Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015

Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 447/188/2014, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Calitatea sau dreptul curatorului special, desemnat în baza art. 167 din Codul de procedură civilă la judecata în primă instanţă, de a declara calea de atac a apelului, limitele mandatului primit de curatorul special desemnat în aceste condiţii”. II. Expunerea succintă a procesului

Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă a fost învestit în Dosarul nr. 447/188/2014 cu soluţionarea apelului declarat de avocat B. M.-M., în calitate de curator special al pârâtei C.M. împotriva Sentinţei civile nr. 926 din 12 noiembrie 2014, precum şi împotriva încheierii de amânare a pronunţării din data de 5 noiembrie 2014, pronunţate de Judecătoria Bicaz, în contradictoriu cu reclamantul oraşul Bicaz, reprezentat prin primar, având ca obiect reziliere contract de închiriere, plată chirie restantă şi penalităţi de întârziere, evacuare şi obligarea pârâtei la predarea apartamentului în starea iniţială.

Prin Sentinţa civilă nr. 926 din 12 noiembrie 2014 Judecătoria Bicaz a respins excepţia netimbrării cererii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a admis acţiunea formulată de către reclamantul oraşul Bicaz, reprezentat legal de primar, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.949,62 lei chirie restantă şi evacuarea acesteia din spaţiul locativ situat în Bicaz, Str. Barajului, judeţul Neamţ, a constatat încetarea drepturilor locative ale pârâtei în spaţiul închiriat prin Contractul nr. 42/16.02.2010 şi a obligat pârâta să plătească reclamantului 302 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe parcursul soluţionării cauzei, instanţa de fond, respectiv Judecătoria Bicaz, a dispus prin Încheierea din data de 12 iunie 2014 citarea pârâtei prin publicitate, prin afişare la uşa instanţei, pe portalul instanţei de judecată, la ultimul domiciliu cunoscut al acesteia, precum şi publicarea citaţiei într-un ziar central de largă răspândire. Prin aceeaşi încheiere s-a dispus, în baza art. 167 alin. (3) coroborat cu art. 58 alin. (3) din Codul de procedură civilă, numirea unui curator special pentru pârâtă, respectiv avocat B. M.-M. din cadrul Baroului Neamţ, stabilindu-se un onorariu în cuantum de 210 lei în sarcina reclamantului.

Ulterior pronunţării sentinţei de către prima instanţă, curatorul special al pârâtei a declarat apel pe care l-a şi motivat, în această calitate.

Instanţa de apel, Tribunalul Neamţ, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: calitatea sau dreptul curatorului special, desemnat în baza art. 167 din Codul de procedură civilă la judecata în primă instanţă, de a declara calea de atac a apelului, faţă de limitarea impusă de prevederile art. 58 din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă a arătat că este instanţa care judecă în ultimă instanţă acţiunea având ca obiect pretenţii, reziliere contract de închiriere şi evacuare, chestiunea de drept pentru care se dispune sesizarea depinde de soluţionarea prezentei cauze, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Aşa cum s-a reţinut prin încheierea de sesizare, apelanta- pârâtă, respectiv avocatul desemnat în calitate de curator special, consideră că dreptul său de a exercita calea de atac se circumscrie drepturilor conferite de prevederile art. 58 alin. (3) ultima teză din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care curatorul special exercită drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal. De asemenea, curatorul special consideră că, în condiţiile în care s-ar admite că declararea căii de atac excedează limitelor mandatului conferit, prin numirea sa drept curator special, s-ar ajunge la nesocotirea dreptului de apărare al părţii, pentru apărarea intereselor căreia legiuitorul a reglementat instituţia curatelei speciale, tocmai pentru garantarea totală a dreptului la apărare. Exercitarea căii de atac împotriva unei sentinţe potrivnice părţii care nu a putut fi localizată în mod real face parte din respectarea dreptului la apărare, pe care, ca avocat, este obligat să îl asigure, iar excluderea acestui drept din arealul de competenţe al curatorului special încalcă prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Intimatul-reclamant consideră că avocatul, în calitate de curator special, poate declara apel, dar susţinerea apelului în faţa instanţei superioare se poate face în temeiul unui nou mandat. În opinia intimatului, în raport cu dispoziţiile art. 58 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent că se va da mandat de susţinere a apelului aceluiaşi curator special numit de prima instanţă sau altuia, plata acestuia trebuie să fie în sarcina pârâtei (la sfârşitul judecăţii, prin dispozitivul hotărârii de apel, şi nu prin încheiere, în timpul judecăţii), întrucât apelul s-a promovat în interesul pârâtei.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 447/188/2014 al Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă a constatat că textul art. 167 din Codul de procedură civilă poate fi interpretat atât în sensul de a recunoaşte curatorului special calitatea de a declara calea de atac, cât şi în sensul că acest drept nu subzistă. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată de la nivel naţional nu au identificat hotărâri judecătoreşti care să vizeze problema de drept în discuţie.

Deşi Curtea de Apel Braşov a comunicat că la nivelul acestei instanţe şi al instanţelor aflate în circumscripţia sa teritorială nu a fost identificată practică judiciară în această materie, pe portalul instanţelor de judecată a fost identificată o hotărâre relevantă, respectiv Decizia nr. 28/A din 15 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. În considerentele acestei decizii, tribunalul a reţinut că, „potrivit art. 167 alin. (3) din Codul de procedură civilă, mandatul curatorului special numit în condiţiile menţionate se limitează la reprezentarea la dezbateri a intereselor părţii. Mandatul avocatului numit în calitate de curator special nu este asimilat, din acest punct de vedere, mandatului avocatului care reprezintă partea în calitate de reprezentant convenţional şi care poate introduce, chiar fără mandat, orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură civilă”.

Prin Adresa nr. 1.645/C/3295/III-5/2015 din 6 iulie 2015 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul Judiciar Civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în această problemă de drept. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, reformulând chestiunea de drept, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 167 alin. (3) din Codul de procedură civilă, curatorul numit pentru pârâtul citat prin publicitate are calitatea de a declara, în reprezentarea intereselor acestuia, calea de atac a apelului împotriva sentinţei primei instanţe. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Conform prevederilor art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, „Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Prin urmare, potrivit textului de lege citat, în primul rând, este necesară arătarea în actul de sesizare a motivelor care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Art. 519 din Codul de procedură civilă prevede că: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare legală legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate, după cum urmează: 1. existenţa unei cauze aflată în curs de judecată; 2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În speţă, potrivit încheierii de sesizare, instanţa de trimitere Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă, după ce a redat conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma legală, întrucât: – tribunalul este instanţa care judecă în ultimă instanţă acţiunea; – chestiunea de drept pentru care se dispune sesizarea depinde de soluţionarea prezentei cauze; – asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a sancţionat, prin Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, sub aspectul admisibilităţii, neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei asupra condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţă impusă prin dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă (paragraful 47 din decizia menţionată).

Se constată că exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă se limitează la aspectele sus-indicate (a se vedea paragraful 21), împrejurare ce atrage inadmisibilitatea prezentei sesizări.

Completul a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia ca sesizarea să privească o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată (impropriu totuşi consemnată), fără însă a oferi vreun argument în sprijinul acestei concluzii, referitor la cerinţele chestiunii de drept, respectiv domeniul de drept material sau procesual din care aceasta poate proveni şi caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei.

De asemenea, prin încheierea de sesizare, completul de judecată nu a făcut nicio referire la cerinţa noutăţii chestiunii de drept, aşa cum prevede în mod expres art. 519 din Codul de procedură civilă, şi nici cu privire la vreunul din criteriile de determinare a caracterului de noutate.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât nu au fost respectate dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte arătarea motivelor care susţin admisibilitatea sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, raportat la art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel cum s-a arătat mai sus, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,