SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 39068/97 prezentate de Erdal TAHTA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 4 iunie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Palm dnii Makarczyk Türmen Strážnická dnii Casadevall Maruste judecători O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: De fapt, reclamantul, Erdal Tahta, este un resortisant turc, născut în 1961, rezident la Istanbul. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Turan și domnul A. Erol, avocați la Kocaeli și, respectiv, Istanbul. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1980, reclamantul și-a început cariera militară în armata de teren. Prin arestarea din 26 mai 1997, notificată reclamantului la 5 iunie 1997, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis să revocați reclamantul armatei, comandantul armatei de teren, pentru acte de inciciplină și conduită imorală, în conformitate cu art. 50 litera (c) din Legea privind personalul militar nr. 926. Guvernul explică procedura disciplinară urmată de autoritățile militare care conduc la revocarea reclamantului după cum urmează: în primul rând, este vorba despre o examinare atentă de către o comisie formată din nouă militari, din toate rapoartele de rating și din alte rapoarte desfășurate în timpul funcției persoanei vizate. Apoi, după examinarea sa, această comisie întocmește un raport și îl prezintă Consiliului Superior Militar, care decide să revoce sau nu armata în cauză în temeiul articolului 50 litera (c) din Legea privind personalul militar. Potrivit guvernului, din rapoartele prezentate comisiei în cauză reiese că reclamantul, care a fost membru al mișcării integratiste El a avut o conduită nepotrivită cu disciplina și ierarhia militară, deși a fost informat de mai multe ori. Dreptul intern relevant la art. 125 din Constituție Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației. Actele președintelui Republicii care intră sub incidența competenței sale și deciziile Consiliului Superior Militar nu intră sub incidența controlului judiciar. La art. 129 alineatul (2), la art. 129 alineatul (3) și la art. 3 alineatul (4) din Constituție prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului respectării dreptului la apărare; de asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judiciar; dispozițiile privind militarii sunt rezervate. La art. 94 litera (b) din Legea nr. 926 privind personalul militar (b) Revocare pentru acte de inciciplină și conduită imorală care nu se aplică în cadrul serviciului, subofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a unor indisciplinare și de conduită imorală fac obiectul Legii privind fondul de pensii turcesc. Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de rating, să le monitorizeze, să tragă concluzii din acestea și să efectueze orice alte acte, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin Regulamentul privind ratingul subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, în fața Consiliului Superior Militar, sunt expulzați din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar. La art. 50 litera (c) din Legea nr. 926 privind personalul militar Revocare pentru acte de inciciplină și conduită imorală Fără a aduce atingere obligațiilor de serviciu, ofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată ca urmare a unor indisciplinare și de conduită imorală fac obiectul legii privind fondul de pensii turcesc. Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de rating, să le monitorizeze, să tragă concluzii din acestea și să efectueze orice alte acte, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin Regulamentul privind ratingul ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, în fața Consiliului Superior Militar, sunt retrași din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar. Reclamantul susține că decizia de revocare luată împotriva sa constituie un tratament degradant în sensul articolului 3 din convenție, în măsura în care lipsa unei motivări relevante a acestei sancțiuni și faptul că a fost considerat un integrist de către opinia publică a adus atingere reputației sale. Invocând articolele 1, 6 (combinat cu art. 14) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus de nici o acțiune efectivă pentru a ataca decizia luată de Consiliul Superior Militar, limitând astfel mijloacele sale de existență, în fața instanțelor interne. Acesta arată, pe de o parte, că art. 125 din Constituție prevede că deciziile Consiliului Superior Militar nu intră sub incidența controlului judiciar și, pe de altă parte, că dreptul turc nu îi oferă posibilitatea de a iniția o acțiune în despăgubire în fața instanțelor împotriva autorilor acestui act și de a contesta constituționalitatea dispozițiilor. Reclamantul susține că sancțiunea de revocare impusă de Consiliul Superior Militar, având în vedere consecințele și gradul de severitate al acesteia, poate fi considerată mai degrabă o sancțiune penală decât disciplinară și, în acest sens, invocă o încălcare a alineatelor (1) și (3) din art. 6 din convenție, coroborat cu art. 14. faptul că cauza sa nu a fost ascultată de o instanță independentă și imparțială, în măsura în care sancțiunea disciplinară a fost luată împotriva sa de către un organism administrativ, de faptul că nu a putut beneficia de garanțiile acordate inculpaților în temeiul alineatului (3) din art. 6 din convenție. Pe de altă parte, reclamantul susține că, în conformitate cu dreptul intern, procedura disciplinară trebuie să aibă loc în fața instanțelor de disciplină, care, la sfârșitul procedurii, îl pot condamna la sancțiuni disciplinare, dintre care cea mai severă este hotărârea de rigurozitate. În acest sens, se face trimitere la art. 7 din convenție. Reclamantul susține că decizia de revocare aduce atingere dreptului său de a-și respecta viața privată și de familie, garantat prin art. 8 din convenție, în măsura în care a fost supus unei anchete administrative privind modul său de viață, obiceiurile sale și modul în care și-a ținut soția, înainte de a fi revocat. Invocând articolele 9 și 10 din convenție, reclamantul susține că decizia de revocare a acesteia îi aduce atingere dreptului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, precum și de exprimare. El susține că motivele implicite ale sancțiunii se bazau pe convingerile sale religioase și pe portul eșarfei de către soția sa. Cu privire la presupusa încălcare a articolelor 8, 9 și 10 din Convenția care invocă articolele 8, 9 și 10 din convenție, reclamantul susține că decizia de revocare aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale private și familiale, dreptului său la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, precum și de exprimare. Potrivit guvernului, măsura de pensionare anticipată nu ar analiza într-o interferență în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de conștiință, religie și convingere ; aceasta ar avea ca scop îndepărtarea din armată a unei persoane care și-a manifestat lipsa de loialitate față de fundamentul națiunii turce, laicitatea și care a adus atingere integrității indivizibile a teritoriului său și națiunii sale, ale cărei forțe armate ar fi garantate. El susține că activitățile și acțiunile care contravin acestui principiu pot duce la riscul distrugerii ordinii conduse în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Reclamantul susține că guvernul nu are nicio dovadă convingătoare care să ateste apartenența sa la o organizație ilegală sau la un ordin care să răstoarne fundamentul națiunii turce și sistemul laic sau distrugerea ordinii conduce în armată. Dreptul de a avea o conștiință religioasă, recunoscut prin art. 9 din Convenție, este valabil pentru un militar, ca și pentru orice altă persoană. Retragerea sa anticipată prin actul atacat al Consiliului Superior Militar, arbitrar ca atare, constituie o ingerință în dreptul său la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Curtea constată că reclamantul nu produce niciun element care să-i susțină afirmațiile. Cu toate acestea, aceasta subliniază că este bine stabilit faptul că Convenția este valabilă în principiu pentru membrii forțelor armate și nu doar pentru civili. Cu toate acestea, prin interpretarea și aplicarea standardelor acestui text în cauze precum prezenta decizie, Curtea trebuie să acorde atenție particularităților condiției militare și consecințelor acesteia asupra situației membrilor forțelor armate (a se vedea Hotărârile Engel și alții c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 23, § 54, și, mutatis mutandis, Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Repertoriul hotărârilor și al deciziilor 1997-VII, pp. 25 libertatea de exprimare Din punctul de vedere al Curții, îmbrățișând o carieră militară, recurentul se supunea de bună voie sistemului de disciplină militară. Acest sistem implică, prin natura sa, posibilitatea de a aduce anumitor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și altele menționate anterior, p. 24, punctul 57). Statele pot adopta, pentru armatele lor, reglementări disciplinare care interzic un anumit comportament, în special o atitudine care contravine ordinii stabilite care răspunde nevoilor serviciului militar (a se vedea Hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Rec. Astfel de limitări pot include, de asemenea, o datorie pentru personalul militar de a renunța la sa își asumă obligația de a se angaja în mișcarea fundamentalismului islamic, care are drept scop și ca plan de acțiune d Curtea arată că nu se contestă faptul că militarii (ofițerii sau subofițerii) își pot îndeplini obligațiile religioase în limitele impuse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarului reiese că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de rating al reclamantului, în care și-a prezentat actele de indiciplină și a raportat participarea sa la activități de integrare și a constatat că acesta nu prezintă profilul unui ofițer militar. Această comisie a ajuns la concluzia că reclamantul a încălcat disciplina militară și că trebuie să se retragă anticipat în temeiul articolului 50 litera (c) din Legea privind personalul militar. Curtea observă, de asemenea, că modul său de viață, obiceiurile și ținuta soției sale sau modul în care își îndeplinește îndatoririle religioase, dar și comportamentul și acțiunile care aduc atingere disciplinei militare și principiului laicității. Prin urmare, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin articolele 8, 9 și 10 din Convenție. Prin urmare, acest fapt este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Cu privire la presupusa încălcare a articolelor 1, 6 (combinat cu art. 14), 7 și 13 din Convenție Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din Convenția privind existența unei acuzații în materie penală Curtea constată că, în speță, reclamantul a fost revocat din oficiu de către un organism militar pentru acte de indisciplină în temeiul articolului 50 (c) din Legea privind personalul militar. În această privință, Comisia amintește că a trebuit deja să se pronunțe asupra unei probleme similare în două cauze referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alte cauze citate anterior) și la menținerea ordinii în contextul penitenciarului (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 Iunie 1984, seria A nr. 80. Deși recunoaște statelor dreptul de a distinge între dreptul penal și dreptul disciplinar, Curtea este rezervată competenței de a se asigura că granița astfel trasată nu aduce atingere obiectului și scopului articolului (6) În speță, Comisia va utiliza criteriile referitoare la acest punct al jurisprudenței sale constante (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alte hotărâri citate anterior, pp. 34-35, § 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50) : În primul rând, este important să se stabilească dacă textul care definește încălcarea în cauză reieșea sau nu din dreptul penal, conform tehnicii juridice a statului pârât ; este necesar să se examineze apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, în sensul obișnuit al termenilor săi și al dreptului statelor contractante, natura lacului, precum și natura și gradul de gravitate a sancțiunii pe care ar putea să o suporte persoana în cauză. În acest caz, conform legislației turce, actele de indulgență și conduita imorală a reclamantului cad fără îndoială sub incidența unor texte care aparțin dreptului disciplinar. În ceea ce privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că - sancțiunile disciplinari au, în general, scopul de a asigura respectarea de către membrii grupurilor de persoane fizice a normelor de comportament specifice acestora din urmă (a se vedea Hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A n Având în vedere considerațiile sale cu privire la examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea arată că, în speță, sancțiunea de revocare impusă reclamantului se situează în domeniul disciplinei impuse în cadrul forțelor armate și nu se adresează decât unui grup determinat cu un statut special. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată drept o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o persoană care face obiectul unei infracțiuni în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000). Cu privire la existența unor drepturi civile referitoare la Curtea în această privință Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([GC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a înregistrat Prin urmare, Curtea decide că sunt singurele care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din Convenție litigiile cu privire la agenții publici ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorităii publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Un exemplu evident al acestor activități este reprezentat de forțele armate și de poliție. Prin urmare, art. 6 alin. Curtea ia notă de faptul că această dispoziție consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (a se vedea Hotărârea Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 22, § 52). Având în vedere considerațiile sale de mai sus cu privire la aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că: art. 7 nu este aplicabil în speță. În consecință, această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. În ceea ce privește Convenția (a se vedea, printre altele, Hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31). 9 din Convenție, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului cu privire la acest punct nu pot fi considerate ca un motiv care poate fi apărat în raport cu Convenția; prin urmare, aceasta nu indică nicio încălcare a articolului 13 din Convenție în această privință. În consecință, această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție, în ceea ce privește încălcarea articolului 3 din convenție, reclamantul susține că faptul că a fost revocat din armată constituie un tratament degradant incompatibil cu art. 3 din convenție. Curtea observă că acest motiv se întemeiază pe aceleași fapte deja examinate mai sus. În lumina concluziilor la care a ajuns și a elementelor dosarului aflate în posesia sa, Curtea consideră că faptele cauzei nu fac referire la nicio examinare separată din perspectiva articolului 3 din convenție. Prin urmare, această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
de la requête n° 39068/97
présentée par Erdal TAHTA
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
4 juin 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
J.
Makarczyk
,
R.
Türmen
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
juges
,
et
de
M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Erdal Tahta, est un ressortissant turc, né en 1961, résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
es
Erol, respectivement avocats à Kocaeli et Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1980, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par un arrêté du 26 mai 1997, notifié au requérant le 5 juin 1997, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, capitaine de l’armée de terre, pour actes d’indiscipline et conduite immorale, en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire n° 926.
Le gouvernement explique la procédure disciplinaire suivie par les autorités militaires débouchant sur la révocation du requérant comme suit
: d’abord, il s’agit d’un examen minutieux par une commission, composée de neuf militaires, de tous les rapports de notation et des autres rapports tenus durant la fonction de la personne concernée. Puis, après son examen, cette commission établit à son tour un rapport et le soumet au Conseil supérieur militaire. Ce dernier décide alors de révoquer ou non le militaire en question de l’armée en application de l’article 50 c) de la loi sur le personnel militaire.
D’après le Gouvernement, il ressort des rapports soumis à l’examen de la commission en question que le requérant, qui était membre du mouvement intégriste «
Fethullah Gülen
» faisant partie de l’ordre
Nur
, en faisait de la propagande dans le cadre de sa fonction militaire et exerçait des pressions sur ses subordonnés. Il avait une conduite inconvenante avec la discipline et la hiérarchie militaires, bien qu’il ait été averti plusieurs fois.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
L’article 50 c) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
:
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des officiers. Les officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
1.
Le requérant prétend que la décision de révocation prise à son encontre constitue un traitement dégradant au sens de l’article 3 de la Convention, dans la mesure où l’absence de motivation pertinente de cette sanction et le fait qu’il ait été considéré comme un «
intégriste
» par l’opinion publique, a porté atteinte à sa réputation.
2.
Invoquant les articles 1, 6 (combiné avec l’article 14) et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire, l’ayant ainsi privé de ses moyens d’existence, devant les juridictions internes. Il expose, d’une part, que l’article 125 de la Constitution prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire et, d’autre part, que le droit turc ne lui offre pas la possibilité d’intenter une action en dommages-intérêts devant les tribunaux contre les auteurs de cet acte et d’en contester la constitutionnalité des dispositions.
3.
Le requérant fait valoir que la sanction de révocation imposée par le Conseil supérieur militaire, eu égard à ses conséquences et son degré de sévérité, peut être qualifiée de sanction pénale plutôt que disciplinaire. A cet égard, il invoque une violation des paragraphes 1 et 3 de l’article 6 de la Convention, combiné avec son article 14. Il se plaint en particulier
:
-
de ce que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial, dans la mesure où la sanction disciplinaire a été prise à son encontre par un organe administratif,
-
de n’avoir pu bénéficier des garanties accordées aux accusés par le paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention.
4.
Le requérant allègue par ailleurs que, selon le droit interne, la procédure disciplinaire doit se dérouler devant les tribunaux de discipline, lesquels, à l’issue de la procédure, peuvent le condamner à des sanctions disciplinaires dont la plus sévère est l’arrêt de rigueur. Il invoque à cet égard l’article
7 de la Convention.
5.
Le requérant fait valoir que la décision de révocation porte atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale, garanti par l’article 8 de la Convention, dans la mesure où il a subi une investigation administrative sur son mode de vie, ses coutumes et sur la tenue de son épouse, avant d’être révoqué. Il prétend que le résultat de cette investigation constituait la base de la sanction.
6.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, l
e requérant fait valoir que la décision de sa révocation porte atteinte à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ainsi que d’expression. Il soutient que les motifs implicites de la sanction se fondaient sur ses convictions religieuses et sur le port du foulard par son épouse.
A.
Sur la violation alléguée des articles 8, 9 et 10 de la Convention
Invoquant les articles 8, 9 et 10 de la Convention, le requérant fait valoir que la décision de révocation porte atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale, à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ainsi que d’expression.
D’après le Gouvernement, la mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans l’exercice du droit du requérant à la liberté de conscience, de religion et de conviction
; elle viserait à éloigner de l’armée une personne ayant manifesté son manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ce principe peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire.
Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement et affirme que celui-ci n’a aucune preuve convaincante établissant son appartenance à une organisation illégale ni à un ordre tendant à bouleverser le fondement de la nation turque et le système laïque ou la destruction de l’ordre régnant dans l’armée. Le droit à avoir une conscience religieuse, reconnu par l’article
9 de la Convention, est valable pour un militaire, comme pour toute autre personne. Sa mise à la retraite anticipée par l’acte attaqué du Conseil supérieur militaire, arbitraire en tant que telle, constitue une ingérence à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion.
La Cour note que le requérant ne produit aucun élément pouvant étayer ses allégations. Toutefois, elle fait observer qu’il est bien établi que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils. En interprétant et appliquant les normes de ce texte dans des affaires comme la présente, la Cour doit cependant être attentive aux particularités de la condition militaire et à ses conséquences sur la situation des membres des forces armées (voir les arrêts Engel et autres c.
Pays-Bas du 8 juin 1976, série A n° 22, p. 23, § 54, et,
mutatis mutandis
, Grigoriades c. Grèce du 25 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, pp. 2589–2590, § 45).
Pour savoir si les dispositions invoquées ont été méconnues dans le cas d’espèce, il faut d’abord rechercher si la mesure litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice des droits du requérant au «
respect de sa vie privée et familiale
», à «
la liberté de manifester sa religion ou ses convictions
» ainsi qu’à «
la liberté d’expression
».
De l’avis de la Cour, en embrassant une carrière militaire, le requérant se pliait de son propre gré au système de discipline militaire. Ce système implique par sa nature la possibilité d’apporter à certains droits et libertés des membres des forces armées des limitations ne pouvant être imposées aux civils (arrêt Engel et autres précité, p. 24, § 57). Les Etats peuvent adopter pour leurs armées des règlements disciplinaires interdisant tel ou tel comportement, notamment une attitude qui va à l’encontre de l’ordre établi répondant aux nécessités du service militaire (voir l’arrêt Kalaç c. Turquie du 1
er
juillet 1997,
Recueil
1997-IV, p. 1210, § 28). Ces limitations peuvent comporter également un devoir pour le personnel militaire de renoncer à s’engager dans le mouvement de fondamentalisme islamique, qui a pour but et pour plan d’action d’assumer la prééminence des règles religieuses (Yanașık c. Turquie, requête n° 14524/89, décision de la Commission du 6
janvier 1993, Décisions et rapports (DR) 74, p. 14).
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant ses actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et qu’elle a constaté que celui-ci ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde ni sur les pensées, convictions ou quelconque opinion du requérant ni sur
son mode de vie, ses coutumes et la tenue de son épouse
ou sur la manière dont il remplissait ses devoirs religieux mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
Dès lors, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles 8, 9 et 10 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
B.
Sur la violation alléguée des articles 1, 6 (combiné avec l’article
14), 7 et 13 de la Convention
1.
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été révoqué d’office par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
50 c) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (arrêt Engel et autres précité) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c. Royaume-Uni du 28
juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservé le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série A n° 73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
2.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p.
22, §
52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
3.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours interne pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article
9 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
C.
Sur la violation alléguée de l’article 3 de la Convention
Le requérant prétend que le fait d’avoir été révoqué de l’armée constitue un traitement dégradant incompatible avec l’article 3 de la Convention.
La Cour observe que ce grief est fondé sur les mêmes faits déjà examinés ci-dessus. A la lumière des conclusions auxquelles elle est parvenue et des éléments du dossier en sa possession, elle estime que les faits de la cause n’appellent aucun examen séparé sous l’angle de l’article 3 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président