SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35976/97 prezentată de dl Nikolai Bratza președinte Palm dnii Makarczyk Türmen, Strážnická dnii Fischbach Casadevall judecători O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 martie 1997 și înregistrată la 7 mai 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie CU FAȚĂ: reclamantul, dl Lhami Tan, este un cetățean turc, născut în 1963 și rezident în Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către dl Demirel și V. Sa În 1985, reclamantul și-a început cariera militară în armata de teren. Prin arestarea din 10 decembrie 1996, notificată reclamantului în aceeași zi, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis să revocați reclamantul armatei, căpitan al armatei terestre, pentru acte de instigiplină și conduită imorală, în conformitate cu art. 50 litera (c) din Legea privind personalul militar nr. 926. Guvernul explică procedura disciplinară urmată de autoritățile militare care conduc la revocarea reclamantului după cum urmează: în primul rând, este vorba despre o examinare atentă de către o comisie formată din nouă militari, toate rapoartele de rating și alte rapoarte păstrate în timpul funcției persoanei vizate. Apoi, după examinarea sa, această comisie întocmește un raport și îl prezintă Consiliului Superior Militar, care decide să revoce sau nu armata în cauză în temeiul articolului 50 litera (c) din Legea privind personalul militar. Potrivit guvernului, din rapoartele prezentate la examinarea acestei comisii reiese că reclamantul era membru al unei mișcări fundamentaliste, că îi împrăștiea gândurile în armată și că își sugera convingerile subalternilor săi. Dreptul intern relevant la art. 125 din Constituție Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației. Actele președintelui Republicii care intră sub incidența propriei sale competențe și deciziile Consiliului Superior Militar nu intră sub incidența controlului judiciar. prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului respectării dreptului la apărare; de asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judiciar; dispozițiile privind militarii sunt rezervate. La art. 50 litera (c) din Legea nr. 926 privind personalul militar Revocarea pentru acte de inciplină și conduita imorală în afara serviciului, ofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a unor incipline și de conduită imorală fac obiectul Legii privind fondul de pensii turcesc. Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de rating, să le monitorizeze, să tragă concluzii din acestea și să efectueze orice alte acte, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin Regulamentul privind ratingul ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, în atenția Consiliului Superior Militar, sunt retrași din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar. La art. 99 din Regulamentul privind ratingul ofițerilor Fără a aduce atingere obligației de serviciu, procedura de retragere se va aplica tuturor celor a căror menținere în cadrul forțelor armate este considerată inadecvată ca urmare a indisciplinației sau a conduitei lor imorale, bazată pe unul dintre motivele menționate mai jos, așa cum se menționează în unul sau mai multe documente referitoare la ultimul grad al laiului. (a) - (d) (...) (e) atunci când comportamentele și acțiunile lor au reieșit că au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, fundamentaliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor astfel de opinii. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a intentat nici o acțiune efectivă pentru a ataca decizia de revocare luată de Consiliul Superior Militar în fața instanțelor interne. Pe de altă parte, reclamantul susține că decizia de revocare luată împotriva sa, fără ca aceasta să fi făcut obiectul unei sancțiuni administrative sau penale, contrar dispozițiilor în materie, constituie o încălcare a articolului 7 din convenție. Invocând în sfârșit art. 9 din convenție, reclamantul se plânge că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase. CU PRIVIRE la încălcarea temeiului articolului 9 din Convenție, reclamantul susține că retragerea sa anticipată îi aduce atingere libertății sale religioase pe motiv că aceasta se va baza pe convingerile și practicile sale religioase. Potrivit guvernului, măsura de pensionare anticipată nu ar analiza într-o interferență în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de conștiință, religie și convingere ; aceasta ar avea ca scop îndepărtarea din armată a unei persoane care și-a manifestat lipsa de loialitate față de fundamentul națiunii turce, laicitatea și care a adus atingere integrității indivizibile a teritoriului său și națiunii sale, ale cărei forțe armate ar fi garantate. El susține că activitățile și acțiunile care contravin acestui principiu pot duce la riscul distrugerii ordinii conduse în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Reclamantul se opune tezelor guvernului și susține că acesta nu are nicio dovadă convingătoare care să ateste apartenența sa la o organizație ilegală sau la un ordin care să răstoarne fundamentul națiunii turce și sistemul laic sau distrugerea ordinii conduce în armată. Dreptul de a avea o conștiință religioasă, recunoscut prin art. 9 din Convenție, este valabil pentru un militar, ca orice altă persoană. Curtea reamintește că, în Hotărârea Kalaç c. Turcia (hotărârea din 1 iulie 1997, Rec., 1997-IV), Curtea a examinat deja un motiv similar cu cel al reclamantului (a se vedea, de asemenea, printre altele, Tepeli și alții c. Turcia (dec.), nr. 31876/96, 12 iunie și 11 septembrie 2001). În acest caz, Curtea arată că nu se contestă faptul că militarii își pot îndeplini obligațiile religioase în limitele impuse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarelor reiese că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de rating al reclamantului, care enumeră actele sale de indiciplină și apartenența sa la un ordin cunoscut ca având tendințe fundamentaliste și a constatat că acesta nu prezintă profilul unui ofițer militar. Această comisie a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și că trebuie să se retragă anticipat în temeiul articolului 50 litera (c) din Legea privind personalul militar. Curtea concluzionează că măsura de pensionare anticipată a reclamantului nu constituie o interferență în dreptul garantat prin art. 9 din Convenție. În consecință, acest aspect este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. În acest sens, recurentul invocă încălcarea articolelor 6 și 13 din Convenție prin faptul că este privat de accesul la orice instanță judiciară și precizează că decizia Consiliului Superior Militar nu este supusă controlului judiciar și susține că această decizie contravine principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din Convenția privind existența unei acuzații în materie penală Curtea arată că, în speță, reclamantul a fost revocat din oficiu de către un organism militar pentru acte de inciciplină în temeiul articolului 50 litera (c) din Legea privind personalul militar. În această privință, aceasta amintește că a trebuit deja să se pronunțe cu privire la o problemă similară în două cauze referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alte cauze c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22) și menținerea ordinii în contextul închisorii (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoaște dreptul statelor de a distinge dreptul penal și dreptul disciplinar, Curtea are competența de a se asigura că granița astfel trasată nu aduce atingere obiectului și scopului art. 6. În speță, Comisia va utiliza criteriile referitoare la acest punct al jurisprudenței sale constante (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alte hotărâri citate anterior, p. 34-35, §§ 81-82 și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50) : În primul rând, este important să se stabilească dacă textul care definește încălcarea în cauză rezultă sau nu din dreptul penal în conformitate cu tehnica juridică a statului pârât ; este necesar să se examineze apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, în sensul obișnuit al termenilor săi și al dreptului statelor contractante, natura lacului, precum și natura și gradul de gravitate al sancțiunii pe care o poate suferi . În acest caz, conform legislației turce, actele de indulgență și conduita imorală a reclamantului cad fără îndoială sub incidența unor texte care aparțin dreptului disciplinar. În ceea ce privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că - sancțiunile disciplinari au, în general, scopul de a asigura respectarea de către membrii grupurilor de persoane fizice a normelor de comportament specifice acestora din urmă (a se vedea Hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A n Curtea arată că, în speță, sancțiunea de revocare aplicată reclamantului se situează în domeniul disciplinei impuse în forțele armate și nu se adresează decât unui grup determinat cu un statut special. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000). În ceea ce privește existența unor Prin urmare, Curtea decide că sunt singurele care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din Convenție litigiile cu privire la agenții publici ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorităii publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Un exemplu evident al acestor activități este reprezentat de forțele armate și de poliție. Din punctul de vedere al Curții, în lumina hotărârii menționate anterior, angajarea militarilor ținând seama de natura funcțiilor și responsabilităților pe care le implică o participare directă sau indirectă la exercitarea autorității publice și la funcțiile care vizează protejarea intereselor generale ale statului. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) nu se aplică în speță și, prin urmare, este incompatibil cu dispozițiile convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Curtea ia notă de faptul că această dispoziție consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (a se vedea Hotărârea Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 22, § 52). Având în vedere considerațiile sale de mai sus cu privire la aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că: art. 7 nu este aplicabil în speță. În consecință, această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. În ceea ce privește Convenția (a se vedea, printre altele, Hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31). 9 din Convenție, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului cu privire la acest punct nu pot fi considerate ca un motiv care poate fi apărat în raport cu Convenția; prin urmare, aceasta nu indică nicio încălcare a articolului 13 din Convenție în această privință. Prin urmare, această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
de la requête n° 35976/97
présentée par İlhami TAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
5 mars 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
J.
Makarczyk
,
R.
Türmen,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
juges
,
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 mars 1997 et enregistrée le 7 mai 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. İlhami Tan, est un ressortissant turc, né en 1963 et résidant à Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
es
T.
Demirel et V.
Sağ, avocats au barreau d’Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1985, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par un arrêté du 10 décembre 1996, notifié au requérant le même jour, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire n° 926.
Le Gouvernement explique la procédure disciplinaire suivie par les autorités militaires débouchant sur la révocation du requérant comme suit
: d’abord, il s’agit d’un examen minutieux par une commission, composée de neuf militaires, de tous les rapports de notation et autres rapports tenus durant la fonction de la personne concernée. Puis, après son examen, cette commission établit à son tour un rapport et le soumet au Conseil supérieur militaire. Ce dernier décide alors de révoquer ou non le militaire en question de l’armée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
D’après le Gouvernement, il ressort des rapports soumis à l’examen de cette commission que le requérant était membre d’un mouvement intégriste, qu’il en propageait les idées dans l’armée et qu’il suggérait ses convictions à ses subalternes. L’appréciation de ses états de service était défavorable, notamment sa conduite inconvenante envers la hiérarchie, malgré plusieurs sanctions.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 99 du règlement sur la notation des officiers
«
Nonobstant l’ancienneté dans le service, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous ceux dont le maintien au sein de forces armées est jugé inapproprié suite à leur indiscipline ou à leur conduite immorale, fondée sur l’un des motifs cités ci-dessous, tel qu’établi dans un ou plusieurs documents relatifs au dernier grade de l’intéressé.
a) à d) (...)
e) lorsque leurs comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
»
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision de révocation prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes.
Le requérant soutient par ailleurs que la décision de révocation prise à son encontre, sans qu’il ait fait l’objet d’une sanction administrative ou pénale, contrairement aux dispositions en la matière, constitue une violation de l’article 7 de la Convention.
Invoquant enfin l’article 9 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant soutient que sa mise à la retraite anticipée porte atteinte à sa liberté de religion au motif qu’elle serait fondée sur ses convictions et pratiques religieuses. Il invoque l’article 9 de la Convention.
D’après le Gouvernement, la mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée une personne ayant manifesté son manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire.
Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement et affirme que celui-ci n’a aucune preuve convaincante établissant son appartenance à une organisation illégale ou à un ordre tendant à bouleverser le fondement de la nation turque et le système laïque ou la destruction de l’ordre régnant dans l’armée. Le droit à avoir une conscience religieuse, reconnu par l’article
9 de la Convention, est valable pour un militaire, comme toute autre personne.
La Cour rappelle que dans son arrêt Kalaç c. Turquie (arrêt du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV), elle a déjà examiné un grief similaire à ceux du requérant (voir également entre plusieurs autres,
Tepeli et autres c. Turquie
(déc.), n° 31876/96, 12 juin et 11 septembre 2001).
En l’espèce, la Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments des dossiers qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant ses actes d’indiscipline et son appartenance à un ordre connu comme ayant des tendances fondamentalistes et qu’elle a constaté que celui-ci ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire.
La Cour en conclut que la mesure de mise à la retraite anticipée du requérant ne constitue pas une ingérence dans le droit garanti par l’article
9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
Le requérant allègue la violation des articles 6 et 13 de la Convention en ce qu’il se voit privé d’un accès à tout tribunal judiciaire et expose que la décision du Conseil supérieur militaire échappe au contrôle judiciaire. Il soutient en outre que cette décision est contraire au principe de légalité des délits et des peines. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.
1.
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
a)
Sur l’existence d’«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été révoqué d’office par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8
juin 1976, série
A n°
22) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c. Royaume-Uni du 28 juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservée le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article 6. Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp. 34-35, §§ 81-82 et Öztürk c.
Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressort ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risque de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
La Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention
(voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
De l’avis de la Cour, à la lumière de l’arrêt précité, l’emploi des militaires
‑
compte tenu de la nature des fonctions et responsabilités qu’il comporte
‑
implique une participation directe ou indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat.
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
2.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p.
22, §
52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
3.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours interne pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article
9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président