În conformitate cu art. 81 din Regulamentul de procedură al Curții la 18 aprilie 2002 STRASBURG 28 februarie 2002 DEFINITIVF 28/05/2002 În cauza Riccio și alții c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens. L. Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen mei Vajić Botoutarova judecători și a dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv a resortisanților italieni, dle. Rosa Maria Carol Riccio, Franca Rosa Giannotta, Maria Cristina Biondi, Maria Lucia Forgione, Silvana Mongillo și Teresa Mazzucco [1] recurentele au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 27 august 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Tribunalul a declarat cererea admisibilă la 30 noiembrie 2000. La 11 mai 1994, recurentele au depus, fiecare separat, o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea recunoașterii dreptului lor la plata unei indemnizații datorate în temeiul unui concediu pentru creșterea copilului (indennità postpartum per astenzione faoltativa). Aceste proceduri s-au desfășurat în paralel. La 21 mai 1994, judecătorul de instanță a stabilit prima audiere la 22 iunie 1997. Această ședință a fost trimisă din oficiu la 14 ianuarie 1999. În ziua următoare, pârâta a solicitat admiterea mijloacelor de probă. Judecătorul a acceptat această cerere și a retrimis ședința la 9 noiembrie 1999. La această dată, la cererea judecătorului pârâtului, la 23 octombrie 2000. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 26 octombrie 2000, judecătorul de instanță a admis la cererea recurentelor. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE Recurentele au susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 mai 1994 și s-a încheiat la 26 octombrie 2000. Prin urmare, ea a durat mai mult de șase ani și cinci luni pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurentele solicită fiecare 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea consideră că fiecare reclamant ar trebui să primească suma de 6 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioanele și cheltuielile de judecată 14. Recurentele solicită, de asemenea, 8 850 620 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 250 [2] EUR fiecărei recurente. Interese moratorii 16. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA A afirmat, cu șase voturi împotrivă una, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A spus, cu șase voturi împotrivă una, că statul pârât trebuie să plătească fiecărei recurente, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 250 EUR (două sute cincizeci de euro) [3] pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din regulament, expunerea de opinie separată a dlui Ferrari Bravo. CLR E.F. OINFORMION DISIDENTE DE dl JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă desparți de colegii mei în cele 133 de cazuri judecate astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai putem tăcea. În toate aceste cazuri Curtea se bazează pe Hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDO 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de țevi de țesător la cerința ca cauza să fie ascultată într-un termen rezonabil. Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care au fost circumstanțele cazului, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că toate cazurile decise astăzi provin din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată [art. 6 alineatul (1) ] nu ridicase mișcări similare. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cazul Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care se poate face o idee în judecăți atât de sintetice, se constată că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (am presupus la inițiativa grefei instanței) fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment, cazul fusese rezolvat deoarece, la 15 decembrie 1998, părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai fost nevoie de ceva timp pentru ca judecătorul să constate că nu mai exista nicio dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A fost o pagubă pentru reclamant? Nu cred că a existat vreo activitate tehnică pentru proces. ? Nu deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii ale exploatării (repetate probabil în alte cauze). Unde este, prin urmare, prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său Strasbourgez 25 000 000 de lire italiene (acum aproximativ 12 700 EUR) și 8 850 620 lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis. , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri, dar, în final, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultrarapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de apel, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este folosit doar în cazuri de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în vederea unei evaluări politice a situației. Altfel, s-ar putea să ne apucăm de o cale care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. Au fost adăugate numele a trei recurente (M mis Maria Lucia Forgione, Silvana Mongillo și Teresa Mazzucco) [2] Rectificat la 18 aprilie 2002. Suma acordată fiecărei recurente pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată a fost rectificată (250 EUR (două sute cincizeci EUR) în loc de 500 EUR). [3] Rectificat la 18 aprilie 2002. aprilie 2002 Suma acordată fiecărei recurente pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată a fost rectificată (250 EUR (două sute cincizeci EUR) în loc de 500 EUR).
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE RICCIO ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n° 51096/99)
ARRÊT
Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81 du règlement
de la Cour le 18
avril
2002
28 février 2002
28/05/2002
En l'affaire Riccio et autres c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissantes italiennes, M
mes
Rosa Maria Carol Riccio, Franca Rosa Giannotta, Maria Cristina Biondi, Maria Lucia Forgione, Silvana Mongillo et Teresa Mazzucco
[1]
(«
les
requérantes
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme le 27 août 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»). La requête a été enregistrée le 20 septembre 1999 sous le numéro de dossier 51096/99. Les requérantes sont représentées par M
e
S.
Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent). Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 30 novembre 2000.
3.
Le 11 mai 1994, les requérantes déposèrent, chacune séparément, un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de leur droit au versement d'une indemnité due au titre d'un congé parental (
indennità post-partum per astenzione facoltativa
). Ces procédures se sont déroulées en parallèle.
4.
Le 21 mai 1994, le juge d'instance fixa la première audience au 22
juin 1997. Cette audience fut renvoyée d'office au 14 janvier 1999. Le jour venu, la partie défenderesse sollicita l'admission de moyens de preuves. Le juge fit droit à cette demande et remit l'audience au 9 novembre 1999. A cette date, à la demande le juge de la partie défenderesse, renvoya l'audience au 23 octobre 2000. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 26 octobre 2000, le juge d'instance fit droit à la demande des requérantes.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
5.
Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
6.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
7.
La période à considérer a débuté le 11 mai 1994 et s'est terminée le 26 octobre 2000.
8.
Elle a donc duré plus de six ans et cinq mois pour une instance.
9.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1.
10.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
11.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
12.
Les requérantes réclament chacune 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elles auraient subi.
13.
La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à chaque requérante la somme de 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
14.
Les requérantes demandent également 8 850 620 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
15.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l'arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 250
[2]
EUR à chaque requérante.
C.
Intérêts moratoires
16.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
'
intérêt légal applicable en Italie à la date d
'
adoption du présent arrêt était de 3 % l
'
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l'Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt est devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 250 EUR (deux cent cinquante euros)
[3]
pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
'
un intérêt simple de 3 % l
'
an à compter de l
'
expiration de ce délai et jusqu
'
au versement
;
3.
Rejette
, à l'unanimité, les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l'article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée de M.
Ferrari Bravo.
E.F.
Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd'hui, mais je crois que la mesure est comble et que l'on ne peut plus se taire.
Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l'arrêt Bottazzi c.
Italie [GC], n°
34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu'en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquement” à l'exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l'Italie pour violation de l'article 6
§
1.
Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l'affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.
Ceci est peut-être compréhensible, mais n'est pas juste. Voyons brièvement pourquoi.
Mon attention a été attirée, je l'avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd'hui venaient,
toutes
, de la même circonscription alors qu'à d'autres endroits la disposition incriminée (l'article 6 § 1) n'avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut
? Cela ne me semblait pas.
A mieux y regarder et prenant par exemple l'affaire
Mario Francesco Palmieri c. Italie
(requête n° 51022/99), dans la mesure bien entendu où l'on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6
décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi
la première audience
a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu'au 4
février 1999 (je suppose à l'initiative du greffe du tribunal)
sans que personne ne proteste
. A ce moment-là l'affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un
règlement amiable
! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu'il n'y avait plus de différend entre les parties
: 15 novembre 1999, fin de l'activité
!
Y a-t-il eu un dommage pour le requérant
? A mon avis aucun. Y a-t-il eu une activité technique pour le procès
? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l'exploit (répétées probablement dans d'autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25
000
000
lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8
850
620
lires italiennes de frais (lesquels
?).
La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500
EUR pour la procédure (laquelle
?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j'aimerais bien le savoir. J'espère que ce seront celles du requérant.
La même chose arrive,
mutatis mutandis
, pour la grande majorité des autres arrêts.
Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés
? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d'appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d'imposer à l'Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l'Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d'autre part, le procès est si cher que l'on y recourt seulement dans des affaires de grande importance
? La chose, à mon avis, est fort douteuse.
Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l'Europe aux fins d'une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue.
[1]
Rectifié le 18
avril 2002. Le nom d’une des requérantes a été rectifié (de «
Bindi
» en «
Biondi
») et les noms de trois requérantes (M
mes
Maria Lucia Forgione, Silvana Mongillo et Teresa
Mazzucco) ont été ajoutés.
[2]
Rectifié le 18
avril 2002. Le montant octroyé à chaque requérante au titre des frais et dépens a été rectifié (250 EUR (deux cent cinquante euros) au lieu de 500 EUR).
[3]
Rectifié le 18
avril 2002. Le montant octroyé à chaque requérante au titre des frais et dépens a été rectifié (250 EUR (deux cent cinquante euros) au lieu de 500 EUR).