CASE OF BAIBARAC v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 31530/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Victor Baibarac („reclamantul”), la 29 mai 2003.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătorești din 27 septembrie 2002 a constituit o încălcare a dreptului său la accesul la o instanță, garantat de articolul 6 al Convenției și a dreptului său la protecția proprietății, garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost repartizată Secțiunii a Patra a Curții. La 8 octombrie 2003, o Cameră din cadrul acelei Secțiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al Convenției, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații cu privire la admisibilitatea, fondul cererii și satisfacția echitabilă. Camera a decis, după consultarea părților, că audierea cu privire la fondul cererii nu a fost necesară.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componența Secțiunilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curții). Această cauză a fost repartizată Secțiunii a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții).

Reclamantul, dl Victor Baibarac, s-a născut în 1931 și locuiește în Edineț.

În 1949, autoritățile sovietice au naționalizat proprietatea părinților săi și au deportat familia sa în Siberia.

La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 1225-XII „privind reabilitarea victimelor represiunilor politice săvârșite de regimul comunist totalitar de ocupație”. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să pretindă compensații pentru proprietatea lor naționalizată.

În 2002, reclamantul a înaintat o acțiune împotriva oficiului local al Trezoreriei cu privire la refuzul acestuia din urmă să-i plătească compensații.

La 27 septembrie 2002, Judecătoria sectorului Edineț a hotărât în favoarea reclamantului și a indicat Oficiului local al Trezoreriei să-i plătească compensații în mărime de 40,000 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 3,010 euro (EUR) la acea dată).

Reclamantul a obținut un titlu executoriu pe care executorul judecătoresc nu l-a executat. La o dată nespecificată, reclamantul a scris Ministerului Justiției, plângându-se de neexecutarea hotărârii din 27 septembrie 2002. Printr-o scrisoare din 7 mai 2003, Ministerul Justiției a asigurat reclamantul că s-a făcut tot posibilul pentru executarea hotărârii, dar că Oficiul local al Trezoreriei nu avea bani în contul său.

La 20 februarie 2004, după ce cauza a fost comunicată Guvernului, hotărârea a fost executată. Reclamantul a scris o recipisă adresată șefului Departamentului de Executare a Deciziilor Judecătorești Edineț, în care el a confirmat că a primit banii în conformitate cu hotărârea din 27 septembrie 2002 și că el nu mai avea pretenții față de debitor și față de Departamentul de executare a deciziilor judecătorești.

Dreptul intern relevant a fost rezumat în hotărârea

Reclamantul pretinde că dreptul său ca o instanță să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de către autorități a hotărârii Judecătoriei sectorului Edineț din 27 septembrie 2002 până la 20 februarie 2004. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

De asemenea, el a declarat că din cauza neexecutării hotărârii în favoarea sa, el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la protecția proprietății garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție a fost încălcat. Articolul 1 Protocolul nr. 1 prevede următoarele:

Printr-o scrisoare din 12 martie 2004 și, ulterior, în observațiile sale cu privire la satisfacția echitabilă, Guvernul a declarat că, în recipisa eliberată de reclamant Departamentului de Executare a Deciziilor Judecătorești Edineț la 20 februarie 2004 (a se vedea paragraful 13 de mai sus), el și-a exprimat dorința de a nu mai menține cererea sa. Prin urmare, Guvernul a cerut Curții să scoată cererea de pe rolul său.

Reclamantul a declarat că hotărârea din 27 septembrie 2002 a fost executată de Guvern doar datorită Curții și că Guvernul nu i-a plătit nicio compensație pentru executarea întârziată a hotărârii. El a cerut prejudicii morale pentru executarea întârziată (a se vedea mai jos).

Curtea notează că recipisa invocată de Guvern pare să aibă o formă standard. Deși ea prevede că reclamantul nu mai are pretenții față de debitor (adică, oficiul local al Trezoreriei) sau Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătorești Edineț, ea nu face nicio referire la cererea sa către această Curte sau la pretențiile sale față de Guvern în conformitate cu Convenția. Sugestia că reclamantul nu a avut intenția ca recipisa să ducă la retragerea cererii sale către Curte este dovedită de faptul că, la 8 iunie 2004, el a prezentat pretenția sa cu privire la satisfacția echitabilă. Curtea nu consideră că reclamantul și-a exprimat fără echivoc dorința de a nu mai menține cererea sa. Prin urmare, ea trebuie să continue examinarea cauzei (a se vedea

Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 și articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului și că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenții.

Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de neexecutarea de către autorități a hotărârii Judecătoriei sectorului Edineț din 27 septembrie 2002 până la 20 februarie 2004.

Guvernul a declarat că, dată fiind executarea hotărârii la 20 februarie 2004, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. Potrivit lui, hotărârea a fost executată într-un termen rezonabil.

Principiile generale care se aplică în cauzele de acest gen sunt prevăzute în hotărârea

Curtea notează că hotărârea Judecătoriei sectorului Edineț din 27 septembrie 2002 a rămas neexecutată timp de aproape șaptesprezece luni. Ea amintește că ea a constatat o violare în cauze în care perioadele de neexecutare au fost mult mai scurte decât cea din această cauză (a se vedea, spre exemplu:

Prin omisiunea timp de mai mulți ani de a lua măsurile necesare pentru a executa hotărârea judecătorească irevocabilă în această cauză, autoritățile moldovenești au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenției de toate efectele benefice.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul a susținut că neexecutarea de către autorități a hotărârii din 27 septembrie 2002 a constituit o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Guvernul a declarat că el nu a încălcat în niciun fel drepturile reclamantului garantate de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea reiterează că o „pretenție” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea

Curtea notează că reclamantul a avut o pretenție executorie care a rezultat din hotărârea din 27 septembrie 2002. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obține executarea hotărârii până la 20 februarie 2004 a constituit o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este prevăzut în prima propoziție a primului paragraf al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Prin neexecutarea hotărârii irevocabile, autoritățile naționale l-au împiedicat pe reclamant să folosească banii sau să beneficieze de ei. Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru această ingerință, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea

Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a pretins EUR 100,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile în favoarea sa. El a susținut că neexecutarea hotărârii irevocabile pentru o perioadă lungă de timp i-a cauzat stres și neliniște. El nu a prezentat nicio pretenție cu privire la prejudiciul material sau costuri și cheltuieli.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant și a susținut că constatarea unei violări ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral ca rezultat al violărilor constatate, care nu poate fi compensat prin simpla constatare de către Curte a unei violări. Totuși, suma specifică pretinsă este excesivă. Făcând evaluarea sa în bază echitabilă, așa cum o cere articolul 41 al Convenției, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 1,000.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.