Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef serviciu al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la următoarea problemă de drept: „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, art. 106 alin. (2) şi art. 160 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului [actual art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în interesul serviciului], în sensul de a se stabili dacă diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară se determină prin raportare la întreaga perioadă pentru care s-a dispus delegarea sau detaşarea ori proporţional cu perioada efectiv lucrată”.

Magistratul-asistent a învederat că, la dosarul cauzei, s-a depus raportul întocmit de judecătorii-raportori.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată, arătând că dreptul la indemnizaţia de delegare şi detaşare, prevăzut de art. 44 alin. (2) şi respectiv art. 46 alin. (4) din Codul muncii, a primit o reglementare particulară în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, sub denumirea de „diurnă” în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Diurna prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ca lege specială, dă expresie indemnizaţiei de delegare şi detaşare din dreptul comun al muncii.

O definiţie legală a „diurnei” se regăseşte în art. 5 alin. (1) lit. A.a) din Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, potrivit căruia diurna constituie o sumă zilnică, acordată în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şi a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

Chiar dacă această definiţie se regăseşte într-un act normativ ce reglementează drepturile personalului trimis în străinătate, scopul acordării diurnei este acelaşi şi în cazul personalului delegat/detaşat în ţară: în ambele situaţii, suma zilnică acordată este destinată acoperirii cheltuielilor suplimentare determinate de schimbarea temporară a locului de muncă al salariatului.

Scopul diurnei a fost identificat într-o manieră similară şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, anume Hotărârea din 12 februarie 2015 pronunţată în cauza C-396/13, fiind destinată să asigure protecţia socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detaşare, care constau în îndepărtarea persoanelor din mediul lor obişnuit.

Din punct de vedere fiscal, indemnizaţiile primite de salariaţi, potrivit legii, pe perioada delegării/detaşării, după caz, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului sunt venituri asimilate salariilor, supuse impunerii potrivit art. 76 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Aplicând aceste repere în privinţa dreptului prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, se observă că diurna instituită prin acest text este cuvenită în considerarea desfăşurării activităţii magistratului delegat/detaşat în altă localitate decât cea de domiciliu; având în vedere natura salarială a dreptului material la diurnă, raţiunea recunoaşterii şi scopul acestui drept, rezultă că drepturilor băneşti aferente diurnei le sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, dispoziţiile art. 106 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea a fost formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind însoţită de hotărâri judecătoreşti definitive considerate relevante, în sensul că acestea reflectă divergenţa de practică judiciară asupra problemei de drept ce constituie obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 Art. 13. – (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi: a) diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; […] (3) Prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice.

Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 (în prezent abrogată) Art. 10 din anexă: Numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare sau detaşare se socoteşte de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare sau detaşare.

Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în interesul serviciului, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 Art. 1 alin. (6) din anexă: Numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare se calculează de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare.

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii Art. 1 (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii. Art. 106 […] (2) Drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru. Art. 160 – Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Art. 278 (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii. IV. Orientările divergente în practica judiciară

Într-o opinie, s-a considerat că diurna prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se acordă pe toată perioada delegării, adică pe zile calendaristice, întrucât drepturile prevăzute de art. 13 alin. (1) sunt cumulative.

În argumentarea acestei soluţii s-a arătat că acest text nu face distincţia ce se regăseşte în Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, anume prin care se stabileşte pentru această categorie de personal că „delegarea cu o durată de o singură zi, precum şi pentru ultima zi, în cazul delegării de mai multe zile, indemnizaţia se acordă numai dacă durata delegării este de cel puţin 12 ore.”

Sintagma „după caz” din cuprinsul art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, potrivit căruia prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice, înseamnă că, în aplicarea acestui alineat, trebuie evitate situaţiile de diminuare a drepturilor de delegare ori detaşare recunoscute magistraţilor prin legea specială, deoarece Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 priveşte exclusiv procedurile contabile şi condiţiile de admisibilitate ale acordării diurnei pe perioada delegării şi detaşării.

S-a apreciat, totodată, că nu este posibil ca ordonanţa de urgenţă a Guvernului să fie înfrântă de un act administrativ, anume Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006.

Din analiza dispoziţiilor art. 13 alin. (1) se desprind două condiţii ce trebuie a fi îndeplinite pentru ca o persoană prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 să poată beneficia de dreptul la diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, şi anume: să fie detaşată sau delegată şi să îşi desfăşoare activitatea într-o altă localitate decât cea de domiciliu.

Din textul legal rezultă neechivoc că dreptul la plata diurnei pentru delegarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu este un drept pur şi simplu, neafectat de alte condiţii, care ia naştere în momentul în care acesta îşi desfăşoară activitatea ca urmare a delegării într-o altă localitate decât cea de domiciliu.

Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 au caracter de norme speciale faţă de art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, care reprezintă noma generală şi care se aplică numai în privinţa aspectelor pe care norma specială nu le prevede, astfel că norma generală nu poate produce efecte în sensul limitării sau diminuării drepturilor prevăzute de legea specială.

Or, norma specială precizează expres că diurna se acordă pe toată durata delegării, adică pe zile calendaristice, fără a fi relevante zilele de repaus săptămânal, zilele de sărbători legale şi alte perioade în care magistratul nu îşi desfăşoară activitatea, în condiţiile în care drepturile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 sunt cumulative, astfel cum rezultă fără echivoc din textul legal.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din prevederile art. 57 alin. (9) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acordarea diurnei nefiind strict legată de prezenţa efectivă a magistratului în localitatea în care se află sediul instituţiei, instanţei sau parchetului la care a fost delegat sau detaşat.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că diurna prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se acordă doar pentru zilele efectiv lucrate, fiind excluse zilele libere, sărbătorile legale, perioadele în care magistratul s-a aflat în concediu de odihnă, concediu medical, concediu de studii etc., întrucât delegarea şi detaşarea vizează exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei, în intervalul programului de lucru.

Diurna reprezintă un drept al magistratului care este delegat sau detaşat şi se raportează la perioada delegării, respectiv a detaşării, în sensul de perioadă în care îşi desfăşoară activitatea, fiind cuvenită pentru efortul suplimentar depus, însă în cadrul programului de lucru la instanţa sau parchetul la care a fost delegat sau detaşat, ceea ce înseamnă că nu se poate acorda decât pentru perioada efectiv lucrată, nu pentru zilele nelucrătoare, în condiţiile în care şi indemnizaţia lunară se calculează tot în funcţie de numărul zilelor lucrate într-o lună.

Astfel, dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 trebuie coroborate, în virtutea alin. (3) al aceluiaşi articol, cu prevederile din Codul muncii care prevăd delegarea şi detaşarea salariaţilor, având în vedere că magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, astfel încât acestora li se aplică Codul muncii, în temeiul art. 1 alin. (2) din acest act normativ.

Potrivit art. 44 alin. (2) şi art. 46 alin. (4) din Codul muncii, salariatul delegat sau detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare/detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă.

Aşadar, indemnizaţia de detaşare (sau diurna) reprezintă un drept material în legătură cu munca, stabilit în procente din indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită magistratului, şi are rolul de indemnizaţie suplimentară cuvenită acestuia, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea profesională într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ceea ce implică din partea acestuia, în mod evident, un efort suplimentar, sub toate aspectele, fiind destinată să acopere cheltuielile de hrană, cheltuielile mărunte, uzuale, precum şi costul transportului în interiorul localităţii unde magistratul îşi desfăşoară activitatea.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a reţinut că indemnizaţia de detaşare reprezintă un drept în legătură cu munca, fiind concepută pentru a compensa cheltuielile suplimentare ce pot fi suportate de un angajat pentru perioada în care se află temporar plecat de la locul său de reşedinţă şi nu este plătită cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare.

În plus, potrivit art. 106 alin. (2) din Codul muncii, drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru, astfel încât calculul diurnei trebuie să respecte aceste prevederi legale privind proporţionalitatea, ce se raportează la timpul efectiv lucrat, iar nu la zilele calendaristice.

De altfel, în perioada în care magistraţii se află în concediu de odihnă sau în concediu medical, aceştia nu primesc indemnizaţia de încadrare brută lunară, în raport cu care se calculează diurna de 2%, ci o indemnizaţie de concediu, respectiv indemnizaţie de concediu medical, indemnizaţia de încadrare brută lunară calculându-se tot în funcţie de numărul zilelor efectiv lucrate într-o lună.

Aşadar, diurna se raportează la perioada în care judecătorul/procurorul îşi desfăşoară activitatea, nu la perioadele de concediu de odihnă, concediu medical, concediu de studii, zile libere sau alte concedii prevăzute de lege ori la zilele necesare deplasărilor interne sau externe (când, de altfel, se acordă distinct diurnă de deplasare), o astfel de abordare fiind în acord cu raţiunea acordării indemnizaţiei de detaşare, respectiv compensarea cheltuielilor suplimentare de întreţinere pe care persoana în cauză este nevoită să le efectueze în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. V. Punctul de vedere al Ministerului Public

Titularul sesizării a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 coroborate cu art. 106 alin. (2) şi art. 160 din Legea nr. 53/2003, diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, se stabileşte proporţional cu perioada de timp efectiv lucrată, iar nu pe zile calendaristice.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că dreptul la diurnă în cazul magistraţilor detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu se raportează atât la indemnizaţia de încadrare brută lunară, cât şi la timpul de muncă, definit de art. 111 din Codul muncii, ca fiind orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare, această concluzie dând expresie scopului urmărit de legiuitor prin edictarea acestor norme şi fiind rezultatul interpretării sistematice, întrucât legea trebuie interpretată în spiritul ei, nu doar după sensul literal al termenilor.

Soluţia în sensul că diurna nu are legătură cu timpul efectiv lucrat şi trebuie acordată neîntrerupt pe toată durata detaşării/delegării, pe zile calendaristice, iar nu pe zile efectiv lucrate se îndepărtează de la viziunea legiuitorului exprimată în Codul muncii în privinţa indemnizaţiei de delegare/detaşare şi nu are în vedere că dreptul la această indemnizaţie este un drept de natură salarială, aflat în strânsă legătură cu munca personalului delegat/detaşat. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Pot prezenta relevanţă deciziile nr. 24 din 29 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.406/1/2015 1 , Decizia nr. 30 din 14 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 336/1/2018 2 , ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 1 Prin Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015 s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea prealabilă formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 3.421/109/2013, având ca obiect interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă acestea sunt aplicabile şi în cazul detaşării judecătorilor la birourile electorale, detaşare realizată conform Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 2 Prin Decizia nr. 30 din 14 mai 2018 s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă în Dosarul nr. 5.100/62/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice, care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006”.

La nivelul Curţii Constituţionale nu au fost pronunţate decizii cu privire la constituţionalitatea normelor legale supuse interpretării în prezentul recurs în interesul legii. VII. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Relevantă pentru obiectul prezentului recurs în interesul legii este Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-396/13 într-o trimitere preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de o instanţă din Finlanda vizând, între altele, interpretarea art. 56 şi 57 din TFUE, a art. 3, art. 5 al doilea paragraf şi a art. 6 din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, pentru cuantificarea diurnei de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţiiasistenţi, care sunt delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, se va avea în vedere timpul efectiv lucrat, iar nu totalitatea zilelor calendaristice ce intră în calculul perioadei de delegare sau detaşare, după caz. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.l. Analiza condiţiilor de admisibilitate

Verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că a fost legal sesizată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimare procesuală pentru a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Cu referire la condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabileşte astfel: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii de sesizare cu recurs în interesul legii.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica secţiilor având competenţă pentru soluţionarea litigiilor cu un atare obiect de la nivelul mai multor curţi de apel (Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timişoara) nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, anume dacă diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită magistraţilor, personalului asimilat acestora ori magistraţilor-asistenţi delegaţi sau detaşaţi în altă localitate se stabileşte prin raportare la întreaga perioadă pentru care s-a dispus delegarea sau detaşarea (pe zile calendaristice) ori proporţional cu timpul efectiv lucrat (pe zile efectiv lucrate).

Titularul sesizării, în ilustrarea cerinţei privind existenţa practicii neunitare, a anexat sesizării pentru soluţionarea prezentului recurs în interesul legii hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de secţiile cu competenţă în materie ale curţilor de apel menţionate.

Astfel, în sensul primei orientări a practicii judiciare, au fost ataşate cererii Decizia civilă nr. 1.668A din 3 decembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 1.090A din 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 762A din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Cluj, Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 135 din 2 februarie 2021 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă; Decizia civilă nr. 3.590 din 21 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi Decizia civilă nr. 2.430 din 23 septembrie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia I civilă.

Din cuprinsul acestor hotărâri rezultă că instanţele de judecată au stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, că durata detaşării sau a delegării este dată de numărul de zile calendaristice ale perioadei de delegare sau detaşare, considerând a fi lipsită de relevanţă împrejurarea includerii în această durată şi a zilelor de repaus săptămânal, sărbători legale, concediu legal de odihnă, concediu medical, concediu de studii etc.

Pentru a documenta cea de-a doua orientare a practicii judiciare, titularul sesizării a anexat memoriului de recurs în interesul legii următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Decizia civilă nr. 375/CM din 19 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă; Decizia civilă nr. 210 din 5 iunie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale; Decizia civilă nr. 3.826 din 16 octombrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia I civilă; Decizia civilă nr. 703 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă, şi Decizia civilă nr. 5.196 din 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Aceste instanţe judecătoreşti, în interpretarea şi aplicarea art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2), art. 278, art. 45, art. 46 alin. (4), art. 111, art. 106 alin. (2) şi art. 160 din Codul muncii, au concluzionat că diurna are legătură cu timpul efectiv lucrat, raportându-se la perioada în care, potrivit legii, se prestează activitate profesională, neputând fi acordată pentru întreaga durată a detaşării sau delegării (aşadar, pe zile calendaristice).

Faţă de aceste constatări, se reţine că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a prezentului recurs în interesul legii. IX.II. Analiza fondului recursului în interesul legii

Prin sesizarea formulată de procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii asupra următoarei probleme de drept, care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, art. 106 alin. (2) şi art. 160 din Codul muncii, art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [actual art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018], în sensul de a se stabili dacă diurna în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară se determină prin raportare la întreaga perioadă pentru care s-a dispus delegarea sau detaşarea ori proporţional cu perioada efectiv lucrată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii apreciază că problema de drept ce a primit o soluţionare divergentă prin hotărârile judecătoreşti definitive ataşate memoriului de recurs în interesul legii, în realitate, vizează înţelesul dat de instanţe sintagmei „pe toată durata delegării sau detaşării” din cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, întrucât unele instanţe au avut în vedere numărul total de zile calendaristice de delegare sau detaşare, prin aplicarea, în completare, a prevederilor art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [sau, ulterior abrogării acesteia, a art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018], dată fiind norma de trimitere de la art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în timp ce alte instanţe, pentru determinarea diurnei prevăzute de norma menţionată, s-au raportat la numărul de zile efectiv lucrate, prin interpretarea coroborată a normei nu numai cu dispoziţiile succesive din cele două hotărâri ale Guvernului (în raport cu modalitatea în care regula tempus regit actum se particulariza în fiecare cauză în parte), ci şi cu prevederi ale Codului muncii.

Dispoziţia legală interpretată şi aplicată în mod diferit de către instanţele naţionale are următorul conţinut: ” (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; (…)” Iar alin. (3), care este o normă de trimitere, stabileşte că: ” (3) Prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice”.

Reglementarea aplicabilă personalului din instituţiile publice, conţinând dispoziţii legale cu care se completează în mod corespunzător actul normativ de referinţă pentru acest recurs în interesul legii – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 -, este reprezentată de Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, în prezent, abrogată.

Această hotărâre a Guvernului a fost succedată de Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2019.

Astfel cum reiese din conţinutul acestor acte administrative normative, nici acestea nu conţin o dispoziţie explicită în sensul că diurna de delegare sau detaşare se acordă fie pentru zilele calendaristice corespunzătoare perioadei de delegare sau de detaşare, fie în funcţie de timpul efectiv lucrat în perioada delegării/detaşării.

În consecinţă, este necesar a se recurge la regulile de interpretare a legii pentru stabilirea sensului dispoziţiei legale de la art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Se constată că art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [care, în prezent, corespunde art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018] defineşte noţiunea de zile calendaristice de detaşare sau delegare, dar, cu toate acestea, trebuie admis că această normă nu este suficientă prin ea însăşi pentru a se conchide în sensul că diurna de delegare sau de detaşare, în cazul magistraţilor şi al celorlalte categorii de beneficiari ai Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, se acordă pe zile calendaristice.

Interpretarea normelor juridice nu trebuie limitată exclusiv la interpretarea literală sau gramaticală, după cum, de cele mai multe ori, nici nu este pe deplin lămuritor a se proceda la o interpretare izolată a acestora, fiind necesar a se recurge şi la interpretarea sistematică şi teleologică, pentru identificarea, în procesul de aplicare a legii, a unui sens cât mai apropiat de intenţia legiuitorului, atunci când dispoziţia legală, obiect al interpretării, are o formulare echivocă ori imprecisă sau este susceptibilă de mai multe semnificaţii (în acelaşi sens, paragrafele 25-27 din Decizia nr. 24 din 26 noiembrie 2018, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 46 din 17 ianuarie 2019).

Pe de altă parte, atunci când este necesar, interpretarea sistematică a normelor juridice sau a unei sintagme dintr-un text legal cuprins într-o lege specială presupune determinarea sensului conceptual al acestora nu doar în contextul actului normativ în care sunt integrate, ci şi plasarea respectivei norme sau noţiuni în ansamblul reglementării generale.

Astfel, art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [normă cu care art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se completează] stabileşte astfel: ” Numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare sau detaşare se socoteşte de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare sau detaşare.”

În interpretarea normei anterior citate trebuie avute în vedere şi celelalte reglementări din ansamblul actului administrativ cu caracter normativ de referinţă, care, la art. 3 din anexă, prevede că executarea sarcinilor pe perioada delegării se consideră muncă prestată în realizarea obligaţiilor ce revin persoanei delegate la locul ei de muncă, în timp ce art. 4 din aceeaşi anexă stabileşte că persoana aflată în delegare trebuie să îşi desfăşoare activitatea în cadrul programului normal de lucru al unităţii la care se efectuează delegarea, statuându-se în mod expres că pe timpul delegării nu se pot plăti ore suplimentare.

În plus, art. 5 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 prevede: „Persoana aflată în delegare care, pentru realizarea sarcinilor rezultate din obiectivele delegării, a desfăşurat activitate peste durata normală de lucru sau într-una din zilele de repaus săptămânal sau sărbătoare legală, confirmată de unitatea la care s-a efectuat delegarea, beneficiază, cu aprobarea conducerii unităţii, de timp liber în compensare, potrivit reglementărilor legale.”

Din coroborarea acestor dispoziţii legale se conturează concluzia că diurna de delegare sau detaşare (indemnizaţia de delegare ori de detaşare) reprezintă un drept de natură salarială, întrucât este prevăzută de lege a fi acordată salariatului delegat sau detaşat în legătură cu munca sau, altfel spus, se acordă pentru îndeplinirea atribuţiilor sau sarcinilor de serviciu, într-o altă localitate decât cea de domiciliu, în cadrul programului normal de lucru al unităţii la care salariatul este delegat ori detaşat.

Atare concluzie este permisă şi faţă de prevederea corelativă potrivit căreia prestarea activităţilor de natură profesională, în perioada de delegare sau detaşare, în afara duratei normale de lucru sau în timpul zilelor de repaus săptămânal ori al sărbătorilor legale – în absenţa unor dispoziţii derogatorii de la normele anterior citate – dă vocaţia, pentru salariaţii vizaţi în mod direct de dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006, la acordarea, în condiţiile menţionate, de timp liber în compensare.

În acest context, este de observat că soluţia legislativă adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 şi, consecutiv, prin Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 (ce reglementează un segment referitor la derularea unor raporturi de muncă în altă localitate decât cea de domiciliu) – care reprezintă dreptul comun în raport cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 – se integrează în cadrul legal general mai larg reprezentat de Codul muncii şi, totodată, se corelează cu principiile normative consacrate în legea-cadru în materie (dreptul comun pentru raporturile de muncă, în general), constatare ce semnifică alinierea acestor acte administrative normative succesive la standardul stabilit prin prevederile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative 3 . 3 Art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede: ” Integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia; c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte; d) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.”

Raportul normă generală – normă specială existent între Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 – rezultă fără echivoc şi din considerentele Deciziei nr. 30 din 14 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 4 . 4 „59. Cu referire la prevederile art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care dispun în sensul că prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice, instanţele de judecată au statuat în mod unitar prin hotărâri definitive în sensul că trimiterea pe care dispoziţia pertinentă din legea specială o face la actul normativ cu caracter general este în sensul de a nu se acorda mai puţin decât prevede legea generală, iar nu în sensul de a se prelua limitările pe care dispoziţiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 le cuprind.”

Că dreptul comun în materia oricăror raporturi de muncă este reprezentat de Codul muncii reiese din prevederile art. 1 alin. (2), precum şi din cele de la art. 278 alin. (2) din acest act normativ.

Astfel, art. 1 alin. (2) din Codul muncii prevede: ” (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.”

Iar art. 278 alin. (2) stabileşte: „(2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.”

Este deja statuat în deciziile de unificare ale instanţei supreme că magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public), prestarea muncii realizându-se în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, şi Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009)

Pornind de la această dezlegare, reiese că şi în privinţa magistraţilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilorasistenţi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii, în măsura în care actul normativ care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor (Legea nr. 303/2004) ori alte acte normative cu caracter special (precum Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006) nu prevede soluţii legislative proprii, derogatorii în ceea ce priveşte raporturile juridice de serviciu ale acestora.

Or, Legea nr. 303/2004 nu conţine o soluţie legislativă diferită cu privire la semnificaţia în sine a instituţiilor juridice ale delegării ori detaşării judecătorilor şi procurorilor (respectiv de a constitui modificări temporare ale raporturilor de muncă în legătură, de regulă, cu locul muncii), ci reglementează condiţiile în care aceste modificări ale raporturilor juridice de muncă pot opera în privinţa magistraţilor (art. 57-59 din lege), aceste condiţii fiind unele stricte şi riguroase, generate de beneficiul constituţional al inamovibilităţii (în ceea ce priveşte statutul judecătorilor) şi de cel legal al stabilităţii (cu referire la statutul procurorilor).

O astfel de opţiune legislativă (identitatea semantică a noţiunilor) corespunde unui imperativ de coerenţă legislativă şi este în acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: ” (1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.”

Drept urmare, pentru acele aspecte nereglementate prin dispoziţiile Legii nr. 303/2004 sau de cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 ori alte acte normative speciale destinate categoriei profesionale a magistraţilor, dacă acestea vizează acest segment de raporturi juridice, se aplică în completare nu numai prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 – la care art. 13 alin. (3) trimite (sau, în prezent, ale Hotărârii Guvernului nr. 714/2018), ci şi dispoziţiile Codului muncii, în temeiul art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

Cu referire la delegare şi detaşare, soluţiile legislative din art. 57 alin. (9) şi respectiv art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pe de o parte, şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, pe de altă parte, sunt concordante, întrucât stabilesc că, „pe perioada delegării şi a detaşării, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi. Dacă indemnizaţia şi celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi sunt mai mici, aceştia îşi păstrează indemnizaţia de încadrare brută lunară şi celelalte drepturi băneşti.”

Aceste norme legale, fiind cuprinse în actele normative speciale ce reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor, personalului asimilat acestora şi magistraţilor-asistenţi, sunt norme direct aplicabile în privinţa destinatarilor lor, astfel încât nu este necesară complinirea acestora cu prevederile Codului muncii – art. 44 şi 46 referitoare la delegarea şi detaşarea salariaţilor, ca norme din dreptul comun.

Este suficient a se constata că reglementarea cuprinsă în art. 13 alin. (1) lit. a)-c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 (care, pe lângă diurnă, stabileşte şi dreptul la decontarea cheltuielilor de cazare şi a celor de transport) respectă principiile generale înscrise în art. 44 alin. (2) şi art. 46 alin. (4) din Codul muncii ce reglementează drepturile salariatului delegat sau, după caz, detaşat şi reprezintă (în contextul raporturilor de serviciu ale magistraţilor, personalului asimilat acestora şi ale magistraţilor-asistenţi) aplicaţii particulare ale acestora. Art. 44 alin. (2) din Codul muncii prevede: „Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.” Iar art. 46 alin. (4) din acelaşi cod stabileşte: „Salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.”

Astfel cum rezultă din conţinutul acestor norme – fie al celor din legea generală, fie al celor din actul normativ special -, indemnizaţia de delegare sau de deplasare (diurna) este distinctă de componenta rambursării cheltuielilor de transport şi a celor de cazare, având în vedere că şi acordarea fiecăruia dintre aceste drepturi are raţiuni distincte.

Lămuritor pentru identificarea scopului acordării diurnei de delegare sau detaşare (ce interesează obiectul prezentului recurs în interesul legii) este şi raţionamentul dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 în cauza C-396/13, paragrafele 46-52, în care, între altele, s-a dat o interpretare şi prevederilor art. 3 alin. (7) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, conform cărora: ” Alineatele (1)-(6) nu aduc atingere aplicării unor condiţii de muncă şi de încadrare în muncă mai favorabile pentru lucrători. Alocaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă.”

În litigiul principal aflat pe rolul instanţei de trimitere din Finlanda, astfel cum reiese din paragrafele 47-50 din Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-396-13, diurna nu era plătită lucrătorilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71, instanţa Uniunii stabilind că diurna menţionată este destinată să asigure protecţia socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detaşare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obişnuit. Rezultă că o astfel de diurnă trebuie calificată drept „alocaţie specifică detaşării”, în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71. Or, în conformitate cu dispoziţia menţionată, această alocaţie este o parte a salariului minim.

Atare dezlegare dată de instanţa Uniunii se reflectă în dispoziţiile anterior citate din dreptul naţional, norme care, la rândul lor, reglementează distinct indemnizaţia de delegare/detaşare, cheltuielile de transport şi cele de cazare.

Calificarea indemnizaţiei primite de magistraţi, de personalul asimilat acestora sau de