CASE OF BRIENZA v. ITALY

Reclamantul s-a născut în 1956 și trăiește în San Cesareo (Rome). P.C. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.C. într-un act de serviciu pe chiriaș la 3 martie 1986, proprietarul a informat-o despre intenția ei de a termina închirierea și a convocat-o să apară înaintea Magistratului de la Roma. Prin decizia din 12 iunie 1986, care a fost făcută executivă la 6 noiembrie 1986, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 30 aprilie 1990, s-a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 18 mai 1990, s-a notificat locatarului care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 11 iulie 1990. 10. Între 11 iulie 1990 și 5 octombrie 1999, judecătorul a făcut treizeci de încercări de recuperare a posesiunii, dar au dovedit că nu au reușit ca proprietar, iar apoi reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 11. La 21 iunie 1991, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare 12. La 13 octombrie 1997, el a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca locație pentru el însuși. 13. La 2 mai 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. 14. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. 15. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirierii echitabile” (denumitul equo canon) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. Al doilea pas al autorităților italiene din august 1992. Acesta a fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței tenancilor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile la nivelurile de închiriere (denumitele patti în deroga) a intrat în vigoare. Proprietății și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de derogare a chiriei impuse prin lege și de a conveni cu privire la un preț diferit. 18. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat legii și a liberalizat chiria. 19. Locatarul este sub obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 stabilește, printre altele, o limită la compensația reclamabilă de către proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații are ca scop soluționarea inventarilor timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. Deși expulzările au fost suspendate ex lege, legea a predeterminat cuantitatea rambursării imputabile chiriașului, ambele măsuri sunt temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina de a dovedi daunele. 22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației reclamabile de proprietar neconstituționale în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a restrânge apartamentul depinde de conducerea chiriașului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș.