ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 18/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Maramureș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1471 din 30 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantei B.G.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.500 euro în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit și la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele. Prin sentința civilă nr. 482 din 23 iulie 1953, pronunțată în Dosarul nr. 546/1953 de către Tribunalul Militar Teritorial Oradea, defunctul B.I.

a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, în baza art. 327 alin. (3) C. pen., pentru delictul de agitație publică. În considerentele sentinței s-a reținut că defunctul B.I. a ținut legătura cu „Șeful Iehoviștilor” din Maramureș, căruia i-a trimis mai multe scrisori și material iehovist. A îndeplinit funcția de „serv de grupă”. A ținut legătura cu grupurile iehoviste, de unde ducea știri (…) a fost în mai multe orașe unde a stat de vorbă cu circa trei persoane, pentru reînvierea activității iehoviste – fila 76 verso. Prin sentința civilă nr. 283/56 din 25 august 1956, pronunțată de Tribunalul Militar Oradea în Dosarul nr. 288/1956, numitul B.I. a fost condamnat la 8 luni închisoare corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 partea II lit. b) C. pen.

– fila 80 verso. În considerentele sentinței s-a reținut că „fapta inculpatului de a fi participat la două ședințe cu caracter iehovist, unde s-au discutat chestiuni care prezentau un pericol pentru siguranța statului și care prin caracterul lor aveau de scop schimbarea ordinii sociale de la noi din țară, constituie de drept, latura obiectivă a infracțiunii. Latura subiectivă constă în aceea că inculpatul a comis fapta conștient și voit, acceptând urmările legii” – fila 80. Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în art. 1 alin. (2) prevede că: (2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. […] 327 și 209 […] C. pen.

din 1936. Așa fiind, în speță au fost aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 alin. (1) lit. a) care arată că: Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probele administrate a rezultat că defunctul B.I., bunicul reclamantei, a suportat un regim de detenție foarte dur, cauzându-i-se un prejudiciu nepatrimonial ce rezultă din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale-onoare, reputație-precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât nicio sumă de bani nu poate șterge suferințele victimei. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura daunelor morale, imposibil de echivalat bănește.

Instanța de judecată a avut în vedere: durata condamnării, perioada de timp scursă de la condamnare, consecințele negative în plan fizic, psihic și social, măsurile reparatorii deja acordate, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, în considerarea personalității condamnatului, a statutului său social, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială. Desigur, toate aceste criterii trebuie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. Sub acest aspect, al aprecierii despăgubirilor necesare pentru acoperirea prejudiciului moral, s-a avut în vedere elementele de fapt care au constituit cauza ce a determinat prejudiciul moral suferit și impactul acestora asupra victimei.

În speță, din înscrisurile depuse la dosar și din depozițiile martorilor audiați a rezultat că reclamanta este nepoata de fiu a defunctului B.I., fiind fiica fiului acestuia, B.G., decedat la 6 iulie 2004 – fila 6. Reclamanta B.G.I. a formulat, la data de 7 aprilie 2010, cererea de chemare în judecată prin avocat cu împuternicire avocațială depusă la dosar – fila 17 – fiind îndeplinite cerințele art. 83 C. proc. civ. Reclamanta are domiciliul în Baia Mare, competența de soluționare a cererii aparținând Tribunalului Maramureș, în circumscripția căruia domiciliază reclamanta. Reclamanta B.G.I. s-a născut la data 18 mai 1989 – fila 4 din dosar.

Pentru ca instrumentele juridice instituite prin Legea nr. 221/2009 să nu se transforme într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză, reclamanta trebuia să justifice cererea sa de acordare a daunelor morale, fiind îndeobște cunoscut că după anul 1990, condamnările cu caracter politic din perioada istorică precedentă nu au mai produs efecte morale asupra familiilor foștilor condamnați. Reclamanta nu a dovedit consecințele negative asupra propriei persoane suportate prin condamnarea bunicului său. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Maramureș, solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul reducerii cuantumului daunelor morale și a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de minori și asigurări sociale pentru minori și familie a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins apelul declarat de reclamanta B.G.I. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 482 din 23 iulie 1953, pronunțată în Dosarul nr. 546/1953 de către Tribunalul Militar Teritorial Oradea, defunctul B.I. a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, în baza art. 327 alin. (3) C. pen., pentru delictul de agitație publică. În considerentele sentinței s-a reținut că defunctul B.I. a ținut legătura cu „Șeful Iehoviștilor” din Maramureș, căruia i-a trimis mai multe scrisori și material iehovist.

A îndeplinit funcția de „șef de grupă”. A ținut legătura cu grupurile iehoviste, de unde ducea știri (…) a fost în mai multe orașe unde a stat de vorbă cu circa trei persoane, pentru reînvierea activității iehoviste (f. 76 dosar fond). Prin sentința penală nr. 283/56 din 25 august 1956, pronunțată de Tribunalul Militar Oradea în Dosarul nr. 288/1956, numitul B.I. a fost condamnat la 8 luni închisoare corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 partea II lit. b) C. pen. (f. 80 dosar fond).

În considerentele sentinței s-a reținut că „fapta inculpatului de a fi participat la două ședințe cu caracter iehovist, unde s-au discutat chestiuni care prezentau un pericol pentru siguranța statului și care prin caracterul lor aveau de scop schimbarea ordinii sociale de la noi din țară, constituie de drept, latura obiectivă a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale ” . Critica pârâtului referitoare la faptul că privarea de libertate a antecesorului reclamantei a avut ca temei practicarea activității Cultului „Martorii lui I.” astfel că infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat sunt în continuare infracțiuni de drept comun nu poate fi reținută deoarece potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Conform art. 1 alin. (2) lit. a) din același act normativ, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: art. 207 - 209, art. 323 - 329, C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, delictul de agitație publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C.penal și delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 partea II lit. b) C.penal pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, independent de practicarea activității Cultului „Martorii lui I.” de către antecesorul reclamantei și de doctrina acestui cult religios. Fiind vorba de o condamnare căreia legea îi instituie caracter politic, un asemenea caracter nu mai trebuie constatat de instanța de judecată, el fiind stabilit ope legis.

Aceasta rezultă și din dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 4 alin. (1) din actul normativ mai sus menționat, texte conform cărora caracterul politic al condamnării se constată de instanța de judecată numai în cazul persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), adică pentru alte fapte decât cele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum sunt faptele prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Reclamanta și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării instanței de judecată, aveau următoarea redactare: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;”. Ulterior sesizării instanței de judecată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, dispozițiile modificatoare având următoarea redactare: „Art. 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, se modifică și se completează după cum urmează: 1. La art. 5 alin. (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins: « a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;»”. Art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 , prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Constanța și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reținându-se în considerentele deciziei și faptul că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituția României.

Art. 147 din Constituția României prevede următoarele: „(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.

(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 lit. b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Art. 31 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (republicată în temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele : „(1) Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. (2) În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. (3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.

(5) În cazul în care la data comunicării deciziei Curții Constituționale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.” Din interpretarea art. 147 din Constituția României cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Așadar, Deciziile Curții Constituționale pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 169 din 02 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000 și prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of.

nr. 213 din 16 mai 2000 a statuat obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, dar și pentru celelalte persoane fizice sau juridice. În speță, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel încât textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice. Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în M. Of.

al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, Curtea a constatat că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat,

din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009.

Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Curtea Constituțională apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Curtea Constituțională constată, în deplin acord cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor Legii nr. 24/2000. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării"- este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.

Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției. Curtea reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Pe de altă parte, așa cum a statuat și Curtea Constituțională, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată. Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.

Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă.

Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei). Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României. Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valori foarte mari, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. In criticile dezvoltate se susține că Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu își găsește aplicabilitatea în speță deoarece dreptul său la despăgubiri a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanță, care i-a creat o speranță legitimă. Acest drept intră în sfera noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și alin. (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din dreptul intern.

Modificarea soluției instanței de fond ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ar fi în contradicție cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că „bunurile” în sensul art. 1 din primul Protocol pot fi bunuri existente, valori patrimoniale, inclusiv creanțe pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate. Recurentul - reclamant consideră că o hotărâre judecătorească constituie un „bun” întrucât această hotărâre identifică și concretizează un drept cu valoare patrimonială.

Curtea Constituțională nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, doar ele având prerogativa de a aprecia independent și imparțial asupra modului de aplicare și interpretare a legii. De altfel, prin Decizia nr. 1344/2008 Curtea Constituțională a reținut că nu are atribuția de a rezolva conflictul unor dispoziții interne cu legislația internațională.

Recursul, declarat de reclamanta B.G.I., este nefondat pentru următoarele argumente: Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. In consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. In acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Cluj la data 19 ianuarie 2011 Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actiim. În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susține că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și alin. (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României, referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate fața de dispozițiile contrare din dreptul intern. De asemenea, pentru aceleași considerente, nu pot fi primire criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale rolului instanțelor de judecată. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.G.I. împotriva deciziei nr. 23/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.