Decizia nr. 23 din 06 octombrie 2014

Prin Sentinţa penală nr. 198/F din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, s-a respins ca inadmisibilă cererea de strămutare formulată de inculpatul B.T. a Dosarului nr. 3.731/292/2013 al Judecătoriei Roşiori de Vede, dosar aflat în procedura de cameră preliminară, inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriu, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 72 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală.

Prin Sentinţa penală nr. 202/F din 25 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a respins ca nefondată cererea de strămutare formulată de petentul I.G.V.C. a Dosarului nr. 2.009/202/2014 al Judecătoriei Călăraşi, având ca obiect plângerea formulată de acesta împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale.

Curtea de Apel Suceava a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o singură hotărâre, respectiv Sentinţa penală nr. 168 din 13 iunie 2014, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de strămutare a unui dosar având ca obiect plângerea împotriva rezoluţiei procurorului de netrimitere în judecată.

Curtea de Apel Braşov a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Sentinţa penală nr. 62 din 11 aprilie 2014, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de strămutare a Dosarului nr. 168/293/2014 al Judecătoriei Rupea aflat în procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 342 din Codul de procedură penală, instanţa fiind învestită cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.B.

Curtea de Apel Cluj a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Sentinţa penală nr. 191 din 23 aprilie 2014 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de strămutare a Dosarului nr. 1.191/1.752/2013 al Judecătoriei Jibou aflat în procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 342 din Codul de procedură penală, instanţa fiind învestită cu Rechizitoriul nr. 56/P/2013 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.P. Din examinarea hotărârilor înaintate se constată că numai două dintre ele vizează practic problema de drept supusă dezlegării, respectiv admisibilitatea cererii de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală, prin hotărârile respective considerându-se admisibilă o astfel de cerere de strămutare. Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele arondate s-au conturat două opinii: – cererea de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală este admisibilă – Curtea de Apel Bucureşti (în opinie majoritară), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Galaţi (în opinie majoritară), Tribunalul Mureş, Tribunalul Harghita, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Bacău, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Luduş; – cererea de strămutare formulată în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală este inadmisibilă – Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Oneşti. Celelalte instanţe nu au înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie puncte de vedere cu privire la problema de drept supusă soluţionării. VIII. Punctul de vedere al specialiştilor exprimat asupra problemei de drept supuse dezlegării Universitatea de Vest Timişoara – Facultatea de Drept, prin conf. univ. dr. Dorel Julean, a opinat în sensul că interdicţia prevăzută de art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă strict la cererile de strămutare formulate în cursul procedurii de cameră preliminară, nu şi a altor proceduri judiciare desfăşurate în faţa judecătorului de cameră preliminară, cum de exemplu este situaţia procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată prevăzută de art. 340 din Codul de procedură penală. Într-o astfel de procedură se consideră admisibilă formularea unei cereri de strămutare, interdicţia din cuprinsul dispoziţiilor art. 72 alin. (1) trebuind a fi interpretată restrictiv, doar cu privire la procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 342-348 din Codul de procedură penală. În celelalte situaţii nu ne aflăm în faţa unei proceduri de cameră preliminară veritabilă, astfel cum este aceasta descrisă în titlul II din Codul de procedură penală, chiar dacă sunt de competenţa judecătorului de cameră preliminară. Cu privire la admisibilitatea unei cereri de strămutare formulate în cursul procedurii de cameră preliminară (art. 342-348 din Codul de procedură penală), din interpretarea textelor legale, se consideră că aceasta nu este admisibilă. Cu toate că art. 75 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală contrazice cuprinsul art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală, se apreciază că este de preferat a se da întâietate prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea fiind cele care trasează cadrul general de admisibilitate al cererii de strămutare. Art. 75 din Codul de procedură penală, fiind intitulat Alte dispoziţii, conturează prevederi care completează dispoziţiile generale din cuprinsul art. 71 din Codul de procedură penală, dar numai în măsura în care acestea nu intră în contradicţie cu prevederile din art. 71 din Codul de procedură penală. În susţinerea poziţiei cu privire la inadmisibilitatea cererii de strămutare în cursul procedurii de cameră preliminară, se invocă şi dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală, care se referă la temeiul strămutării, acestea stabilind expres că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori curtea de apel strămută judecarea unei cauze. Prin această formulare, legiuitorul a reglementat posibilitatea strămutării unei cauze aflate pe rolul unei instanţe, având ca obiect judecarea propriu-zisă a unei cauze penale, inclusiv judecarea unei plângeri împotriva unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată. Or, dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală care stabilesc obiectul procedurii de cameră preliminară prevăd în mod expres faptul că în cuprinsul acestei proceduri se realizează doar verificarea – după trimiterea în judecată – competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, în cuprinsul acestei proceduri, nu putem vorbi despre o judecare a unei cauze penale, astfel cum este amintită în cuprinsul art. 71 din Codul de procedură penală, care stabileşte temeiul strămutării. Acest argument pare să stea inclusiv la baza raţiunii pentru care legiuitorul a stabilit faptul că judecătorul care a participat la procedura de cameră preliminară nu devine incompatibil să soluţioneze cauza pe fond, acesta nerealizând o judecată veritabilă a cauzei în faza camerei preliminare, rezumându-se la verificarea sesizării instanţei. IX. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul inadmisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Se opinează în sensul că dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării trebuie să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. Admisibilitatea cererii de strămutare formulate în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală şi, în general, admisibilitatea unei cereri de strămutare nu reprezintă o chestiune de drept determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. În principiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunilor privind normele de drept penal şi normele de drept civil, precum şi normele de drept procesual penal şi normele de drept procesual civil care au legătură cu acţiunea penală sau cu acţiunea civilă în procesul penal este admisibilă, întrucât poate fi determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal şi poate produce efecte asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei. În subsidiar, în cazul în care completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va stabili caracterul admisibil al sesizării, cererea de strămutare formulată în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală, conform art. 341 din noul Cod de procedură penală, este inadmisibilă. Contradicţia dintre dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a II-a şi dispoziţiile art. 75 alin. (2) şi (3) din noul Cod de procedură penală priveşte admisibilitatea cererii de strămutare în cursul procedurii de cameră preliminară, iar nu admisibilitatea cererii de strămutare formulate în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală, conform art. 341 din noul Cod de procedură penală. Această din urmă procedură, a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală, reglementată în art. 341 din noul Cod de procedură penală, nu se include în procedura de cameră preliminară, chiar dacă organul judiciar competent să soluţioneze plângerea este judecătorul de cameră preliminară. Strămutarea poate fi dispusă în cursul judecăţii şi, în funcţie de rezolvarea necorelării legislative dintre dispoziţiile art. 72 şi ale art. 75 din noul Cod de procedură penală, şi în cursul procedurii de cameră preliminară, însă nu poate fi dispusă în cursul unor proceduri situate în afara acestora, cum este procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală reglementată în art. 341 din noul Cod de procedură penală. X. Punctul de vedere al judecătorului-raportor Judecătorul-raportor constată că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, respectiv există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Craiova fiind învestită cu cererea de strămutare ce formează obiectul Dosarului nr. 1.103/54/2014, hotărârea pronunţată în procedura prevăzută de art. 71 şi următoarele din Codul de procedură penală fiind definitivă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Judecătorul-raportor a constatat însă că nu este îndeplinită cerinţa ca soluţionarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma „soluţionarea pe fond a cauzei”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs, trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă. Prin hotărârea pronunţată în cadrul soluţionării unei cereri de strămutare, instanţa nu soluţionează fondul unei cauze, ci doar stabileşte în raport cu criteriile prevăzute de art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală dacă respectiva cauză va fi soluţionată în continuare de instanţa investită sau, în cazul incidenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile legale invocate, de o altă instanţă egală în grad. În consecinţă, cum prin hotărârea dată în judecarea unei cereri de strămutare nu se soluţionează fondul cauzei, s-a apreciat că în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă. În subsidiar, în ipoteza în care se va considera că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă, s-a apreciat că cererea de strămutare formulată în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală este inadmisibilă. Potrivit art. 72 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare. Dispoziţiile legale privind procedura în cameră preliminară sunt cuprinse în titlul II art. 342-348, aceasta fiind diferită de procedura prin care soluţionează plângerile împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată. Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Judecătorul-raportor a apreciat că în procedura prevăzută de art. 342-348 din Codul de procedură penală nu poate fi formulată o cerere de strămutare a cauzei, având în vedere mai multe aspecte, şi anume: – în această procedură se verifică în primul rând competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, iar strămutarea constituie o modalitate de prorogare judiciară a competenţei teritoriale în favoarea unei alte instanţe, egală în grad cu cea iniţial sesizată; – un alt argument îl constituie şi faptul că, potrivit art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel sau curtea militară de apel strămută judecarea unei cauze la o altă instanţă de acelaşi grad în anumite situaţii prevăzute expres de aceste dispoziţii legale. Or, în cursul procedurii de cameră preliminară, nu se realizează o judecare a cauzei penale, ci se verifică competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. – în procedura de cameră preliminară nu participă decât procurorul şi inculpatul conform dispoziţiilor art. 342-348 din Codul de procedură penală, iar potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală, strămutarea poate fi cerută de părţi sau de procuror. În această ipoteză, celelalte părţi, respectiv partea civilă şi partea responsabilă civilmente, ar fi private de dreptul de a formula o cerere de strămutare. – un alt argument în sprijinul inadmisibilităţii cererii de strămutare în procedura de cameră preliminară este cel legat de celeritatea unei astfel de proceduri, art. 343 din Codul de procedură penală prevăzând că durata procedurii în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. În ipoteza admiterii unei cereri de strămutare şi desemnării unei alte instanţe egale în grad pentru soluţionarea cauzei, termenul de 60 de zile poate fi cu mult depăşit. Soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată este prevăzută distinct de procedura camerei preliminare în dispoziţiile art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală. O astfel de plângere se soluţionează de judecătorul de cameră preliminară, după o procedură nouă, distinctă de cea prevăzută de vechiul Cod de procedură penală. Astfel, soluţionarea plângerii are loc în camera preliminară, fără participarea părţilor şi a procurorului, judecătorul pronunţând o încheiere motivată în camera de consiliu, spre deosebire de reglementarea anterioară unde judecata se desfăşura în şedinţa publică cu citarea părţilor, participarea procurorului şi după ascultarea concluziilor părţilor prezente şi ale procurorului. Judecătorul de cameră preliminară verifică în cadrul acestei proceduri admisibilitatea şi temeinicia plângerii, dar şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, putând sancţiona, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii. Judecătorul-raportor consideră că trebuie menţionat că, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, în procedura prevăzută de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală nu mai este permisă prezentarea unor înscrisuri noi pe baza cărora să se verifice soluţia procurorului. Judecătorul-raportor a apreciat că nu este admisibilă cererea de strămutare a unei cauze referitoare la plângerea împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală în raport cu obiectul unei astfel de proceduri şi cu dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală care fac referire în mod expres la strămutarea judecării unei cauze. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală, privind separarea funcţiilor judiciare unde se arată că, în procesul penal, se exercită distinct de funcţia de judecată şi funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată. Potrivit art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală, asupra legalităţii actului de netrimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi a soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară în condiţiile legii, iar conform alin. (7) al aceluiaşi articol, judecata se realizează de instanţă în complete legal constituite. Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost, în principal, aceea de respingere ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală. În subsidiar, s-a opinat în sensul că cererea de strămutare formulată în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire penală este inadmisibilă. XI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 2.035/C/2622/III-5/2014 din data de 29 septembrie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept referitoare la admisibilitatea formulării unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea formulată în cauză este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât instanţa care a învestit Înalta Curte cu dezlegarea problemei de drept, în speţă, Curtea de Apel Craiova, nu se afla, nici la data sesizării şi nici ulterior, în situaţia de a judeca plângerea, orice înţeles ar fi dat noţiunii de judecată în această cauză. Prin urmare, pentru motivele arătate atât în scris, cât şi oral şi având în vedere că în prezent Curtea de Apel Craiova nu mai este învestită cu judecarea plângerii, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă. În scris, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că pe rolul Curţii de Apel Craiova se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, cererea de strămutare a soluţionării în camera preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire penală. Cererea de strămutare a judecării cauzei de către Curtea de Apel Craiova a fost formulată la data de 23 iunie 2014, primul termen de judecată al cauzei fiind 8 iulie 2014, când a şi fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea prezentei probleme de drept, după ce, prin Încheierea nr. 108 din 25 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 973/54/2014, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Craiova a declinat competenţa soluţionării plângerii în favoarea Judecătoriei Corabia (care anterior îşi declinase competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova), a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza pentru soluţionarea acestuia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest moment procesual, oricare ar fi soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemei de drept cu care a fost sesizată, aceasta nu poate influenţa modul de soluţionare a cererii de strămutare formulate de petentul N.I., întrucât, prin constatarea ivirii conflictului negativ de competenţă, cursul justiţiei a fost întrerupt, cauza nemaiaflându-se pe rolul niciunei instanţe de judecată. Astfel, cerinţa impusă de art. 71 din Codul de procedură penală nu mai este îndeplinită, singura soluţie legală pe care judecătorul de cameră preliminară o poate pronunţa fiind respingerea cererii de strămutare ca inadmisibilă. Aceasta face ca soluţionarea cauzei de către instanţa care a sesizat problema de drept să nu depindă de lămurirea dată acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ultima condiţie impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nefiind satisfăcută. Concluzionând, pentru îndeplinirea ultimei condiţii impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, este necesar ca interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiei de drept substanţial ori procesual cu care a fost învestită să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, de lămurirea acesteia depinzând soluţia dată acţiunii sau cererii cu care instanţa a fost sesizată, indiferent dacă aceasta are ca obiect însăşi dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, soluţionarea acţiunii civile ori a unei cereri incidentale, în cazul în care obiectul judecăţii instanţei în faţa căreia problema de drept s-a ivit îl formează în mod exclusiv această din urmă cerere. Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a cerut respingerea ca inadmisibilă a sesizării prin care Curtea de Apel Craiova a solicitat dezlegarea chestiunii de drept vizând admisibilitatea formulării unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării, respectiv ca de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală, conform art. 341 din noul Cod de procedură penală, reţine următoarele: Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile faţă de prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, pentru considerentele arătate în continuare: Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Prin reglementarea prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului citat mai sus, se instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impune a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) să existe o cauză în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele enumerate expres de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal; b) chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea în fond a cauzei respective; c) problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, se constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior la lit. a) şi c), respectiv există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Craiova fiind învestită cu cererea de strămutare ce formează obiectul Dosarului nr. 1.103/54/2014, hotărârea pronunţată în procedura prevăzută de art. 71 şi următoarele din Codul de procedură penală fiind definitivă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Se constată însă că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume ca soluţionarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu şi calitatea instituţiei de sesizare, situaţie în care se impune analiza admisibilităţii cererii prin raportare la condiţiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. Această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea „pe fond” a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. Admisibilitatea cererii de strămutare formulate în procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire penală şi, în general, admisibilitatea unei cereri de strămutare nu reprezintă o chestiune de drept determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. Dezlegarea chestiunilor privind normele de drept procesual penal în materia strămutării nu are aptitudinea de a influenţa rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, neputând produce efecte asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei. Instituţia de drept procesual penal a strămutării judecării cauzelor penale este reglementată în titlul III (Participanţii în procesul penal), capitolul II (Competenţa organelor judiciare), secţiunea a 6-a (Incompatibilitatea şi strămutarea), art. 71-76 din Codul de procedură penală. Strămutarea cauzei penale, împreună cu celelalte instituţii de drept procesual penal, respectiv incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, sunt instituite de legiuitorul român în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei. Strămutarea reprezintă un remediu procesual reglementat de Codul de procedură penală în vederea înlăturării acelor situaţii care periclitează desfăşurarea normală a unui proces penal în faţa instanţei competente, potrivit legii, ca urmare a intervenirii unor stări de fapt neconvenabile la locul unde urmează să fie judecată cauza penală. Strămutarea are ca efect trecerea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă de aceeaşi categorie şi grad ierarhic, ceea ce înseamnă o prorogare de competenţă teritorială. Ca instituţie juridică, strămutarea reprezintă o reglementare derogatorie, o deviere de la competenţa teritorială firească a instanţelor judecătoreşti, având ca efect schimbarea competenţei teritoriale legal stabilite cu o competenţă stabilită pe cale judiciară. Scopul pentru care a fost reglementată această instituţie juridică este acela de a asigura şi a menţine imparţialitatea şi obiectivitatea activităţii de judecată în cadrul procesului penal, necesitatea asigurării liniştii publice şi a ordinii publice, precum şi evitarea unor conflicte sociale ce ar putea impieta asupra activităţii judiciare. Potrivit dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 72 din Codul de procedură penală, strămutarea poate fi cerută de părţi sau de procuror. În cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare. Soluţionarea cererii de strămutare este reglementată de dispoziţiile art. 74 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: „(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă. (2) În cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa. (3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza. (4) Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare. (5) Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. (6) Sentinţa prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac.” Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că instanţa învestită cu cererea de strămutare trebuie să analizeze dacă motivele invocate de părţi sau de procuror îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 71 din Codul de procedură penală şi dacă aspectele pe care titularii cererii le învederează corespund realităţii, iar dacă apreciază că există temeiuri pentru strămutare, stabileşte prin hotărâre instanţa la care se strămută judecarea cauzei. Examinând conţinutul unei hotărâri pronunţate într-o cauză având ca obiect o cerere de strămutare, se constată că aceasta nu soluţionează fondul cauzei, ci un incident procedural, respectiv o împrejurare intervenită în desfăşurarea procesului penal, determinată de formularea unei cereri de părţi sau de procuror, de natură să aducă modificări în legătură cu instanţa sesizată. Aşadar, instituţia strămutării nu are caracterul unei judecăţi, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci acela al unui incident procedural intervenit în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar. Ca atare, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei. Cu privire la sintagma „fondul cauzei”, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior în materia revizuirii hotărârilor pronunţate în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) şi b) din acelaşi cod, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut, prin Decizia nr. 17 din 19 martie 2007, că „hotărârile judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii. Or, în raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală de către judecătorul care examinează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei în accepţiunea prevederilor art. 345 din Codul de procedură penală, respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.” Prin hotărârea pronunţată în cadrul soluţionării unei cereri de strămutare, instanţa nu soluţionează fondul unei cauze, ci doar stabileşte în raport cu criteriile prevăzute de art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală dacă respectiva cauză va fi soluţionată în continuare de instanţa investită sau, în cazul incidenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile legale invocate, de o altă instanţă egală în grad. În consecinţă, cum prin hotărârea dată în judecarea unei cereri de strămutare nu se soluţionează fondul cauzei, ci un incident procedural intervenit în cursul desfăşurării judecării unei cauze, în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă. În consecinţă, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Faţă de argumentele arătate mai sus, care fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi care prevalează, nu se mai impune analiza chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,