai multe motive. În toate cele 133 de cereri din Benevent și examinate de Cameră, acestea sunt situații similare: reclamanții(e) care au depus acțiuni în fața judecătorului instanței din Benevent, care funcționează ca judecător de muncă, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plata indemnizațiilor datorate în temeiul dreptului, fie al unui concediu parental, fie al unei pensii de invalid civil, fie al unui ajutor pentru o persoană la domiciliu etc. În pofida procedurilor destul de lungi, unii solicitanți au obținut satisfacția cererilor lor înainte ca Curtea să se pronunțe asupra cazurilor lor. Prin urmare, Curtea ar fi putut constata că art. 41 din Convenție era doar parțial aplicabil, sau ar fi respins, ca în cauza Natalina De Rosac. Italia 51123/99) care face parte din cele 133 de cereri în cauză, cererile de satisfacție echitabilă. Or, Curtea a preferat să raționeze în ceea ce privește acumularea de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil în Italia care constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1) În mai multe alte cazuri, Curtea a constatat încălcări mult mai grave ale articolului 6 alineatul (1) în cadrul unei proceduri penale (a se vedea mutatis mutandis Daktaras c. Lituania, nr 4990/98, din 10 octombrie 2000; Riepan c. Austria, 35115/97, Hotărârea din 14 noiembrie 2000), dar a respins cererea de satisfacție pentru daune morale, în timp ce aloca sume importante pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Doar prin notarea cu constatarea încălcării articolelor 6 alineatul (1) și 1 din Protocolul nr. 1 că În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să reducă sau chiar să respingă, în anumite cazuri, prejudiciile morale sau să motiveze mai mult raționamentul. Prin urmare, am votat împotriva acestei părți a sistemului de hotărâri.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE CERBO ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n
o
52835/99)
ARRÊT
Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81 du règlement
de la Cour le 27 juin 2002
28 février 2002
En l'affaire Cerbo et autres c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
L.
Ferrari Bravo,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M
mes
Concettina Cerbo et Vincenzina Barbato [Rectifié le 27 juin 2002. Le prénom de la requérante M
me
Barbato a été modifié (de Virginia à Vincenzina)] et MM. Vincenzo Guarnieri et Enzo Mario Di
Gioia («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme le 30 octobre 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 23
novembre 1999 sous le numéro de dossier 52835/99. Les requérants sont représentés par M
e
gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 15 février 2001.
3.
Le 25 juin 1993, les requérants déposèrent, chacun séparément, un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l'assistance aux handicapés, par l'Unité Sanitaire Locale
(U.S.L). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20
juin
1994.
4.
Le 26 septembre 1994, les requérants notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt, et à ce titre, l'assignèrent devant le juge d'instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 21
décembre 1994, la Banque, s'étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Les requérants s'opposèrent à cette déclaration et le juge, à leur demande ordonna la production de documents probatoires puis remit l'audience au 25 janvier 1995. Cette audience fut consacrée aux débats des parties au terme desquels, le juge réserva sa décision jusqu'au 6
février 1995. A cette date, le juge se déclara incompétent
ratione materiae
et fixa un délai aux parties pour reprendre l'affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.
5.
Le 6 mai 1995, les requérants assignèrent, chacun séparément, la Banque et l'U.S.L. devant le tribunal de Bénévent afin qu'il constatât les obligations du tiers-garant (
accertamento dell'obbligo del terzo
).
6.
La première audience fixée au 28 septembre 1996, fut renvoyée d'office au 3 octobre 1996. Ce jour-là, à la demande des parties, le juge remit l'audience au 7
novembre 1996, afin de permettre l'admission de moyens de preuves. Le jour venu, le juge, faisant droit à la demande des parties, fixa l'audience pour la présentation des conclusions au 27
mars
1997.Ce jour-là, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement à la procédure avaient été annulés par une décision du tribunal saisi de l'appel interjeté par l'U.S.L. invoquant l'exception d'incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l'impossibilité pour les requérants de faire valoir leur droit à la poursuite de la procédure. Le juge, à la demande des parties, fixa l'audience de plaidoiries au 7
décembre 1998.
7.
La loi concernant les
sezioni stralcio
étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezioni stralcio
) et fixa une audience au 9
février 1999.
8.
Entre-temps, le 9 juin 1998, la requérante était parvenue à un règlement amiable avec l'U.S.L. La Banque n'ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.
9.
Le 9
février 1999, le juge fixa une audience au 18 septembre 2000 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable.
10.
Toutefois, le 4 mars 2000 le président du tribunal renvoya l'affaire
sine die
faute de salle d'audience disponible.
11.
Le 30 mai 2000, en application de la loi n
o
276 du 22 juillet 1997, le président du tribunal chargea un juge honoraire (« Giudice Onorario Aggregato ») de l'affaire ; le 22 mai 2001 ce dernier fixa une audience au 15 octobre 2002.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
13.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
14.
La période à considérer a débuté le 26 septembre 1994 et la procédure est encore pendante à ce jour.
15.
Elle a donc duré plus de sept ans et quatre mois pour une instance.
16.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n
o
34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.
17.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
19.
Les requérants réclament chacun 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.
20.
La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 8
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
21.
Les requérants demandent également 8 850 620 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
22.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 375 EUR à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
23.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
'
intérêt légal applicable en Italie à la date d
'
adoption du présent arrêt était de 3 % l
'
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par cinq voix contre deux,
a)
que l'Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 375 EUR (trois cent soixante-quinze euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
'
un intérêt simple de 3 % l
'
an à compter de l
'
expiration de ce délai et jusqu
'
au versement
;
3.
Rejette
, à l'unanimité,
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l'article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé des opinions séparées suivantes
:
- opinion dissidente de M. Ferrari Bravo
;
- opinion partiellement dissidente de M. Kovler.
E.F.
Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd'hui, mais je crois que la mesure est comble et que l'on ne peut plus se taire.
Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l'arrêt Bottazzi c.
Italie [GC], n
o
34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu'en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquement” à l'exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l'Italie pour violation de l'article 6
§
1.
Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l'affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.
Ceci est peut-être compréhensible, mais n'est pas juste. Voyons brièvement pourquoi.
Mon attention a été attirée, je l'avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd'hui venaient,
toutes
, de la même circonscription alors qu'à d'autres endroits la disposition incriminée (l'article 6 § 1) n'avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut
? Cela ne me semblait pas.
A mieux y regarder et prenant par exemple l'affaire
Mario Francesco Palmieri c. Italie
(requête n
o
51022/99), dans la mesure bien entendu où l'on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6
décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi
la première audience
a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu'au 4
février 1999 (je suppose à l'initiative du greffe du tribunal)
sans que personne ne proteste
. A ce moment-là l'affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un
règlement amiable
! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu'il n'y avait plus de différend entre les parties
: 15 novembre 1999, fin de l'activité
!
Y a-t-il eu un dommage pour le requérant
? A mon avis aucun. Y a-t-il eu une activité technique pour le procès
? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l'exploit (répétées probablement dans d'autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25
000
000
lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8
850
620
lires italiennes de frais (lesquels
?).
La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500
EUR pour la procédure (laquelle
?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j'aimerais bien le savoir. J'espère que ce seront celles du requérant.
La même chose arrive,
mutatis mutandis
, pour la grande majorité des autres arrêts.
Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés
? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d'appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d'imposer à l'Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l'Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d'autre part, le procès est si cher que l'on y recourt seulement dans des affaires de grande importance
? La chose, à mon avis, est fort douteuse.
Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l'Europe aux fins d'une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue.
Tout en partageant l'opinion de la majorité de la Chambre qu'il y a eu violation de l'article 6 §1 à cause de manquement à l'exigence du «
délai raisonnable
» de la procédure civile et que l'Etat défendeur doit verser au requérant une somme déterminée pour frais et dépens, je ne peux pas souscrire à la décision d'allouer aussi un dommage moral pour plusieurs raisons.
Dans toutes les 133 requêtes venant de Bénévent et examinées par la Chambre il s'agit de situations similaires : les requérant(e)s ayant déposé des recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge de travail, réclamèrent la reconnaissance de leur droit au versement des indemnités dues au titre, soit d'un congé parental, soit d'une pension d'invalide civil, soit d'une aide pour une personne à domicile, etc. Malgré les procédures assez longues, certains requérants ont obtenu la satisfaction de leurs demandes avant que la Cour ne se prononce sur leurs cas. Donc la Cour aurait pu constater que l'article 41 de la Convention n'était que partiellement applicable, ou bien rejeter, comme dans l'affaire
Natalina De
Rosa
c. Italie
(n
o
51123/99) faisant partie des 133 requêtes en question, les demandes de satisfaction équitable. Or, la Cour préféra raisonner en termes d'«
accumulation des manquements à l'exigence du délai raisonnable
» en Italie constituant «
une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 §1
», peut-être en tenant compte du fait que les requêtes ont été déposées avant l'entrée en vigueur de la loi Pinto.
Dans plusieurs autres affaires la Cour constata des violations beaucoup plus graves de l'article 6 §1 lors d'une procédure pénale (voir,
mutatis mutandis,
Daktaras c. Lituanie, n
o
42095/98, du 10 octobre 2000
; Riepan c. Autriche, n
o
35115/97, jugement du 14 novembre 2000), mais rejeta la demande de satisfaction pour dommage moral, tout en allouant des sommes importantes pour frais et dépens. C'est seulement en notant avec la constatation de la violation des articles 6 § 1
et 1 du Protocole n
o
1 que «
le refus persistant des autorités de verser la somme due a provoqué chez le requérant angoisse et tension
» (Georgiadis c. Grèce, n
o
41209/98, §
39) que la Cour alloua un dommage moral à ce titre.
A mon avis, la Cour aurait dû réduire, voire rejeter dans, certains cas, les dommages moraux, ou motiver davantage le raisonnement. J'ai donc voté contre cette partie du dispositif des arrêts.