ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 234 din 16 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă acțiunea reclamantului F.P., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că, prin sentința penală nr. 143, pronunțată la data de 23 iulie 1968 de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de nesupunere la încorporare în temeiul art. 516 alin. l Codul justiției militare. S-a avut în vedere că inculpatul a refuzat să fie încorporat, făcând parte din secta religioasă interzisă „M.I.

” . Prin sentința penală nr. 186 pronunțată la data de 15 martie 1973 de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 169/1973 în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen. reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, reținându-se refuzul inculpatului de a se încorpora pe motiv că face parte din secta religioasă interzisă „M.I.". Fapta săvârșită de către reclamant și pentru care a fost condamnat, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel, iar prin decizia nr. 53/ A din 21 ianuarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins apelul, reținându-se următoarele: Caracterul politic al condamnărilor suferite de către reclamant prin sentințele penale nr. 143 din 23 iulie 1968 a Tribunalului Militar Cluj și nr. 186 din 15 martie 1973 a Tribunalului Militar Cluj, a fost stabilit irevocabil prin sentința civilă nr. 1150/2006 a Tribunalului Alba, menținută prin decizia civilă nr. 163/2007 a Curții de Apel Alba Iulia. Considerentele reținute de prima instanță întemeiate pe decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt în mod fondat criticate de către reclamant, întrucât chiar dacă cele statuate printr-o decizie pronunțată în interesul legii sunt obligatorii potrivit art. 330 C. proc.

civ., acest caracter obligatoriu pentru instanțe operează de la data publicării deciziei în M. Of. al României. Raportând data publicării deciziei în interesul legii pronunțată de către instanța supremă în anul 2009, la data rămânerii irevocabile și intrării în puterea lucrului judecat a hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit caracterul politic al condamnărilor suferite de către reclamant, reiese cu evidență că autoritatea de lucru judecat este anterioară datei publicării deciziei pronunțate în recursul în interesul legii. Prin urmare, caracterul politic al condamnărilor suferite de reclamant nu poate fi înlăturat în baza deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a reținut că în cauză însă intervine un alt motiv pentru care acțiunea promovată de reclamant nu poate fi soluționată favorabil. Astfel instanța de apel a reținut că acțiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnărilor suferite de reclamant s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009. Această dispoziție a fost declarată ca neconstituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, retinându-se în considerentele deciziei următoarele: „Cu privire la constituționalitatea procesului legislativ de adoptare a Legii nr. 221/2009, legea privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora face parte din categoria legilor organice și nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Cu ocazia examinării criticilor de neconstituționalitate a dispoziției legale menționate, Curtea Constituțională a reținut următoarele: Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. Au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor preluate abuziv și în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de indemnizații și despăgubiri pentru daunele morale suferite, precum și de alte drepturi.

Aceste reglementări adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a CE nr. 1096/1996 și 1481/2006. În materia restituirilor au fost adoptate Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005. Cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit O.U.G. nr. 83/1999. În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice prin O.U.G.

nr. 214/1999, s-a recunoscut calitatea de luptător în Rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 -14 decembrie 1989. În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist s-a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist: Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, precum și prevederile Legii nr. 221/2009, actul normativ care conține reglementarea ce a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate.

Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Evocând practica C.E.D.O. în materie a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, și cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative având acest scop - Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009.

Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare. Recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.

Invocând în conținutul deciziei elemente de comparație cu legislația în materie adoptată de alte state din fostul bloc comunist (Bulgaria, Cehia, Lituania), precum și decizii din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă" în obținerea despăgubirilor morale, curtea a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă. Existența celor două reglementări paralele încalcă principiul unicității reglementării în materii prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.

S-a arătat totodată că în modul în care este redactat, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.” Pentru toate aceste considerente, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009, constatând că acestea sunt neconstituționale.

Astfel, instanța de apel a reținut că din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea Statului Român de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza F. împotriva României), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P., ceea ce denotă culpa exclusivă a Statului Român în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional. Acest act normativ a generat un număr considerabil de litigii pe rolul instanțelor, soluționate într-o anumită manieră, prin prisma prevederilor sale de la momentul soluționării fiecărei cauze.

Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie. În lipsa existenței temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptățite la despăgubiri morale, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul celor de mai sus. în prezent, nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii. Astfel s-a reținut că în ce privește prezenta cauză, mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. Cu privire la această speranță legitimă, s-a constatat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul F.P., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii în condițiile dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care acțiunea a fost înregistrată în februarie 2010, în condițiile dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar la data pronunțării hotărârii dispozițiile legale sus evocate nu erau declarate neconstituționale. Criticile recurentului vizează necercetarea fondului cauzei, fiind incidență casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probațiunii privind dovedirea prejudiciului moral raportat la lezarea drepturilor personale nepatrimoniale. O altă critică vizează nerespectarea principiului neretroactivității legii, al egalității în drepturi și al speranței legitime.

Se mai susține că instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor comunitare în ce privește speranța legitimă la despăgubiri echitabile față de condamnarea suferită și care are caracter politic. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la obiectul dedus judecății și la natura infracțiunii pentru care reclamantul fusese condamnat penal pentru refuzul la încorporare (făcând parte din secta „M.I.”) prin sentința penală nr. 186 din 15 martie 1973, Înalta Curte retine următoarele: Prin sentința penală nr. 143 din 23 iulie 1968 a Tribunalului Cluj, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de nesupunere la încorporare în temeiul art. 516 alin. (1) din Codul Justiției Militare.

Prin sentința penală nr. 186 din 15 martie 1973 a aceluiași Tribunal Cluj reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, reținându-se refuzul acestuia la încorporare, dat fiind apartenența sa la secta religioasă „M.I.”. Prin decizia în interesul legii nr. 32/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul religios „M.I.” situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare și argumentele avute în vedere în susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanțe de fond.

Preluarea motivării înaltei Curți de Casație și Justiție se justifică prin aceea că instanța supremă și-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecății în prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunțe, în recurs în interesul legii, asupra dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiași infracțiuni prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare. Neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire față de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945 ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune care nu este specifică regimului dictatorial.

O astfel de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele democratice nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele G. c/a R.F.G 12 decembrie 1966, N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984, A. c/a Elveției, 9 mai 1984, în sensul inexistenței caracterului politic al unei astfel de condamnări. Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Prin urmare, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase. Astfel, din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamatul F.P. împotriva deciziei nr. 53/ A din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.