CASE OF ROSCA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 6267/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în temeiul articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Ion Roșca („reclamantul”), la 21 noiembrie 2001.

Reclamantul a fost reprezentat de către dna Nina Lozan, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la un proces echitabil și dreptul său la protecția proprietății au fost încălcate ca urmare a casării unei hotărâri judecătorești irevocabile favorabile lui.

Cererea a fost repartizată Secțiunii a Patra a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții).

Printr-o decizie din 30 noiembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații cu privire la fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curții).

Reclamantul, dl Ion Roșca, este cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în 1943 și locuiește în Chișinău. El era acționar al unei bănci private.

În 1999, el a avut o neînțelegere cu banca referitor la răscumpărarea a două mii de acțiuni și, ca urmare, el a intentat o acțiune împotriva băncii, solicitând compensații de 163,422 lei moldovenești (MDL).

La 21 septembrie 2000, Judecătoria sectorului Râșcani a hotărât în favoarea reclamantului și i-a acordat MDL 20,000. Atât reclamantul, cât și banca au depus apel împotriva acestei hotărâri.

La 14 februarie 2001, Tribunalul municipiului Chișinău a respins apelul reclamantului, însă a admis apelul băncii. Prin decizia sa, instanța a respins pretenția reclamantului. Reclamantul a depus recurs.

La 17 aprilie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a admis recursul și prin decizia sa a indicat băncii să plătească reclamantului MDL 102,653 (echivalentul a 8,959 euro (EUR) la acea dată). Decizia a devenit irevocabilă și executorie la aceeași dată.

În iunie 2001, Procuratura Generală a depus recurs în anulare la decizia Curții de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001, solicitând Curții Supreme de Justiție să mențină decizia Tribunalului municipiului Chișinău din 14 februarie 2001.

La 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare al Procurorului General și a casat decizia irevocabilă a Curții de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001. Decizia Tribunalului municipiului Chișinău din 14 februarie 2001 a devenit irevocabilă.

La 22 octombrie 2004, ca urmare a unei cereri a Agentului Guvernamental, Procuratura Generală a depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire a deciziei sale din 11 iulie 2001. Cererea s-a bazat pe articolul 449 (j) al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 17 de mai jos).

La 15 decembrie 2004, printr-o decizie irevocabilă, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire a Procurorului General și a casat decizia sa din 11 iulie 2001. Ea a găsit cererea Procurorului General întemeiată, deoarece

Atunci când a declarat cauza admisibilă, Curtea a constatat că reclamantul poate pretinde că este victimă a pretinselor violări ale Convenției. Deoarece ulterior a avut loc un eveniment important - decizia Curții Supreme de Justiție dn 15 decembrie 2004 - Curtea trebuie să revină la această chestiune.

Din cronologia evenimentelor prezentate mai sus, se pare că statul a făcut eforturi pentru a remedia situația reclamantului, prin restabilirea deciziei irevocabile a Curții de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001 favorabilă reclamantului.

Curtea amintește că o

Revenind la faptele acestei cauze, Curtea notează că casarea deciziei irevocabile din 17 aprilie 2001, pronunțată în favoarea reclamantului, a fost constatată ca fiind nelegală de către Curtea Supremă de Justiție. Curtea acceptă că, în această cauză, autoritățile de stat au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului și au repus reclamantul în dreptul său asupra sumei acordate, ceea ce semnifică că drepturile substanțiale ale reclamantului au fost recunoscute ca fiind o chestiune a dreptului național. Totuși, Curtea nu este convinsă că reclamantului i-a fost acordată o redresare adecvată. În această parte, ea observă că instanțele naționale nu au dispus plata unei compensații pentru prejudiciul material sau moral suferit de reclamant ca rezultat al pretinselor violări.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul continuă să aibă statut de „victimă” pentru a pretinde că decizia Curții Supreme de Justiție din 11 iulie 2001 a încălcat drepturile sale conform articolului 6 § 1 și articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamantul a pretins că decizia Curții Supreme de Justiție din 11 iulie 2001, care a casat o hotărâre irevocabilă favorabilă lui, a violat articolul 6 § 1 al Convenției.

Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanțele judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuție (a se vedea

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului

În această cauză, Curtea notează că recursul în anulare era o procedură prin care Procuratura Generală putea ataca orice hotărâre irevocabilă la cererea unei părți în proces. Procedura era prevăzută în articolul 332 al vechiului Cod de procedură civilă, care a fost în vigoare până la 12 iunie 2003 (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

În continuare, Curtea notează că, prin admiterea recursului în anulare depus de Procurorul General în baza acelei competențe, Curtea Supremă de Justiție nu a ținut cont de un întreg proces judiciar care s-a sfârșit cu o hotărâre irevocabilă și executorie și, prin urmare, de

Aplicând prevederile articolului 332, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Așa precum a fost recunoscut de Curtea Supremă de Justiție în decizia sa ulterioară din 15 decembrie 2004, acea măsură a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției (a se vedea

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul pretinde că decizia Curții Supreme de Justiție din 11 iulie 2001 a avut ca rezultat încălcarea dreptului său la protecția proprietății garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătorești poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele,

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a pretins MDL 305,672 (echivalentul a EUR 18,023 la acea perioadă) pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al casării hotărârii irevocabile în favoarea sa, din care MDL 102,653 (echivalentul a EUR 6,053 la acea perioadă) era suma la care el avea dreptul în virtutea deciziei irevocabile a Curții de Apel a Republicii Moldova din 17 aprilie 2001, iar restul reprezenta dobânda ratată, calculată de el în baza ratei medii a dobânzii calculată de Banca Națională a Moldovei pe parcursul perioadei în cauză.

Guvernul a declarat că reclamantul nu putea să pretindă suma de MDL 102,653, deoarece el a obținut-o deja în virtutea deciziei Curții Supreme de Justiție din 15 decembrie 2004. În ceea ce privește restul sumei pretinse, Guvernul a declarat că reclamantul putea să ceară instanțelor naționale indexarea sumei. În susținerea acestei pretenții, Guvernul a prezentat o copie a unei hotărâri în care o persoană a primit compensații pentru pierderile cauzate de inflație. Mai mult, Guvernul a declarat că la calcularea dobânzii ratate, reclamantul nu trebuia să se bazeze pe cifrele prezentate de Banca Națională a Moldovei, dar mai degrabă pe cifrele prezentate de o bancă comercială obișnuită.

Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca rezultat al imposibilității de a folosi și de a dispune de banii acordați lui prin decizia irevocabilă din 17 aprilie 2001 timp de aproximativ patruzeci și patru luni (a se vedea

Curtea notează că reclamantul a recuperat suma de MDL 102,653 la 15 decembrie 2004. Prin urmare, el poate avea dreptul la compensații numai în ceea ce privește dobânda simplă ratată. Luând în considerație metodologia de calcul folosită în cauza

Reclamantul a pretins EUR 500,000 pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al casării hotărârii irevocabile în favoarea sa.

El a argumentat că casarea hotărârii irevocabile i-a cauzat suferințe, stres și îngrijorare, care i-au afectat negativ sănătatea sa, dispoziția și capacitatea de lucru.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susținând că în această cauză simpla constatare a unei violări ar putea fi considerată o satisfacție echitabilă suficientă. În continuare, Guvernul a citat cauzele

Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres și frustrare ca rezultat al casării deciziei irevocabile din 17 aprilie 2001 și al imposibilității de a folosi banii săi pentru o perioadă de aproximativ patruzeci și patru de luni. Ea îi acordă EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 3,190 cu titlu de costuri și cheltuieli suferite în fața Curții, din care EUR 3,000 erau costuri de reprezentare, iar restul cheltuieli de secretariat.

În susținerea pretențiilor sale cu privire la costurile de reprezentare, reclamantul a trimis Curții o copie a contractului semnat de el și avocatul său la 25 iulie 2001, potrivit căruia onorariul pe oră era de EUR 10. Conform unei anexe la contract, datată din 24 decembrie 2004, avocatul a lucrat trei sute de ore la această cauză și, prin urmare, suma datorată era de EUR 3,000. În ceea ce privește cheltuielile de secretariat, reclamantul a prezentat Curții copii ale chitanțelor relevante.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse. Potrivit lui, suma pretinsă de reclamant pentru reprezentare era prea mare în lumina salariului mediu lunar în Republica Moldova și a plăților oficiale achitate de stat avocaților

Curtea reamintește că pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost

În această cauză, luând în considerație asistența judiciară acordată de avocatul reclamantului, criteriile de mai sus și complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 690 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda