PEDROSO PEREIRA et AUTRE contre le PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
PEDROSO PEREIRA et AUTRE contre le PORTUGAL (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62117/00 prezentate de Maria de Lurdes PEDROSO PEREIRA și de altă natură împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor LÂNGĂ (secțiunea a treia), care are loc la 25 septembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 10 octombrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții sunt resortisanți portughezi cu reședința la Rio de Mouro (Portugalia). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către N. Ochoa, avocat la Rio de Mouro. Faptele, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 1996, reclamanții au depus o cerere de despăgubire împotriva întreprinderii publice a căilor ferate portugheze în fața Tribunalului din Sintra și au solicitat repararea prejudiciilor cauzate de un accident de circulație cu care au fost victime. Procedura este în continuare pendinte în fața acestei instanțe. GRIEF Invochant la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. ÎN DREPT, reclamanții se plâng de durata procedurii și mai ales la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați. Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a corecta situația pusă în discuție de către reclamanți. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă reclamantul avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul. În ceea ce privește reclamanții, acțiunea în răspundere extracontractuală a statului nu este o cale de atac eficientă pentru a elimina durata unei proceduri, chiar și din cauza duratei foarte excesive a unei astfel de acțiuni. Curtea amintește mai întâi că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Comisia reamintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Gouveia da Silva Torrado din 22 mai 2003 (dec., 65305/01, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă pendinte, a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie să fie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Paulino Tomás c. Portugalia, dec., nr. 58698/00 CEDH 2003). În acest caz, instanțele administrative nu au sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a statului. În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 10 octombrie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei acțiuni care trebuie efectuată pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, reclamanții nu au reușit să dea curs căilor de atac interne. Întrucât procedura în litigiu este, de altfel, pendinte, nimic nu împiedică instanțele judecătorești să introducă această cale de atac în fața instanțelor administrative. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte