Nixon împotriva Regatului Unit

CUARTA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 28047/02 de către Stuart NIXON împotriva Regatului Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care stă la 24 iunie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Lech Garlicki, Președinte, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători și Lawrence Early, Grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 4 iunie 2001, având în vedere decizia de a comunica această cerere și de a o adera la alte cereri (nus.

27947/02, 27955/02, 27958/02, 27959/02, 277960/01, 27961/02, 27963/02, 27963/02, 27963/02, 277970/02, 27985/02, 27990/02, 28803/02, 28014/02, 28016/02, 28016/02, 28018/02, 2802626/02, 280229/02, 28033/02, 28033/02, 28046/02, 28054/02, 28054/02, 28054/02, 28054/02, 28073/02, 28073/02, 28030/02, 28073/02, 28070/02, 28030/02, 28030/02, 28070/02, 28073/02, 28030/02, 28030/02, 28030/02, 28030/02, 28030/02, 28030/02, 28030/02, 28030/02, 28030/02 având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului, având în vedere declarațiile oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a unei părți a cazului, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Stuart Nixon, este un național britanic care locuiește în Cumbria.

El a fost reprezentat în fața Curții de către Royds Rdw, avocati din Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C. Whowersley al Oficiului pentru Externe și Commonwealth. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Soția reclamantului a murit la 23 iulie 2000. Susținerea sa pentru beneficiile văduvelor a fost făcută la 25 septembrie 2000 și a fost respinsă un timp mai târziu pe motiv că nu are dreptul la beneficiile văduvelor deoarece nu a fost o femeie. În octombrie 2000 reclamantul a apelat. La 27 octombrie 2000, reclamația sa a fost din nou respinsă. Reclamantul nu a apelat după cum a considerat sau a fost sfătuit că un astfel de remediu ar fi obligat să eșueze deoarece nu au fost plătite astfel de prestații de securitate socială sau alocații fiscale în temeiul dreptului Regatului Unit.

Legea internă relevantă Legea internă relevantă pentru această cerere este stabilită în Willis c. Regatul Unit , nr. 36042/97 , §§ 14-26, CEDO 2002-IV și Runkee și White v. Regatul Unit nr. 42949/98 și 53134/99, 25 iulie 2007. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge că legislația britanică de securitate socială a discriminat împotriva lui din motive de sex, în încălcarea articolului 14 din Convenția luată în conjuncție atât cu art. 8 din Convenție, cât și cu art. 1 din Protocolul nr. 1. HOTĂRÂREA Prin scrisoarea din 11 mai 2005, Guvernul contestat a informat Curtea că, în ceea ce privește cererile de alocare a mamei văduve (WMA) și de plată a vieții (WPt), nu există, în principiu, nici o justificare obiectivă în momentul în care nu se plătesc aceste prestații, atât văduvilor, cât și văduvelor, dar că guvernul a avut o apărare în temeiul articolului 6 din Legea privind drepturile omului din 1998 (HRA).

Acesta a remarcat că, având în vedere acest lucru, mulțimea de cazuri dinaintea Curții și faptul că apărarea HRA era aplicabilă numai în domeniul intern, guvernul a fost pregătit, în principiu, să soluționeze toate cererile formulate de văduvi împotriva Regatului Unit care rezultă din modalitățile aplicabile înainte de aprilie 2001 pentru plata WMA și WPt. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2007, reprezentanții reclamantului au notificat Curtea că dl Nixon a fost oferit 6 225,57 GBP în ceea ce privește cererile sale pentru WPt și/sau WMA, inclusiv costurile, și că a acceptat plata. La 27 mai 2008, reprezentanții reclamantului au informat Curtea că reclamantul a primit banii datoriți. La 9 iunie 2008, reprezentanții reclamantului au fost trimiși o scrisoare de înregistrare, declarând că Curtea ar lua în considerare eliminarea cazului din lista sa în ceea ce privește afirmațiile care au fost reglementate.

Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți în ceea ce privește WPt și/sau WMA. Se constată că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulamentul Curții). În ceea ce privește cererea pentru Pensiunea Veduvii („WP”), Curtea a hotărât în hotărârea sa principală privind WP care, la originea sa, și până la abolirea acesteia în ceea ce privește femeile ale căror soții au murit după 9 aprilie 2001, WP a fost menită să corecteze „inegalități reale” între văduvele în vârstă, ca grup, și restul populației și că această diferență de tratament a fost justificată în mod rezonabil și obiectiv.

În plus, Curtea a considerat că Regatul Unit nu a putut fi criticat pentru faptul că nu a abolit WP mai devreme și că nu este irazonabil din partea legislației să decidă să introducă reformele încet (a se vedea Runkee și White Prin urmare, Tribunalul, având în vedere faptul că nu a fost necesar să examineze separarea plângerii în ceea ce privește art. 8, nu a constatat o încălcare a articolului 14 luat în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește nepagarea reclamanților WP sau echivalentul (ibid 42). În consecință, această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Prin urmare, în concluzie, Curtea scoate din lista sa plângerile reclamantului în ceea ce privește Plata Veduvii și/sau Alocarea Mamei Văduvate și declară inadmisibilă plângerea reclamantului în ceea ce privește Pensiunea Veduvii.

Prin urmare, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să dispună de cererea celorlalte la care s-a alăturat; decide să scoată din lista de cazuri plângerile reclamantului cu privire la neînțelegerea plății unei văduve și/sau alocarea mamei văduvice; Declarații inadmisibil restul cererii. Lawrence Early Lech Garlicki Președintele grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 28047/02 by Stuart NIXON against the United Kingdom The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 24 June 2008 as a Chamber composed of: Lech Garlicki, President, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judges, and Lawrence Early, Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 4 June 2001, Having regard to the decision to communicate this application and to join it to other applications (nos.

27947/02, 27955/02, 27958/02, 27959/02, 27960/01, 27961/02, 27963/02, 27968/02, 27970/02, 27985/02, 27990/02, 28003/02, 28011/02, 28014/02, 28016/02, 28018/02, 28025/02, 28026/02, 28029/02, 28033/02, 28035/02, 28040/02, 28046/02, 28054/02, 28056/02, 28058/02, 28064/02, 28073/02, 28080/02, 28081/02, 28085/02, 28088/02, 28091/02, 28092/02, 28103/02, 28109/02, 28110/02), Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together, Having regard to the formal declarations accepting a friendly settlement of part of the case, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Stuart Nixon, is a British national who lives in Cumbria.

He was represented before the Court by Royds Rdw, solicitors in London. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr C. Whomersley of the Foreign and Commonwealth Office. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant’s wife died on 23 July 2000. His claim for widows’ benefits was made on 25 September 2000 and was rejected some time later on the ground that he was not entitled to widows’ benefits because he was not a woman. In October 2000 the applicant appealed. On 27 October 2000 his claim was again rejected. The applicant did not appeal as he considered or was advised that such a remedy would be bound to fail since no such social security benefits or tax allowances were payable to widowers under United Kingdom law.

B. Relevant domestic law The domestic law relevant to this application is set out in Willis v. the United Kingdom , no. 36042/97, §§ 14-26, ECHR 2002-IV and Runkee and White v. the United Kingdom nos. 42949/98 and 53134/99, 25 July 2007. COMPLAINTS The applicant complained that British social security legislation discriminated against him on grounds of sex, in breach of Article 14 of the Convention taken in conjunction with both Article 8 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. THE LAW By a letter of 11 May 2005 the respondent Government informed the Court that the House of Lords had decided, in relation to the claims for Widowed Mother’s Allowance (WMA) and Widow’s Payment (WPt), that there was in principle no objective justification at the relevant time for not paying these benefits to widowers as well as widows, but that the Government had a defence under section 6 of the Human Rights Act 1998 (the HRA).

It noted that, in view of this, the multitude of cases before the Court and the fact that the HRA defence was only applicable in the domestic arena, the Government were prepared, in principle, to settle all claims made by widowers against the United Kingdom arising out of the arrangements applicable prior to April 2001 for the payment of WMA and WPt. By a letter of 8 November 2007 the applicant’s representatives notified the Court that Mr Nixon had been offered GBP 6,225.57 in respect of his claims for WPt and/or WMA including costs, and that he had accepted payment. On 27 May 2008 the applicant’s representatives informed the Court that the applicant had received the monies due. On 9 June 2008 the applicant’s representatives were sent a letter by the Registry stating that the Court would consider striking the case out of its list in respect of the claims that had been settled.

The Court takes note of the friendly settlement reached between the parties in respect of WPt and/or WMA. It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court). Regarding the claim for Widow’s Pension (“WP”) the Court held in its lead judgment regarding WP that at its origin, and until its abolition in respect of women whose spouses died after 9 April 2001, WP was intended to correct “factual inequalities” between older widows, as a group, and the rest of the population and that this difference in treatment was reasonably and objectively justified.

Moreover, the Court considered that the United Kingdom could not be criticised for not having abolished WP earlier and that it was not unreasonable of the legislature to decide to introduce the reform slowly (see Runkee and White , cited above, §§ 40-41). The Court, consequently, considering it was not necessary to examine separately the complaint in respect of Article 8, did not find a violation of Article 14 taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 in respect of the non-payment to the applicants of WP or equivalent ( ibid § 42). Consequently, this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. In conclusion, therefore, the Court strikes out of its list the applicant’s complaints as regards Widow’s Payment and/or Widowed Mother’s Allowance and declares inadmissible the applicant’s complaint as regards Widow’s Pension.

Accordingly, Article 29 § 3 of the Convention should no longer apply to the case. For these reasons, the Court unanimously Decides to disjoin the application from the others to which it was joined; Decides to strike out of its list of cases the applicant’s complaints about non-entitlement to a Widow’s Payment and/or Widowed Mother’s Allowance; Declares inadmissible the remainder of the application. Lawrence Early Lech Garlicki Registrar President