PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 72267/01 prezentate de Panagiota VELI-MAKRI și de alții împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L.
Rozakis Mes Tulkens Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dlui Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 iunie 2001, având în vedere decizia parțială din 29 august 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Cei patru reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți greci, angajați ai organizației de securitate socială ( Spiropoulos, director al Consiliului Juridic de la … La 28 noiembrie 1991, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ al unei cereri de condamnare din partea IIKA la plata unei prime din salariul lor, în valoare de 199 953 drahmes (587 EUR) pentru fiecare.
La 15 iunie 1993, tribunalul a acceptat cererea reclamanților și a condamnat la plata unor sume cuprinse între 162 396 și 199 953 drahmes (jugerea nr. 4474/1993). La 21 noiembrie 1993, la data de 27 noiembrie 1993, la data de 30 septembrie 1996, Curtea Administrativă de Primă Instanță a infirmat hotărârea atacată (judecata nr. 4001/1996). La 30 aprilie 1997, reclamanții s-au ocupat de casare. Ulterior, Parlamentul Grec a adoptat Legea nr. 2721/1999, care excludea recursul în casație în fața Consiliului de Stat pentru litigiile cu un obiect financiar mai mic de 500 000 drahmes și a pronunțat anularea oricărei proceduri judiciare aferente acesteia, eventual pendinte în fața acestei instanțe.
Cu toate acestea, 2 din această lege prevedea că persoanele care au fost deja prevăzute în casare cu un termen de 60 de zile de la 16 septembrie 1999 (adică de la data publicării legii), pentru a susține faptul că litigiul ar avea pentru ele un impact financiar semnificativ, care ar justifica continuarea procedurii. La 3 ianuarie 2001, grefa Consiliului de Stat i-a informat pe reclamanți că, prin decizia nr. 3075 din 8 decembrie 2000, procedura privind recursul lor la recurs împotriva hotărârii nr. 4001/1996 a Tribunalului Administrativ de Primă Instanță fusese anulată în conformitate cu dispozițiile Legii nr 2721/1999. GRIFS Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng că procedura în fața Consiliului nu a fost corectă.
Invocând aceeași dispoziție, ei se plâng și de durata procedurii. Reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil pentru determinarea dreptului lor civil la plata unei prime pentru salariile lor, deoarece problema supusă instanțelor naționale a fost soluționată definitiv de către legiuitor și nu de către autoritatea judiciară. În special, aceștia susțin că legea nr. 2721/1999 a influențat în mod direct soluționarea diferendului; totuși, această lege a fost adoptată în timp ce recursul lor era deja în fața Consiliului de Stat. Ei au acționat conform art. 6 alin. (1) din Convenție, ale căror părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține în primul rând că cererea este întârziată.
1 din Convenție începe să curgă de la data publicării Legii nr 2721/1999, și anume 16 septembrie 1999. Decizia nr. 3075/2000 a Consiliului din 6 luni a făcut că constatarea anulării procedurii în conformitate cu dispozițiile acestei legi și nu poate fi luată în considerare la calcularea termenului de șase luni. Altfel, în cazul în care instanțele în cauză ar fi evaluate în prealabil de posibilitatea ca art. 52 alin. (2) din Legea nr. 2721/1999, potrivit căruia ei ar fi putut solicita continuarea procedurii invocând problema financiară a litigiului. În ceea ce privește fondul, guvernul insistă asupra caracterului extraordinar al recursului în casare. Acesta subliniază că cauza reclamanților a fost examinată de două instanțe care dispun de deplina jurisdicție și că echitatea procedurilor care au avut loc în fața acestor instanțe nu a fost pusă în discuție în fața Curții.
El susține că noua lege a fost adoptată cu scopul de a evita o congestionare excesivă a rolului Înaltei Instanțe administrative și susține că jurisprudența Curții recunoaște că legile procedurale se aplică imediat procedurilor în curs. 35-39. În opinia acestora, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 Õ 1 din Convenție începe să curgă de la data la care Consiliul i-a informat cu privire la decizia sa de a anula procedura. În cazul în care această decizie ar fi pur o formalitate, așa cum pretinde guvernul, ea nu ar avea nici un motiv să fie. În orice caz, inculpații susțin că nu au fost în măsură să se simuleze rapid de existența legii nr. 2721/1999, deoarece ei nu au avut nici un motiv să se îndoiască că cauza lor era în curs de desfășurare în fața Consiliului de la ë , o nouă lege ar fi intervenit pentru a pune în pericol admisibilitatea recursului lor.
Pe de altă parte, reclamanții susțin că nu au putut să își asume responsabilitatea financiară pentru a solicita continuarea procedurii, deoarece au solicitat doar plata a 587 EUR fiecare. În ceea ce privește fondul, reclamanții susțin că trimiterea la cauza Brualla Gómez de la Torre nu este relevant deoarece, în această cauză, recurenta și-a declarat pur și simplu intenția de a prezenta un recurs și n 9-10).În schimb, reclamanții subliniază că au sesizat Consiliul cu mai mult de doi ani înainte de publicarea legii incriminate. Ei susțin că Õ anularea procedurii în fața acestei instanțe i-a privat de un proces echitabil și în special cu privire la cauza Rafinies grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia (hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B).
Curtea nu este convinsă de argumentul guvernului, potrivit căruia cererea ar fi întârziată. Considerați ca punct de plecare pentru calcularea termenului de șase luni data publicării legii nr. 2721/1999, ar echivala cu înlocuirea rolului Consiliului de Stat, singurul organism competent să decidă soarta procedurii inițiate în fața acestuia de către reclamanți. Prin urmare, excepția de la întârzierea invocată de guvern trebuie respinsă. În ceea ce privește fondul fondului, Curtea consideră că trimiterea la cauza Brualla Gómez de la Torre În hotărârea sa din 19 decembrie 1997, citată anterior, Curtea a considerat că soluția adoptată în speță de instanțele spaniole și în speță a unui principiu general recunoscut conform căruia, cu excepția unor dispoziții exprese în sens contrar, legile de procedură se aplică imediat procedurilor în curs de desfășurare.
: actualizarea ratei jurisdicției aplicabile recursurilor la casare în acest domeniu, cu scopul de a evita aglomerarea excesivă a rolului Tribunalului Suprem prin cauze de mai mică importanță. ulterior, în lacun, la examinarea cauzei recurentei de către instanța de primă instanță (...), apoi de către [o] instanță de apel, ambele dispunând de înfășurarea jurisdicției, și a ajuns la concluzia că, având în vedere specificitatea rolului pe care îl joacă Tribunalul Suprem ca instanță de Casație, se poate admite că un formal mai mare se asortează cu procedura urmată în fața sa ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , op. cit., p. 2956, §§ 35-39). Curtea nu face distincție în speță nici un motiv de sine Ö Õ de la această jurisprudență.
Comisia consideră că prezenta cauză este similară cu cauza Õ … Brualla nu declarase, înainte de publicarea legii spaniole, că intenția sa de a se supune casării nu poate diferenția cele două cauze, așa cum susțin reclamanții, deoarece această declarație de intenție nu era expresia unei simple dorințe, ci constituia, conform legislației în vigoare, o formalitate necesară prevăzută printre celelalte condiții de admisibilitate a recursului în casare (Articolul În schimb, Curtea consideră că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cauza Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia. Mai sus, referitor la anularea printr-un act legislativ a unei hotărâri cu privire la existența unei datorii a statului, deoarece, în această cauză, legea în litigiu nu era o lege de procedură care reglementează accesul respondenților la o instanță de recurs, ci o lege care se referă în realitate la o astfel de lege, fără a menționa această lege.
Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de durata procedurii. Guvernul afirmă că cauza avea o anumită complexitate, legată de numărul acțiunilor similare cu care au fost sesizate instanțele grecești și adaugă că durata procedurii în fața Consiliului de Stat nu trebuie luată în considerare, deoarece cauza nu a fost examinată pe fond. Reclamanții susțin că cauza lor nu a fost complexă și că răspunderea pentru întârzieri revine exclusiv organizării greșite a instanțelor interne. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declar admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, motiv întemeiat pe durata procedurii Declar restul cererii inadmisibile pentru surplus. Søren Nielsen Peer Lorenzen Grefier adjunct Lista reclamanților Panagiota VELI-MAKRI Irini IOANNIDOU-AKRIDOU AgRIKI SOULIOTI Georgios GEORGAKIS
de la requête n o 72267/01 présentée par Panagiota VELI-MAKRI et autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. P. Lorenzen , président , C.L. Rozakis , M mes F. Tulkens , N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky , juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 7 juin 2001, Vu la décision partielle du 29 août 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les quatre requérants, dont les noms figurent ci-joint en annexe, sont des ressortissants grecs, employées de l’Organisme de Sécurité Sociale (Ίδρυμα Κοινωνικών Ασφαλίσεων - ci-après “IKA”).
Ils sont représentés devant la Cour par M es S. Tzouvelopoulos, A. Mathioudakis et D. Tzouvelopoulou, avocats au barreau d’Athènes. Le Gouvernement est représenté par M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat, et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 28 novembre 1991, les requérants saisirent le tribunal administratif d’Athènes d’une demande tendant à la condamnation de l’IKA à leur verser une prime sur leur salaire, d’un montant de 199 953 drachmes (587 euros) pour chacun. Le 15 juin 1993, le tribunal fit droit à la demande des requérants et condamna l’IKA à leur verser des sommes allant de 162 396 à 199 953 drachmes (jugement no 4474/1993).
Le 21 novembre 1993, l’IKA interjeta appel dudit jugement. Le 30 septembre 1996, la cour administrative d’appel d’Athènes infirma le jugement attaqué (jugement n o 4001/1996). Le 30 avril 1997, les requérants se pourvurent en cassation. Par la suite, le Parlement grec adopta la loi n o 2721/1999 qui excluait le pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat pour les litiges ayant un objet financier inférieur à 500 000 drachmes et prononçait l’annulation de toute procédure judiciaire y afférente éventuellement pendante devant cette juridiction. L’article 52 § 2 de cette loi prévoyait toutefois que les personnes s’étant déjà pourvues en cassation disposaient d’un délai de soixante jours à compter du 16 septembre 1999 (c’est-à-dire à partir de la date de publication de la loi), pour faire valoir le fait que le litige aurait pour elles d’importantes répercussions financières qui justifieraient la continuation de la procédure.
Les requérants ne se prévalurent pas de cette possibilité. Le 3 janvier 2001, le greffe du Conseil d’Etat informa les requérants que, par décision n o 3075 du 8 décembre 2000, la procédure portant sur leur pourvoi en cassation contre le jugement n o 4001/1996 de la cour administrative d’appel avait été annulée en application des dispositions de la loi n o 2721/1999. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que la procédure devant le Conseil d’Etat n’a pas été équitable. 2. Invoquant la même disposition, ils se plaignent aussi de la durée de la procédure. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable pour la détermination de leur droit civil à l’obtention d’une prime sur leurs salaires, du fait que la question soumise aux tribunaux nationaux a été définitivement tranchée par le législateur et non par le pouvoir judiciaire.
En particulier, ils affirment que la loi n o 2721/1999 influa directement sur le dénouement du litige ; or, cette loi fut adoptée alors que leur pourvoi était déjà pendant devant le Conseil d’Etat. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement affirme en premier lieu que la requête est tardive.
Il prétend que le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention commence à courir à compter de la date de publication de la loi n o 2721/1999, à savoir le 16 septembre 1999. La décision n o 3075/2000 du Conseil d’Etat n’a fait que constater l’annulation de la procédure en application des dispositions de cette loi, et ne saurait être prise en considération pour le calcul du délai de six mois. Il en serait autrement si les requérants s’étaient prévalus de la possibilité que leur offrait l’article 52 § 2 de la loi n o 2721/1999, selon lequel ils auraient pu demander la continuation de la procédure en invoquant l’enjeu financier du litige. Quant au fond, le Gouvernement insiste sur le caractère extraordinaire du pourvoi en cassation.
Il souligne que la cause des requérants a été examinée par deux instances disposant de la plénitude de juridiction et que l’équité des procédures qui se sont déroulées devant ces juridictions n’a aucunement été mise en cause devant la Cour. Il allègue que la nouvelle loi fut adoptée dans le but d’éviter un encombrement excessif du rôle de la haute juridiction administrative et plaide que la jurisprudence de la Cour admet que les lois de procédure s’appliquent immédiatement aux procédures en cours. Il invoque l’arrêt Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997 ( Recueil des arrêts et décisions 1997–VIII, p. 2956, §§ 35-39). Les requérants affirment que leur requête n’est pas tardive.
Selon eux, le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention commence à courir à compter de la date à laquelle le Conseil d’Etat les informa de sa décision d’annuler la procédure. Si cette décision était purement une formalité comme le prétend le Gouvernement, elle n’aurait aucune raison d’être. De toute façon, les requérants soutiennent qu’ils n’étaient pas en mesure de s’informer rapidement de l’existence de la loi n o 2721/1999, car ils n’avaient aucune raison de se douter qu’alors que leur affaire était pendante devant le Conseil d’Etat, une nouvelle loi serait intervenue pour mettre en péril la recevabilité de leur pourvoi. Par ailleurs, les requérants affirment qu’ils ne pouvaient pas invoquer l’enjeu financier du litige pour demander la continuation de la procédure, car ils ne sollicitaient que le versement de 587 euros chacun.
Quant au fond, les requérants affirment que la référence à l’affaire Brualla Gómez de la Torre n’est pas pertinente car, dans cette affaire, la requérante avait tout simplement déclaré son intention de présenter un pourvoi et n’avait déposé celui-ci qu’après la publication de la loi modifiant les dispositions du code de procédure civile qui régissaient les conditions d’admissibilité des pourvois en cassation ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , op. cit., p. 2949, §§ 9-10). En revanche, les requérants soulignent qu’ils avaient saisi le Conseil d’Etat plus de deux ans avant la publication de la loi incriminée. Ils prétendent que l’annulation de la procédure devant cette juridiction les a privés d’un procès équitable et s’appuient notamment sur l’affaire Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce (arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 301-B).
La Cour n’est pas convaincue par l’argument du Gouvernement, selon lequel la requête serait tardive. Considérer comme point de départ pour le calcul du délai de six mois la date de publication de la loi n o 2721/1999, équivaudrait à se substituer au rôle du Conseil d’Etat, seul organe compétent pour décider du sort de la procédure engagée devant lui par les requérants. Il s’ensuit que l’exception de tardiveté soulevée par le Gouvernement doit être rejetée. S’agissant du fond du grief, la Cour considère que la référence à l’affaire Brualla Gómez de la Torre , sur laquelle s’appuie le Gouvernement pour affirmer que le grief des requérants est dénué de fondement, est bel et bien pertinente. Elle rappelle que cette affaire portait sur l’irrecevabilité d’un pourvoi en cassation en matière civile, en raison de l’applicabilité immédiate d’une nouvelle loi de procédure.
Dans son arrêt du 19 décembre 1997 précité, la Cour a considéré que « la solution adoptée en l’espèce par les juridictions espagnoles s’inspire d’un principe généralement reconnu selon lequel, sauf disposition expresse en sens contraire, les lois de procédure s’appliquent immédiatement aux procédures en cours ». Elle a jugé légitime « le but poursuivi par ce changement législatif : actualiser le taux du ressort applicable aux pourvois en cassation dans ce domaine, et cela dans le but d’éviter un encombrement excessif du rôle du Tribunal suprême par des affaires de moindre importance ». Elle a noté que la procédure litigieuse « succédait, en l’occurrence, à l’examen de la cause de la requérante par le tribunal de première instance (...) puis par [une] juridiction d’appel, tous deux disposant de la plénitude de juridiction » et a conclu que « vu la spécificité du rôle que joue le Tribunal suprême comme juridiction de cassation, l’on peut admettre qu’un formalisme plus grand assortisse la procédure suivie devant lui » ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , op. cit., p. 2956, §§ 35-39).
La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence.
Elle considère que la présente affaire est similaire à l’affaire précitée : le fait que M me Brualla n’avait fait part, avant la publication de la loi espagnole, que de son intention de se pourvoir en cassation ne saurait différencier les deux affaires comme le prétendent les requérants, car cette déclaration d’intention n’était pas l’expression d’un simple souhait, mais constituait, selon la législation en vigueur, une formalité nécessaire prévue parmi les autres conditions de recevabilité du pourvoi en cassation (Article 1694 de la loi espagnole n o 10/1992 – Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , op. cit., p. 2951, § 18). En revanche, la Cour estime que la présente affaire ne saurait être comparée à l’affaire Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce précitée, portant sur l’annulation par un acte législatif d’une sentence arbitrale constatant l’existence d’une dette de l’Etat, car dans cette affaire, la loi litigieuse n’était pas une loi de procédure régissant l’accès des plaideurs à une juridiction de recours, mais une loi qui « concernait en réalité – sans la mentionner – l’entreprise requérante » (op. cit., p. 81, § 47). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en outre de la durée de la procédure. Le Gouvernement affirme que l’affaire présentait une certaine complexité, liée au nombre des actions similaires dont furent saisis les tribunaux grecs. Il ajoute que la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat ne doit pas être prise en considération, car l’affaire n’a pas été examinée sur le fond. Les requérants affirment que leur affaire n’a pas été complexe et que la responsabilité des retards incombe exclusivement à la mauvaise organisation des juridictions internes. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable », et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief tiré de la durée de la procédure ; Déclare le restant de la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier adjoint Président Liste des requérants Panagiota VELI-MAKRI Irini IOANNIDOU-AKRITIDOU Aggeliki SOULIOTI Georgios GEORGAKIS