Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021

Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 31 ianuarie 2022 R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 66/2021 Dosar nr. 1629/1/2021 Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 87 din 28/01/2022 Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală Laura Mihaela Soane – judecător la Secţia penală Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală Constantin Epure – judecător la Secţia penală Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin care, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dobânzile şi penalităţile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, sau dobânzile şi penalităţile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată participă domnul Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Simona Elena Cîrnaru, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării. Astfel, sesizarea a fost formulată de una dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, iar problema de drept supusă analizei nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.

Pe fondul sesizării, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a solicitat admiterea sesizării şi pronunţarea unei decizii prin care să se dezlege chestiunea de drept supusă analizei. De asemenea, a precizat că punctul de vedere al procurorului general este în sensul că „dobânzile şi penalităţile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, şi nu la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul”. În susţinerea acestei orientări, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în raport cu dispoziţiile art. 1 pct. 28 şi 29 din Codul de procedură fiscală, majorarea de 20% nu reprezintă o obligaţie fiscală principală, ci o formă de sancţiune civilă, nefiind de natură a atrage achitarea unor obligaţii fiscale accesorii.

De asemenea, a precizat că dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au natura atât a unei instituţii de drept penal material, deoarece privesc înlocuirea răspunderii penale cu o formă de răspundere civilă, cât şi natura unei instituţii de drept procesual penal, prin instituirea unui termen în care se poate achita procentul de 20% din prejudiciul stabilit ca sancţiune pentru a beneficia de cauza de impunitate. Totodată, a precizat că, în sens fiscal, procentul menţionat nu constituie un debit care să fie generator de dobânzi şi penalităţi de întârziere şi nu are un termen scadent de la care să se producă accesorii. Plata acestuia este o facultate lăsată la latitudinea autorului faptei, instituită de o normă penală, fiind o condiţie impusă de legiuitor pentru a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 13 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dobânzile şi penalităţile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, sau dobânzile şi penalităţile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei.” II.

Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi inculpaţii D.R. şi G.L. împotriva Sentinţei penale nr. 153 din data de 30 septembrie 2020 a Tribunalului Ialomiţa, pronunţată în Dosarul nr. 1.059/98/2018. Prin sentinţa penală menţionată s-au dispus următoarele: A fost respinsă cererea formulată de inculpaţii D.R. şi G.L., prin apărător, de dispunere a achitării în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală. A fost respinsă cererea formulată de inculpaţii D.R.

şi G.L., prin apărător, de aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005. A. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la data comiterii faptelor, 2010-2012), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1968, art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968 combinat cu art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal de la 1968 şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul D.R. la pedeapsa principală de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

S-a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în cauză este săvârşită în concurs real cu faptele ce au atras condamnarea sa, prin Sentinţa penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomiţa, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-au repus în individualitate pedepsele aplicate inculpatului prin Sentinţa penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomiţa, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1968 şi art. 5 din Codul penal, şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din vechiul Cod penal, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 86 5 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 85 alin. 1 din Codul penal de la 1968 s-a dispus anularea suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere aplicată inculpatului prin hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate. În baza art. 36 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 33 lit. a)-art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului D.R., urmând ca, în final, acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. În baza art. 35 alin. 1-3 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele complementare şi, în baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

În baza art. 86 5 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 86 1 -86 2 din Codul penal de la 1968, s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de încercare de 6 ani. Potrivit art. 86 5 alin. 3 din Codul penal de la 1968, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. A fost încredinţată supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune Ialomiţa.

În baza art. 86 3 din Codul penal de la 1968, pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Ialomiţa; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă. În baza art. 86 3 alin. 3 din Codul penal de la 1968 i s-a impus inculpatului să nu depăşească limita teritorială a României fără acordul instanţei. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal de la 1968, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului.

I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 4 din Codul penal de la 1968 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. B. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la data comiterii faptelor, 2010-2012), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1968, art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968 combinat cu art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal de la 1968 şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul G.L. la pedeapsa principală de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

S-a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în cauză este săvârşită în concurs real cu faptele ce au atras condamnarea sa, prin Sentinţa penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomiţa, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare. S-au repus în individualitate pedepsele aplicate inculpatului prin Sentinţa penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomiţa, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 86 5 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 85 alin. 1 din Codul penal de la 1968, s-a dispus anularea suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere aplicate inculpatului prin hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate. În baza art. 36 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 33 lit. a)-art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului G.L., urmând ca, în final, acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. În baza art. 35 alin. 1-3 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele complementare şi, în baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

În baza art. 86 5 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 86 1 -86 2 din Codul penal de la 1968, s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de încercare de 6 ani. Potrivit art. 86 5 alin. 3 din Codul penal de la 1968, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. A fost încredinţată supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune Ialomiţa.

În baza art. 86 3 din Codul penal de la 1968, pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Ialomiţa; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă. În baza art. 86 3 alin. 3 din Codul penal de la 1968 i s-a impus inculpatului să nu depăşească limita teritorială a României fără acordul instanţei. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal de la 1968, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului.

I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 4 din Codul penal de la 1968 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 241/2005, în sensul că instanţa a dispus aplicarea, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii D.R. şi G.L., a interdicţiei de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, iar dacă au fost aleşi, să fie decăzuţi din drepturi. Totodată, în baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti de condamnare, la data rămânerii definitive a acesteia.

În temeiul art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală combinat cu art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 19 alin. (5) din Codul de procedură penală, totul raportat la art. 1.357, art. 1.373 şi art. 1.381 din Codul civil, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă, statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa. Au fost obligaţi inculpaţii, în solidar şi cu partea responsabilă civilmente OCL – S.R.L., la plata despăgubirilor civile aferente prejudiciului produs bugetului general consolidat, în sumă de 509.313 lei, compus din: impozit pe profit în sumă de 203.734 lei şi TVA în sumă de 305.579 lei, reprezentând debit principal, precum şi la plata accesoriilor aferente acestui debit (dobânzi şi penalităţi de întârziere), în sumă de 526.143 lei.

S-a constatat că prejudiciul a fost recuperat integral, prin plată voluntară, astfel cum rezultă din înscrisurile doveditoare depuse la dosarul cauzei. În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală şi art. 249 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, combinat cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa nr. 527/P/2014 din 7.06.2018, restrânse iniţial prin Încheierea din 18.06.2019 şi apoi prin Încheierea din 11.12.2019, în vederea garantării plăţii cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală, s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor emise în fals, respectiv facturile emanând de la societăţile: CM – S.R.L. Giurgiu, EA – S.R.L. Constanţa, AS – S.R.L. Braşov, GNC – S.R.L. Bucureşti, SMC – S.R.L. Constanţa şi MCI – S.R.L. Bucureşti, aflate în original la dosarul cauzei. În fapt, s-a reţinut că inculpaţii D.R. şi G.L., primul în calitate de administrator statutar, iar al doilea în calitate de administrator de fapt şi asociat al societăţii OCL – S.R.L., fostă S.C.

RBG – S.R.L., în perioada 2010-2012, în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în baza unei înţelegeri prealabile, au înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii şi în celelalte documente legale cheltuieli cu achiziţii de bunuri (materiale de construcţii, piese auto etc.) şi prestări de servicii în sumă totală de 1.273.340 lei, cuprinse în facturile fiscale emise în numele CM – S.R.L. Giurgiu, EA – S.R.L. Constanţa, AS – S.R.L. Braşov, GNC – S.R.L. Bucureşti, SMC – S.R.L. Constanţa şi MCI – S.R.L. Bucureşti, ce nu au la bază operaţiuni comerciale reale, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma de 509.313 lei. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi inculpaţii D.R.

şi G.L. La termenul din data de 13 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, a admis cererea formulată de apărătorul ales al apelanţilor intimaţi inculpaţi D.R. şi G.L. şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept referitoare la calculul dobânzilor şi penalităţilor. Cauza a fost amânată la data de 11 iunie 2021 şi ulterior la data de 30 septembrie 2021. III.

Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a constatat că, în privinţa art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, prin introducerea art. 10 alin. (1 1 ) şi alin. (1 2 ) din Legea nr. 55/2021 s-a reglementat o cauză de nepedepsire, care se aplică indiferent de valoarea prejudiciului, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral. În acest caz, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, Curtea a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 101/2021 a Curţii Constituţionale (paragrafele 104 şi următoarele), care tratează dispoziţiile nou-introduse drept norme de dezincriminare, reţinându-se că legiuitorul a reglementat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional, aceste norme înlocuind răspunderea penală cu una civilă, reglementând o formă de sancţiune civilă. Pe de altă parte, acestea au natura unei instituţii de drept penal material, întrucât privesc natura şi cuantumul sancţiunilor aplicabile, reglementând în materia pedepselor penale, în sensul înlocuirii răspunderii penale cu o formă de sancţiune civilă, şi au şi o natură procesuală, prin termenul instituit, respectiv, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Instanţa de sesizare a reţinut şi soluţia dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 17/2015, conform căreia, în cauzele penale având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, apreciind că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 dobânzile şi penalităţile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, unele instanţe opinând în sensul că dobânzile şi penalităţile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, în timp ce alte instanţe au opinat în sensul că dobânzile şi penalităţile se calculează la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul.

Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că dobânzile şi penalităţile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea şi Piteşti, tribunalele Braşov, Bucureşti, Călăraşi, Cluj, Covasna, Gorj şi Ilfov, precum şi Judecătoria Roşiori de Vede.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că pentru aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, este necesară acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, precum şi a unei majorări de 20% din „baza de calcul”, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile (astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 101/2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, paragraful 130). Prin „bază de calcul” – care însoţeşte procentul de 20%, reprezentând majorarea care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii – se înţelege valoarea concretă a prejudiciului, respectiv debitul principal (fără accesorii fiscale – dobânzi şi/sau penalităţi).

În ceea ce priveşte accesoriile fiscale (dobânzi şi penalităţi), acestea se calculează raportat la „baza de calcul”, respectiv la debitul principal (nemajorat cu procentul de 20%), singurul devenit exigibil, ceea ce determină calcularea accesoriilor fiscale aferente debitului principal începând cu data exigibilităţii acestuia şi până la data plăţii efective. În opinia contrară s-a apreciat că dobânzile şi penalităţile se calculează la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bacău şi Timişoara, tribunalele Constanţa, Giurgiu şi Teleorman, precum şi judecătoriile Alexandria, Bolintin-Vale, Buftea, Bârlad, Cornetu, Roşiori de Vede, Giurgiu, Huşi, Lieşti, Turnu Măgurele, Vaslui, Videle şi Zimnicea.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condiţiile acoperirii prejudiciului, astfel cum a fost determinat potrivit sintagmei care ridică problema de drept în discuţie. Potrivit paragrafului 130 din Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar, şi anume plata unei majorări de 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, din interpretarea gramaticală a textelor legale rezultând că baza de calcul al majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, ea neavând natura unei amenzi penale.

În raport cu aceste considerente s-a apreciat că prejudiciul s-a „produs” atunci când s-a consumat infracţiunea, iar acesta, prin voinţa legiuitorului, este alcătuit din două componente, respectiv baza de calcul, majorată cu un procent de 20%, la care se adaugă accesoriile, respectiv dobânzile şi penalităţile. Obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanţa penală. Răspunsurile curţilor de apel Braşov, Cluj, Constanţa, Târgu Mureş şi Suceava cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. a) Departamentul de drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că „dobânzile şi penalităţile la care face referire art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în calcul majorarea cu 20% din baza de calcul”. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că textul de lege anterior menţionat a introdus în legea penală specială o cauză de nepedepsire.

Efectul incidenţei acesteia, privitor la latura penală a cauzei, este acela că fapta va constitui în continuare infracţiune, însă nu mai poate fi angajată răspunderea penală a făptuitorului, raportul juridic penal de conflict fiind stins. Chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă priveşte întinderea cuantumului sumelor de bani achitate părţii civile, drept condiţie a incidenţei cauzei speciale de nepedepsire.

În Decizia nr. 17/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, inculpaţii vor fi obligaţi la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale deţinute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, dar şi la plata creanţelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 1 pct. 12 din Codul de procedură fiscală în vigoare. Dreptul la perceperea acestor creanţe, constând în dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condiţiile legii, intră, de asemenea, în conţinutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul lor fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.

Raţiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 este similară cu cea a circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanţe atenuante conferă beneficii sancţionatoare aşa-numitei „căinţe active” a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă. Conduita reparatorie are, deopotrivă, un caracter subiectiv, generat de atitudinea infractorului, însă pe de altă parte caracterul obiectiv al acesteia este accentuat de certitudinea prejudiciului care trebuie restituit subiectului pasiv al infracţiunii.

Tocmai de aceea, prin împletirea acestor criterii, instituţia este una atipică, considerată o manifestare a unei politici penale de recompensare a atitudinii pozitive a autorului infracţiunii. În privinţa sumei reprezentate de procentul de 20% din baza de calcul cu care se majorează prejudiciul s-a apreciat că aceasta are o natură mixtă, deopotrivă de drept penal şi civil. Pe de o parte, este vorba de un stimulent procesual, deoarece legea condiţionează de achitarea sa beneficiul impunităţii. Norma legală care îl prevede constituie însă o instituţie de drept penal substanţial, constituind „lege penală” şi circumscriindu-se principiului prevăzut de art. 5 din Codul penal. În aceste circumstanţe, „adaosul” la prejudiciu (procentul de 20%) reprezintă o instituţie sui-generis, ce poate fi cu dificultate încadrată în una dintre instituţiile tradiţionale de acest tip.

S-a mai precizat că legătura sumei reprezentate de procentul de 20% cu prejudiciul produs prin fapta de evaziune fiscală este dată exclusiv de modul de calcul al acesteia, însă acest aspect nu o poate asimila unui veritabil prejudiciu la care să se calculeze dobânzi, respectiv penalităţi de natură fiscală. Suma echivalentă procentului de 20% din baza de calcul al prejudiciului nu reprezintă un prejudiciu şi nicio sancţiune penală. Sancţiunile penale sunt limitativ prevăzute de lege, fiind reprezentate de pedepse (principale, complementare şi accesorii), măsuri educative, respectiv măsuri de siguranţă. Consecinţa reţinerii aplicării art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 nu o reprezintă nici înlocuirea răspunderii penale cu un alt tip de răspundere, ci o veritabilă înlăturare a răspunderii penale.

Un argument în susţinerea faptului că dobânzile şi penalităţile se calculează exclusiv raportat la prejudiciul produs prin comiterea faptei este şi interpretarea gramaticală a textului de lege, expresia „la care se adaugă dobânzile şi penalităţile” referindu-se la „prejudiciul produs prin comiterea faptei”, iar nu „la prejudiciul produs prin comiterea faptei majorat cu 20% din baza de calcul”. Aşadar, suma respectivă reprezintă manifestarea unei conduite cu caracter mixt reparatoriu, dar şi de executare a unei veritabile „sancţiuni” antecondamnatorii, conduită ce produce efecte pe planul răspunderii penale, înlăturând-o. A accepta că dobânzile şi penalităţile se calculează prin raportare la o sumă ce reprezintă o „sancţiune” ar fi o soluţie de neacceptat care ar adăuga la lege.

Potrivit art. 1 pct. 12 din Codul de procedură fiscală, creanţa fiscală accesorie reprezintă „dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii”. Or, procentul de 20% din prejudiciu nu reprezintă o creanţă fiscală principală, ci are o natură juridică sui-generis. b) Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca – Facultatea de Drept – Departamentul de drept public a opinat în sensul că „dobânzile şi penalităţile la care face referire art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în calcul majorarea cu 20% din baza de calcul”.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că procentul de 20% are natura unei sancţiuni civile, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 101/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021. Având o existenţă distinctă faţă de debitul principal, acest procent nu poate fi integrat în acesta din perspectiva efectelor juridice care i-ar putea fi ataşate. Aplicarea sancţiunii civile în schimbul celei penale reflectă un drept de opţiune al inculpatului, în sensul că ea se va aplica sau nu în funcţie de voinţa şi conduita activă a inculpatului, de achitare a tuturor sumelor prevăzute în cauza de nepedepsire.

Cu privire la modul de calcul al accesoriilor în materia evaziunii fiscale s-a arătat că prin Decizia nr. 17/2015, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la natura juridică a prejudiciului cauzat printr-o faptă penală de evaziune fiscală şi la modul de calcul al accesoriilor, în cazul unui astfel de prejudiciu, s-a stabilit că: „În cazul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, contribuabilului, ca subiect pasiv al raportului juridic procedural fiscal, i se reproşează fie o acţiune, fie o inacţiune în privinţa obligaţiilor ce îi revin în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat, în condiţiile legii, iar statul, prin autoritatea fiscală, ca subiect activ al raportului juridic procedural fiscal, are dreptul de a obţine respectarea obligaţiilor contribuabililor în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat.

(…) Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.” Or, conform art. 174 din Codul de procedură fiscală, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Corespondent, în art. 176 din Codul de procedură fiscală se stabileşte că penalităţile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate. Având în vedere modul de calcul al celor două tipuri de accesorii, ar fi imposibil ca ele să fie calculate şi prin raportare la sancţiunea civilă reprezentând 20% din debitul principal, având în vedere că „exigibilitatea” acestei majorări intervine strict în momentul în care inculpatul optează pentru aplicarea beneficiului prevăzut de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005. Pentru majorarea de 20% nu există o dată a scadenţei în sens fiscal, de la care să fie calculate penalităţile şi dobânzile, ea dobândind existenţă certă doar în momentul în care inculpatul optează pentru acest beneficiu, alegând să achite debitul principal, majorat cu 20%.

Fiind vorba despre o sancţiune civilă, opţională ca incidenţă (în funcţie de voinţa persoanei acuzate de a beneficia sau nu de cauza de nepedepsire aferentă), ea nu poate exista (inclusiv în sensul de exigibilitate) anterior acestui moment. Interpretarea gramaticală a normei confirmă această soluţie. Din formularea art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 rezultă că expresia „majorat cu 20%” se află între două virgule care determină strict sintagma „prejudiciul produs prin comiterea faptei”, ceea ce înseamnă că sintagma „la care se adaugă dobânzile şi penalităţile” trebuie „ataşată” exclusiv de cea privind „prejudiciul produs prin comiterea faptei. Totodată, pentru noţiunile de dobânzi şi penalităţi se foloseşte articolul hotărât (dobânzile şi penalităţile), ceea ce atestă că inclusiv legiuitorul a considerat că acestea sunt deja determinate, fiind acele dobânzi şi penalităţi aferente prejudiciului.

c) Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept – Catedra de drept public şi ştiinţe administrative a apreciat că „dobânzile şi penalităţile la care face referire art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, la care se adaugă majorarea cu 20% din baza de calcul”. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005, introdus prin Legea nr. 55/2021, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, a cărei incidenţă este condiţionată de acoperirea prejudiciului, astfel cum a fost determinat potrivit sintagmei care reprezintă chestiunea de drept în discuţie. Sintagma „prejudiciul produs” este echivalentă cu noţiunea de „bază de calcul” cu accesoriile fiscale aferente.

Prin Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că „instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală”. De asemenea, potrivit paragrafului 130 din Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, „Reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar, şi anume plata unei majorări de 20% din «baza de calcul», la care se adaugă dobânzile şi penalităţile.

(…) Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul al majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale”. Se poate reţine că prejudiciul s-a „produs” atunci când s-a consumat infracţiunea, acest moment fiind cel la care se determină „baza de calcul” (obligaţia fiscală principală). Prin voinţa legiuitorului, prin aplicarea procentului de 20% se poate spune că există un prejudiciu concret, determinabil din chiar momentul producerii. În acest context s-a apreciat că baza de calcul este obligaţia fiscală principală, prejudiciul produs este reprezentat de obligaţia fiscală principală datorată şi accesoriile fiscale, iar prejudiciul concret este determinat ca având două componente, respectiv baza de calcul care se majorează cu un procent de 20%, la această sumă aplicându-se dobânzile şi penalităţile.

S-a mai arătat că sintagma „la care se adaugă dobânzile şi penalităţile” este aşezată în text după menţiunea majorării cu 20%, ceea ce conduce la ideea că suma majorată este purtătoare de dobânzi şi penalităţi. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate două hotărâri judecătoreşti, relevante pentru problema de drept ridicată în speţă. 1.1.

Prin Sentinţa penală nr. 110/P/2021 din 9 iunie 2021 a Tribunalului Bihor s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpaţii au achitat în integralitate debitele principale, plus procentul de 20% din valoarea acestor debite, şi s-a constatat că unul dintre inculpaţi nu datora accesorii (beneficiind de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale), iar cel de-al doilea a achitat obligaţiile fiscale accesorii calculate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin raportare la debitul principal, nemajorat. 1.2.

Prin Sentinţa penală nr. 120/P/2021 din 18 iunie 2021 a Tribunalului Bihor (nedefinitivă) s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul a achitat prejudiciul produs prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, accesoriile fiscale datorate, precum şi procentul de 20% din prejudiciul principal. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, relevantă în problema de drept analizată.

2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă nu a permis identificarea, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unor hotărâri judecătoreşti în care să fi fost analizată problema de drept supusă dezlegării. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, prin care s-au reţinut, cu privire la problema de drept supusă dezlegării, următoarele: „107. Curtea nu poate să constate decât că norma criticată nu reprezintă o invitaţie la încălcarea legii, ci cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi.

Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept. Astfel, având în vedere natura relaţiilor sociale încălcate, şi anume cele care intervin în materia financiară fiscală, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a identifica soluţiile cele mai adecvate atât în combaterea fenomenului evazionist, cât şi în recuperarea prejudiciilor suferite. Este opţiunea legiuitorului să aleagă mijloacele cele mai potrivite – de natură penală sau extrapenală – pentru a asigura alimentarea corectă şi rapidă a bugetului de stat, în condiţiile în care integritatea acestuia a fost afectată. (…).” VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VIII. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu a identificat practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi nu a formulat un punct de vedere. IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară este în sensul că „dobânzile şi penalităţile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, şi nu la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul”. Făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 1 pct. 28 şi 29 din Codul de procedură fiscală, s-a apreciat că majorarea de 20% nu reprezintă o obligaţie fiscală principală, ci o formă de sancţiune civilă, nefiind de natură a atrage achitarea unor obligaţii fiscale accesorii.

Dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 au natura unei instituţii de drept penal material, deoarece privesc înlocuirea răspunderii penale cu o formă de răspundere civilă, dar şi o natură procesual penală prin termenul instituit pentru achitarea procentului de 20% stabilit ca sancţiune pentru a beneficia de cauza de impunitate. În plus, procentul menţionat nu constituie un debit în sens fiscal care să fie generator de dobânzi şi penalităţi de întârziere şi nu are un termen scadent de la care să se calculeze accesorii. Plata acestuia este o facultate lăsată la latitudinea autorului faptei, instituită de o normă penală, fiind o condiţie impusă de legiuitor pentru a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005.

X. Dispoziţii legale incidente – Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală Art. 16. – Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale „(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată dacă: […] h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;”.

Art. 19. – Obiectul şi exercitarea acţiunii civile „(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.” „(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.” – Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare Art. 2: „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] e) obligaţii fiscale – obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală;”.

Art. 10: „(1 1 ) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

(1 2 ) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1 1 ).” – Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală Art. 1. – Definiţii „În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: […] 10. creanţă fiscală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie; 11. creanţă fiscală principală – dreptul la perceperea