ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 11/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1089 din 14 iunie 2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis, în parte, acțiunea reclamantului O.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a obligat pârâtul să plătească, reclamantului, suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a respins celelalte pretenții ale reclamantului. S-a reținut că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul, prin sentința penală nr. 14/1959, constituie condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, îndreptățindu-l pe acesta la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere faptul că reclamantul a beneficiat de o indemnizație lunară de 1.114 lei, începând cu data de 01 aprilie 1990, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus reclamantul, prin faptul concret că a fost despărțit de familie, i-a fost produs acestuia un prejudiciu moral care constă în afectarea vieții de familie, lezarea onoarei, demnității și libertății acestuia. Prin decizia civilă nr. 117/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat, în tot, sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Apelul reclamantului, nemotivat, a fost respins pentru aceleași argumente juridice pentru care a fost admis apelul pârâtului, după cum urmează: Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor reclamantului și, corelativ, a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitor cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, împrejurare ce a determinat existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

A mai reținut că au fost încălcate regulile privind existența unei norme de drept accesibile, precise și previzibile, astfel cum reiese din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Nu a fost primită susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantul ar fi avut un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate, și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nici nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 10 martie 2011, reclamantul O.I., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru următoarele considerente: Nerespectarea dreptului la apărare și nepronunțarea pe cererea de amânare formulată în cauză, întrucât la termenul din 27 ianuarie 2011, s-a formulat cerere de amânare, întemeiată pe dispozițiile art. 156 C. proc.

civ., motivată de imposibilitatea de prezentare la Curtea de Apel Timișoara pentru depunerea motivelor de apel și susținerea apărării, în condițiile în care, în aceeași zi, reprezentantul părții a avut de susținut apărarea într-un alt dosar, atașând în acest sens cerere și înscrisuri doveditoare. Instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel asupra cererii de amânare, aspect de natură a produce grave prejudicii reclamantului. S-a susținut și nerespectarea principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie.

Acțiunea introdusă de reclamant a fost înregistrată la data de 04 decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la data de 16 iunie 2010. Prin urmare, cererea a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la fel ca și apelul motivat, declarat de intimatul-pârât), situație în care decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză. A aprecia altfel, înseamnă a nesocoti dispozițiile art. 16 din Constituția României care prevede că: „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, creând o discriminare între persoanele care au introdus acțiunea principală în relativ aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre în fond, rămasă definitivă la alt moment.

O astfel de interpretare ar fi în contradicție și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd că: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”.

Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecata, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, și să mai constate că ar exista neegalitate între persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă până la data de 15 noiembrie 2010, data la care s-a publicat decizia Curții Constituționale, față de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut această șansă. În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunilor. S-a susținut și nerespectarea principiului neretroactivității legii și normelor legale în materie. La data introducerii cererii de chemare în judecata s-a manifestat expres dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Principiul neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum și în art. 15 alin. (2) din Constituția României, unde se stipulează că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile" și reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic contra Croației, paragraful 81 - invocată și de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010, unde se arată: „…la data introducerii cererii de chemare în judecata, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedura pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.”. Preeminența reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată expres și de art. 20 din Constituția României. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Nu poate fi reținută critica referitoare la nerespectarea dreptului la apărare și nepronunțarea pe cererea de amânare formulată în cauză, întrucât pentru termenul de judecată din 27 ianuarie 2011, nu s-a formulat nici o cerere de amânare, întemeiată pe dispozițiile art. 156 C. proc. civ.

În privința criticilor ce vizează fondul raportului juridic litigios, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Acțiunea dedusă judecății de către reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992, așa cum corect s-a reținut în etapa procesuală anterioară. În condițiile exprese ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Această ultimă calitate a deciziei Curții Constituționale de a produce efecte numai pentru viitor își găsește fundamentul în chiar principiul neretroactivității legii, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanțele cauzei pendinte și criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Acestei ultime categorii de situații juridice nu poate fi asimilată situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanță, a căror configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcție criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. La momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Concluzia firească într-o astfel de situație este aceea că, declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Soluția nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” - Cauza Caracas împotriva României.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior publicării deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale - Cauza Atanasiu ș.a.

contra României. O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. S-a avut în vedere și faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamatul O.I. împotriva deciziei nr. 117/ A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.