ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 13/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș - Severin sub nr. 1158/115 din 22 martie 2010, reclamanții I.P., N.M. și N.M. au chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P., și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale în baza art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința nr. 62 din 23 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara bunicul lor a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru uneltire contra ordinii sociale, reținându-se că a ajutat cu bani și alimente partizanii care luptau împotriva regimului comunist.

Detenția a executat-o în mai multe penitenciare, unde a fost bătut și înfometat. Au arătat că și bunica lor a fost arestată pe o perioadă de 6 luni pentru că a ajutat partizanii cu mâncare. După eliberare, au fost marginalizați și discriminați, la fel ca întreaga familie. La termenul din 25 mai 2010, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu N.A., în calitate de fiică a persoanei condamnate, și a solicitat despăgubiri morale alături de reclamanți. Prin sentința civilă nr. 1201 din 22 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1158/115/2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții I.P., N.M. și N.M. și de intervenienta N.A. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., și a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamanților și a intervenientei a sumei de 400.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința nr. 62 din 23 ianuarie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, bunicul reclamanților a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, trei ani interdicție corecțională și 5000 lei cheltuieli de judecată pentru uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., pentru faptul că a ajutat cu bani și alimente partizanii din organizația condusă de colonelul U., care luptau împotriva regimului comunist. A fost arestat la domiciliul său, fiind bătut în fața copiilor și a soției.

Familiei i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cănicea pe o perioadă de 8 ani de zile (1949 - 1957). Prin condamnarea suferită, prima instanță a apreciat că i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului și familiei sale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-le afectate viața de familie, imaginea și sursele de venit. În consecință, instanța de fond a reținut că sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, a reținut prima instanță.

Împotriva sentinței civile nr. 1201 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caraș - Severin a declarat apel în termenul legal pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș - Severin. În motivarea apelului, s-a susținut că hotărârea de condamnare a bunicului reclamanților și tată al intervenientei nu a fost desființată, anulată sau casată. De asemenea, a fost criticat și cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, care depășește limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010. Despăgubirile acordate sunt nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit. Asemenea despăgubiri nu se pot transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați, instanța trebuind să țină seama de criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Reclamanții și intervenienta nu au formulat întâmpinare la apelul pârâtului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș - Severin iar prin Decizia civilă nr. 171 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamanților I.P., N.M. și N.M. și cererea de intervenție formulată de intervenienta N.A. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Reclamanții și instanța nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv faptul că hotărârea penală prin care a fost condamnat tatăl intervenientului (bunicul reclamanților) nu a fost desființată.

Aceasta nu trebuie să facă dovada desființării hotărârii de condamnare, întrucât o condamnarea pentru fapta prevăzută de art. 209 C. proc. civ. din 1936, constituie de drept o condamnare cu caracter politic în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților și al cererii de intervenție, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților și a cererii de intervenție sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Nu se poate reține nici că aceștia aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții I.P., N.M., N.M. și intervenienta N.A. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 și următorii C. proc. civ., modificarea ei în sensul respingerii apelului formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, recurenții susțin că nu este incidentă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ea având aplicabilitatea doar acțiunilor înregistrate ulterior publicării ei.

Or, susțin recurenții, prin modalitatea în care instanța de apel a înțeles să facă aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, au fost încălcate dispozițiile art. 6 C.E.D.O. și dreptul la un proces echitabil. În aceeași idee se mai învederează că pentru aplicarea unei Decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității legii dar și al respectării prevederilor Convenției și jurisprudenței C.E.D.O (cauza B. contra Croației). Recurenții mai susțin și încălcarea principiului egalității de drepturi și a dispozițiilor art. 20 din Constituția României. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie sa i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3/04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of., nr. 189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica reclamantei sub acest aspect nu poate fi primită. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, nici unul din motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții I.P., N.M., N.M. și intervenienta N.A. împotriva deciziei nr. 171/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.