CtEDO 16.12.2003 Auto

DIVJAK v. CROATIA

RESPONDENT
HRV
HOTĂRÂRE
16.12.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
DIVJAK v. CROATIA (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 9520/02 de Živka și Milivoj DIVJAK împotriva Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 16 decembrie 2003 în calitate de Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello dna Tulkens dna Vajić dna Steiner Hajiyev, judecători și dl S IELSEN Având în vedere cererea depusă la 13 februarie 2002, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dna Živka Divjak și dl Milivoj Divjak, sunt cetățeni croați născuți în 1932 și, respectiv, 1928 și trăiesc în Sisak, Croația. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Anto Nobilo, avocat practicant la Zagreb. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna Lidija Lukina-Karajković. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 mai 1991, casa reclamanților din Sukošani, Croația a fost incendiată și la 1 iulie 1992 distrusă de o mină stabilită de infractori necunoscuti. La 9 mai 1995, reclamanții au instituit proceduri civile cu Tribunalul Municipal din Zagreb ( Općinski sud u Zagrebu ), cerând daune din partea Republicii Croația. La 17 ianuarie 1996, Parlamentul a introdus un amendament la Legea privind obligațiile civile, care prevede că toate procedurile privind acțiunile legate de daunele cauzate de actele teroriste trebuie să rămână în așteptarea promulgării noilor legislații cu privire la acest subiect și că înainte de promulgarea unor astfel de noi legislații nu ar putea fi solicitate daune pentru actele teroriste. La 6 decembrie 1999, Curtea Municipală de Zagreb a continuat procesul. La 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat Legea privind răspunderea pentru prejudicii provocate de Actele Teroristice și Demonstrații Publice (Zachon odgovornosti za štetu nastalu uslijed terorističkih akata i javnih demontracija , Gazette Oficial nr. 117/2003 din 23 iulie 2003). Partea relevantă a Legii privind obligațiile civile se menționează după cum urmează: Secțiunea 180 alineatul (1) „Răspunderea pierderii cauzate de moarte sau de leziuni corporale sau de daune sau distrugerea proprietății altcuiva, atunci când rezultă din acte violente sau teroare sau din manifestații publice sau manifestări, se află la ... autoritatea a căror ofițeri au fost sub datoria, în conformitate cu legile în vigoare, pentru a preveni această pierdere.” Părțile relevante ale Actului de modificare a Legii privind obligațiile civile (Zcazon o izmjenama i dopunama Zakona o obveznim odnosima – Gazetteul Oficial nr. 7/1996) se citesc după cum urmează: „Secțiunea 1 „Secțiunea 180 din Legea privind obligațiile civile (Journalul Oficial nr. 53/91, 73/91 și 3/94) se abrogă”. Secțiunea 2 „Se mențin procedurile menționate în subsecțiunea 1 din prezenta secțiune după adoptarea legislației speciale care reglementează răspunderea pentru daunele care rezultă din actele de terorism.” Partea relevantă a Legii de procedură civilă ( Zakon o parničnom postupku ) prevede: Secțiunea 212 „Procedurile se mențin: ... (6) în cazul în care un alt statut prescrie acest lucru.” Actul de 2003 privind răspunderea pentru daunele rezultate din actele teroriste și demonstrațiile publice prevede, printre altele, că Republica Croația trebuie să compenseze numai daunele care rezultă în leziuni corporale, deficitare a sănătății sau a morții. Toate daunele materiale ar putea fi căutate în temeiul Legii de Reconstrucție. Partea relevantă a Legii de Reconstrucție ( Zakon o obnovi, Offcial Gazette nos. 24/1996, 54/1996, 87/1996 și 57/2000) prevede, printre altele, că mijloacele de reconstrucție trebuie acordate persoanelor a căror proprietate a fost distrusă în război. Cererea trebuie depusă Ministerului Lucrărilor Publice, Reconstrucție și Construcție ( Ministarstvo za javneradove, obnovu i graditeljstvo COMPLAINT Reclamanții se plângea că pronunțarea legislației din 1996 a interferat cu dreptul lor de acces la o instanță și dreptul lor la o soluție eficace în sensul articolului 6 § 1 și al articolului 13 din Convenție. Reclamanții au susținut că acestea au fost private de dreptul de acces la o instanță și de dreptul lor la un remediu eficace, deoarece modificările Legii privind obligațiile civile din 1996 le-au împiedicat să aibă reclamația de compensare decisă de instanțe interne. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate în [convenția] are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut în primul rând că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne pentru că nu au prezentat o afirmație constituțională care a contestat legislația în cauză. Reclamanții au susținut că, deși nu au depus o astfel de afirmație, o altă persoană în aceeași poziție a avut. Cu toate acestea, Curtea Constituțională nu a hotărât aceste afirmații. Curtea reamintește că, în circumstanțe similare, în cazul Crnojević, o plângere constituțională care a contestat legislația în cauză nu a reprezentat un remediu care să fie epuizat (a se vedea Crnojević c. Croația, (dec.), nr. 71614/01, 29 aprilie 2003). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această decizie în acest caz. Prin urmare, reclamația reclamanților nu poate fi respinsă pentru faptul că nu scapă de căile de recurs interne. Guvernul a susținut, în continuare, că nu are nicio responsabilitate pentru evenimentele care au avut loc înainte de 5 noiembrie 1997, atunci când Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește Croația. Reclamanții au subliniat faptul că au fost privați de dreptul de acces la o instanță, de asemenea, după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește Croația. Curtea constată că procedura în cauză, privind cererea civilă a reclamanților pentru daune împotriva statului contestat, era de facto a rămas la 17 ianuarie 1996, deși Curtea Municipală de Zagreb și-a luat formal decizia de a rămâne la 6 decembrie 1999. Curtea remarcă, de asemenea, că reclamanții s-au plâns că au fost privați de dreptul de acces la o instanță cel puțin până la promulgarea noului regulament la 14 iulie 2003. În alternativă, Guvernul a invitat Curtea să concludă că cererea nu a dezvăluit nici o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. În acest sens, au susținut că reclamanții au avut acces la o instanță, deoarece au instituit o procedură civilă pentru daune în fața Curții Municipale de Zagreb. Faptul că instanța a continuat procedurile în temeiul legislației din 1996 nu a afectat dreptul de acces al reclamanților la o instanță, deoarece procedura a rămas doar temporar. Când în iulie 2003, noua legislație a fost pronunțată că reclamanții au avut din nou acces la o instanță. Reclamanții au susținut că perioada prelungită pentru care nu au putut să își decidă reclamația civilă în fața instanțelor interne a încălcat dreptul de acces la o instanță. În ceea ce privește plângerea din art. 13, Guvernul a susținut că art. 13 nu se aplică unei situații în care o cerere este adresată împotriva unei legi. În plus, au afirmat că aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul de acces al reclamanților la o instanță a exclus aplicarea dreptului reclamantului la o soluție eficace în temeiul articolului 13 deoarece nu a existat nicio problemă distinctă în acest sens. Reclamanții au susținut că nu au niciun remediu eficace în cadrul sistemului juridic intern pentru a-și asigura dreptul de acces la o instanță. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cererea ridică chestiuni serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei. Søren N IELSEN Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă