CASE OF PASTELI AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation]

Reclamanții au pretins faptul că dreptul lor de a li se recunoaște drepturile lor civile de către o instanță judecătorească a fost violat de către autoritățile statale prin faptul că nu au fost executate hotărârile din 25 august 2000, 29 septembrie 2000 și 6 decembrie 2000, 25 august 2001 și 25 august 2001. Ei și-au întemeiat alegațiile pe prevederile articolului 6 al. 1 al Convenției, care prevede următoarele:

Reclamanții în continuare au pretins faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea lor, ei nu au putut folosi bunurile aflate în proprietatea lor, și astfel dreptul lor la protecția proprietății garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției prevede următoarele:

Curtea consideră că plângerile reclamanților fondate pe prevederile articolului 6 al. 1 al Convenției și articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției implică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea acestora să depindă de examinarea fondului, nefiind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fiind inadmisibile. Curtea, prin urmare, a declarat aceste cereri ca fiind admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 para. 3 al Convenției (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea se va pronunța și asupra fondului acestor cereri.

În baza articolului 6 al. 1 al Convenției, reclamanții s-au plâns de faptul că autoritățile statale nu au executat hotărârile judecătorești definitive ale Judecătoriei sectorului Râșcani din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 și 25 august 2001.

Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive a constituit o violare a articolului 6 al Convenției.

Curtea subliniază faptul că articolul 6 al. 1 al Convenției asigură tuturor dreptul de a prezenta în fața unei instanțe judecătorești orice plângere referitoare la drepturile și obligațiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanțe judecătorești, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanță, un aspect al căruia este și dreptul de a demara în fața unei instanțe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuși, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul legal național al unui Stat Contractant ar permite în final ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părți. Ar fi de neconceput ca articolul 6 al. 1 al Convenției să descrie în detalii garanțiile procedurale oferite părților aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice și prompte – fără a asigura executarea hotărârilor judecătorești. A interpreta prevederile articolului 6 al Convenției ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanță judecătorească și demararea procedurilor legale fără asigurarea executării unei hotărâri judecătorești ar duce la situații incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte atunci când au ratificat Convenția. Executarea unei hotărâri judecătorești ar trebui privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenției (vezi

O autoritate de stat nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești ar putea fi justificată doar de anumite circumstanțe. Dar această întârziere nu trebuie să fie astfel încât să atingă însăși esența dreptului asigurat prin articolul 6 al. 1 al Convenției (vezi

Curtea notează faptul că hotărârile judecătorești pronunțate de Judecătoria sectorului Râșcani au rămas neexecutate pentru perioade care au variat între 32 și 33 de luni (numai după ce aceste cazuri au fost comunicate de către Curte, Guvernului Republicii Moldova la 22 aprilie 2003).

Prin faptul că pe parcursul mai multor luni nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru executarea hotărârilor judecătorești definitive în aceste cazuri, autoritățile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 al. 1 al Convenției.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenției.

Reclamanții au pretins faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea lor ei nu au putut dispune de bunurile lor, astfel fiindu-le încălcat dreptul la protecția proprietății prevăzut de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției.

Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției.

Curtea subliniază faptul că o revendicare poate constitui un bun în virtutea prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției dacă este stabilită suficient pentru a fi executată (vezi

Curtea notează faptul că reclamanții aveau revendicări care urmau să fie executate așa cum prevedeau hotărârile judecătorești ale Judecătoriei sectorului Râșcani din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 și 25 august 2001. Rezultă că imposibilitatea reclamanților de a obține executarea hotărârilor judecătorești până la 22 aprilie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul lor de a dispune de bunurile lor, așa cum prevede prima propoziție a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției.

Prin faptul că hotărârile judecătorești definitive pronunțate de către Judecătoria sectorului Râșcani nu au fost executate, autoritățile naționale au privat persoanele de dreptul lor legitim de a li se achita compensațiile și de a dispune de banii lor. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justificare pentru această imixtiune iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o asemenea omisiune (vezi

Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției.

Articolul 41 prevede:

Reclamanții au pretins următoarele sume bănești pentru prejudiciul suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătorești definitive de către autoritățile statale: dna Sofia Pasteli – 76 EURO, dna Nadejda Cernicov – 160 EURO, dl Pavel Carețchi – 50 EURO și dna Maria Carețchi – 100 EURO.

Guvernul a considerat sumele pretinse excesive și a lăsat stabilirea cuantumului prejudiciului la discreția Curții.

Curtea consideră faptul că reclamanții au suferit prejudicii materiale ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătorești definitive din 25 august 2000, 29 septembrie 2000, 6 decembrie 2000, 25 august 2001 și, respectiv, 25 august 2001. Astfel, Curtea acordă în calitate de prejudiciu material - doamnei Sofia Pasteli – 76 EURO, doamnei Nadejda Cernicov – 160 EURO, domnului Pavel Carețchi – 50 EURO și doamnei Maria Carețchi – 100 EURO.

Reclamanții au pretins următoarele sume bănești pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a neexecutării de către autorități a hotărârilor judecătorești: doamna Sofia Pasteli – 27 300 EURO, doamna Nadejda Cernicov – 37 720 EURO, domnul Pavel Carețchi – 41 300 EURO și doamna Maria Carețchi – 29 500 EURO.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanți, argumentând această poziție prin faptul că sunt excesive în lumina jurisprudenței Curții Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri simplul fapt al constatării unei violări a Convenției a fost considerată a fi satisfacție echitabilă. Guvernul în continuare a citat cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002 –III, unde reclamantului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma de 3 000 EURO.

Curtea consideră faptul că reclamanții au suferit o stare de stres și frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătorești, având în vedere vârsta acestora și faptul că unica sursă de venit a reclamanților este pensia din partea statului. La stabilirea cuantumului prejudiciului moral suferit de către fiecare reclamant, Curtea ia în considerație asemenea factori ca vârsta reclamanților, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătorești și alte aspecte relevante. În această ordine de idei, Curtea acordă în calitate de prejudiciu moral - doamnei Sofia Pasteli – 1 000 EURO, doamnei Nadejda Cernicov – 900 EURO, domnului Pavel Carețchi – 700 EURO și doamna Maria Carețchi – 700 EURO.

Reclamanții au mai pretins câte 1 000 de EURO fiecare în calitate de taxe de reprezentare. Ei s-au bazat pe contractele încheiate cu avocații lor în conformitate cu care acestea urmează a fi plătite numai în caz de reușită.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamanți, considerându-le ca fiind exagerate și că reclamanții nu au reușit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.

Curtea reamintește faptul că pentru ca cheltuielile și costurile să fie incluse în suma acordată în conformitate cu articolul 41 al Convenției, trebuie să fie stabilit faptul că ele au fost reale și necesare și au avut un cuantum rezonabil (vezi, drept exemplu,

În conformitate cu Regula 60 para. 2 a Regulamentului Curții, detaliind toate revendicările înaintate, Curtea poate respinge revendicările în totalitate sau în parte.

Curtea poate lua drept bază pentru evaluarea sumelor pretinse asemenea elemente ca numărul de ore de lucru și a tarifele solicitate pentru fiecare oră de lucru. Totuși, deoarece reclamanții nu au prezentat nici o informație în acest sens, Curtea decide să nu acorde nici o sumă bănească pentru costuri și cheltuieli (vezi

Curtea consideră potrivit ca penalitatea să fie calculată în baza ratei minime a dobânzii a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente.