ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 232/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 232/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului civil de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 166 din 24
februarie 2009, Tribunalul Brăila a respins cererea reclamantei Direcția
Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâta S.D.
Pentru a pronunța această hotărâre,
tribunalul a reținut că pârâta a fost returnată din Belgia la data de 30
decembrie 2008, în baza acordului încheiat între România cu Belgia. Cererea
reclamantei nu se încadrează în prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 248/2005, deoarece, în acțiune, reclamanta nu a arătat care este motivul
pentru care pârâta a fost returnată din Belgia și, potrivit art. 6/1 din Legea
nr. 248/2005, modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006, cartea de
identitate valabilă constituie documentul de călătorie pe baza căruia cetățenii
români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.
Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004,
în art. 27 alin. (1), prevede că statele membre pot restrânge libertatea de
circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,
indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau
sănătate publică, iar la alin. (2) se prevede că măsurile luate din motive de
ordine publică sau siguranță publică trebuie să respecte principiul
proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007,
pârâta, ca cetățean al Uniunii, beneficiază de aceste drepturi, iar
dispozițiile legislației Uniunii cu privire la libera circulație prevalează
celor din legea națională.
Curtea de Apel Galați, prin decizia
civilă nr. 182 A din 26 mai 2007, a respins apelul declarat de reclamantă
împotriva acestei sentințe, reținând că începând cu data de 1 ianuarie 2007
România a aderat la Uniunea Europeană și că, potrivit reglementărilor dreptului
comunitar, toți cetățenii membri ai Uniunii au dreptul să circule și să aibă
domiciliu pe teritoriul tuturor statelor membre, fiind supuși numai limitărilor
și condițiilor prevăzute de Tratat.
În raport de prevederile
Constituției României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea
legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,
nefiind ținută să aplice dispozițiile legii interne.
Sentința apelată fiind pronunțată la
data de 24 februarie 2009, nu se poate reține că a încălcat principiul
tempus
regit actum
, iar în raportul dintre legislația națională și legislația
comunitară se aplică principiile stabilite în jurisprudența Curții de Justiție
a Comunității Europene, și anume principiul efectului direct al directivelor,
principiul supremației dreptului comunitar și obligația de a nu aplica dreptul
național contrar dreptului comunitar.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005
prevede că se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație în
străinătate a cetățenilor români, însă art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede
că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a
cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie,
pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar
aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Făcând aplicarea efectului direct al
Directivei la situația de fapt din prezenta cauză și în considerarea
principiului supremației dreptului comunitar, norma aplicabilă în cauză este
cea comunitară și „nu există nici una din situațiile de excepție prevăzute de
art. 27 din Directivă”.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte
din Ministerul Internelor și Reformei Administrative care, fără să invoce vreun
motiv de nulitate, a arătat, în esență, că pârâta a fost returnată din Belgia,
la data de 30 decembrie 2008, în baza acordului de readmisie încheiat de
România cu această țară.
Recurenta a susținut, că în mod
greșit prin decizia atacată a fost respins apelul, deși pârâta a recunoscut că
a fost returnată din Belgia pentru neîndeplinirea condițiilor de intrare și
ședere în această țară și conduita infracțională (furt).
Temeiul acțiunii l-a constituit
măsura returnării pârâtei și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a din
Legea nr. 248/2005, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru
dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație,
returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat un acord de
readmisie.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)
din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53
din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,
având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre
statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern, așa cum
se arată și în decizia Curții Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Legea nr. 248/2005 asigură
implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală
a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Recurenta a arătat că, potrivit art.
25 din Constituție, dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate este
garantat. Condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc
prin lege, însă libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, deoarece
dispozițiile art. 5 din Legea nr. 248/2005 prevăd obligațiile cetățenilor
români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor și
libertăților sale, fiecare om nu este supus decât îngrădirilor stabilite prin
lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a
drepturilor și libertăților altora (...)”.
Instanța de apel a apreciat greșit
că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se lua
măsura restrângerii dreptului pârâtei la liberă circulație în străinătate și nu
a interpretat sistematic legea română, prin raportare la obligațiile care revin
cetățenilor ce părăsesc România.
Statul Român trebuie să își probeze
capacitatea de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de membru
cu drepturi depline al Uniunii Europene. Dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt
aplicabile și după aderare, actul normativ indicând în mod expres care sunt
prevederile ce nu se mai aplică (art. 52 din lege).
De aceea, greșit s-a reținut că
această lege nu se mai aplică după data aderării.
În speță, se justifică aplicarea
Legii nr. 248/2005, iar pârâta, care a dat o declarație olografă în punctul de
trecere a frontierei, a conștientizat că a fost returnată pentru ședere ilegală
pe teritoriul Belgiei, încălcând astfel obligațiile prevăzute de art. 5 din
Legea nr. 248/2005.
Analizând recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă
încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta nu este
fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005
prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă
circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul
persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea
actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin
raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de
art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare
din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea
judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din
actul aderării.
Conform dispozițiilor art. 307 alin.
(1) și (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană, statele au obligația de
a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și
convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și
obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de
imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie
interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulație pe
teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din
Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului
European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este
încorporat în protocolul de aderare, și cuprinde condițiile admiterii în
Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în
materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform
art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și
de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai
pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În alin.
(2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității
și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din
Tratatul de instituire a Uniunii Europene statuează că drepturile fundamentale
sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare,
deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a
restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate
dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu
care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la
liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva
2004/38/ C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord
cu legislația comunitară, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de
imediată aplicare.
În cauză, așa cum corect s-a reținut
prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din
Directivă.
Intimata-pârâtă a fost returnată din
Belgia pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecată și condamnată pentru
săvârșirea vreunei fapte penale.
Or, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că
măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze
exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă
circulație a intimatei-pârâte doar pe motiv de ședere ilegală în Belgia, ar fi
încălcat principiul proporționalității.
Pentru considerentele expuse,
recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de
reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 182/A din 26
mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 20 ianuarie 2010.