ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2/2011

Asupra recursului penal de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin încheierea din 17 decembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 5339.13/30/2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen., art. 160 b C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului D.M.R. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.) și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. proc.

pen. Ambele condiții examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o reacție particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. În ce privește menținerea temeiurile se reține și faptul că împotriva inculpatului prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare prin sentința penală nr. 357/PI din 09 august 2010, iar potrivit dispozițiilor art. 68 1 C. proc.

pen., art. 139 și art. 160 b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului. Totodată, s-au menținut indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței, împrejurarea că fapta este una care atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave. Așa cum s-a pronunțat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului instanțele de judecată trebuie să vegheze la menținerea unui permanent echilibru între interesul general al societății de respectarea ordinii de drept și interesul personal al inculpatului de a se afla în stare de libertate.

În cauză împrejurările concrete reținute la urmărirea penală cu privire la săvârșirea infracțiunii, participația penală a inculpatului, valoarea mare a prejudiciului cauzat părții vătămate, chiar dacă acesta a fost recuperat, pledează pentru menținerea inculpatului în stare de arest. Lăsarea acestuia în libertate poate fi de natură a induce în rândul cetățenilor un sentiment de teamă că la rândul lor pot fi victimele unor fapte antisociale iar organele statului abilitate să vegheze la respectarea ordinii de drept rămân în pasivitate, pasivitate care ar fi de natură să încurajeze fenomenul infracțional.

În ceea ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpatului, în sensul că măsura arestării preventive are un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală, fiind de neadmis menținerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile, prin raportare la jurisprudența CEDO, instanța reține că aprecierea necesității luării și menținerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție, în sensul de a se urmări existența unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire a faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului, pe de altă parte.

Prin prisma dispozițiilor art. 6 și art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a. Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acestuia.

în condițiile speței, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate. Cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive concluziile apărării urmează a fi respinse pentru considerentele care vor expuse în continuare. Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., „măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri”. Întrucât prevederile art. 300 2 C. proc. pen., raportat la prevederile art. 160 b C. proc. pen.

obligă la verificarea acelorași temeiuri care au determinat luarea măsurii arestării preventive, nu se poate susține că prima instanță în ședința de judecată din 16 decembrie 2009, înlocuind măsura arestării preventive nu s-a pronunțat și cu privire la temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, deci inculpatul nu a fost privat de un grad de jurisdicție prin aceea că instanța de recurs prin decizia penală 1242/R din 18 decembrie 2009 a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

Sunt cunoscute la nivel național și european eforturile depuse de instanțele de judecată pentru unificarea practicii judiciare, astfel că, la pronunțarea deciziei penale nr. 1242/R din 18 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a avut în vedere și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție din care exemplifică decizia penală nr. 1074 din 24 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 2528/1/2009 al cărei dispozitiv îl redăm în continuare: „admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, împotriva încheierii din 12 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 150/59/2009 privind pe inculpatul RV; Casează în parte încheierea susmenționată cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Timișoara și rejudecând: în baza art. 300 2 C. proc.

pen. raportat la art. 160 b alin. (1) și alin. (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului RV...”. Este de reținut că prin recursul declarat de către procuror atât împotriva încheierii penale din 16 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 5339/30/2009 - încheiere la care se referă apărarea, cât și încheierea penală din 18 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 150/59/2009 s-a solicitat printre altele menținerea arestării preventive, astfel că cele două instanțe de control judiciar au fost investite cu acest motiv de recurs.

De altfel motivul încetării de drept al măsurii arestării preventive a inculpatului a fost invocat de inculpatul recurent în recursurile declarate împotriva încheierilor pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în apelul inculpatului , recursuri respinse ca nefondate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 3695 din 20 octombrie 2010 pronunțată în dosar nr. 8349/1/2010, precum și prin decizia penală pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința de judecată din 14 decembrie 2010. Întrucât temeiurile care au fost avute la luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat, așa cum s-a arătat mai sus, în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen. raportat la prevederile art. 160 b C. proc.

pen., instanța va menține măsura arestării preventive față de inculpatul D.M.R. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul D.M.R., criticând soluția ca netemeinică și nelegală și solicitând punerea în libertate deoarece temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, prejudiciul fiind acoperit. Curtea, analizând recursul formulat de inculpat prin prisma criticilor învederate, cât și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 6 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat. În cauză există probe de natură să creeze și unui observator independent presupunerea rezonabilă cu privire la săvârșirea faptelor penale pentru care a fost trimis în judecată inculpatul (inducerea în eroare cu consecințe deosebit de grave a unor persoane vulnerabile cu ocazia înstrăinării unor imobile).

Presupunerea rezonabilă a săvârșirii faptelor penale este întărită și de faptul că inculpatul a fost condamnat în primă instanță pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave la 6 ani închisoare. Aspectele invocate de inculpat – recuperarea prejudiciului, achitarea inculpatului pentru alte infracțiuni de către prima instanță, nu sunt de natură să conducă la concluzia că au încetat temeiurile care au condus la luarea acestei măsuri. Înalta Curte apreciază că gravitatea concretă a faptelor săvârșite justifică în continuare aprecierea că inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică și întrucât temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpat în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmând ca în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. să fie obligat recurentul la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.M.R. împotriva încheierii din 17 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. 5339.13/30/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 ianuarie 2011.