CASE OF KYPRIANOU v. CYPRUS - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF KYPRIANOU v. CYPRUS - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2005)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CAZUL

KYPRIANOU vs. CIPRU

(Cererea nr. 73797/01)

SENTINȚĂ

STRASBOURG

15 decembrie 2005

Prezenta sentință este finală, dar poate fi supusă unei revizii editoriale.

În cazul

Kyprianou

vs. Cipru,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită ca o Cameră Mare compusă din:

dl.

L. Wildhaber,

Președinte

,

dl.

C.L. Rozakis,

dl.

J.-P. Costa,

Sir

Nicolas Bratza,

dl.

B.M. Zupančič,

dl.

G. Bonello,

dl.

L. Loucaides,

dl.

R. Türmen,

d-na

F. Tulkens,

dl.

J. Casadevall,

dl.

M. Pellonpää,

dl.

R. Maruste,

dl.

V. Zagrebelsky,

dl.

L. Garlicki,

d-na

E. Fura-Sandström,

d-na

A. Gyulumyan,

dl.

K. Hajiyev,

judecători

,

și

dl. T.L. Early,

Grefier Delegat

al Camerei Mari

,

Deliberând în secret la 2 februarie 2005, la 15 iunie 2005 și la 2

noiembrie 2005,

Dă următoarea sentință, care a fost adoptată la ultima dată menționată:

PROCEDURA

1.

Cazul care are la bază o cerere (nr. 73797/01) împotriva Republicii Cipru depusă la Curte conform articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (“Convenția”) de către un cetățean cipriot, dl. Michalakis

Kyprianou

(“reclamantul”), la 9 august 2001.

2.

Reclamantul a fost reprezentat de Dr C. Clerides, dl. L. Clerides, dl.

M. Triantafyllides, dl. E. Efstathiou, dl. A. Angelides, d-na E. Vrahimi, avocați profesând în Nicosia, și de dl. B. Emmerson Q.C. și dl. M. Muller, avocați pledanți profesând în Regatul Unit. Guvernul Cipriot (“guvernul”) a fost reprezentat de Reprezentantul său, dl. P. Clerides, Avocat General Delegat al Republicii Cipru.

3.

Reclamantul a pretins că articolele 5 §§ 3, 4 și 5, 6 §§ 1, 2 și 3

(a), (b) și (d), 7, 10 și 13 din Convenție au fost încălcate ca urmare a procesului, condamnării și întemnițarea sa pentru sfidarea curții.

4.

Cererea a fost atribuită celei de-a Treia Direcție a Curții (Norma

52 §

1 din Normele Curții). În cadrul acelei Direcții, Camera care se va ocupa de caz (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost formată după cum se prevede în Norma 26 § 1.

5.

La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a schimbat compunerea Direcțiilor sale (Norma 25 § 1). Cazul a fost atribuit celei de-a Doua Direcții nou formate (Norma 52 § 1).

6.

La data de 7 mai 2002 cererea a fost declarată parțial inadmisibilă de către o Cameră a acelei Direcții, compusă din următorii judecători: dl. J.-P. Costa, dl. A.B. Baka, dl. Gaukur Jörundsson, dl. L. Loucaides, dl. C. Bîrsan, dl.

M.

Ugrekhelidze și d-na A. Mularoni, precum și d-na S.

Dollé, Grefierul Direcției.

7.

La data de 8 aprilie 2003 cererea a fost declarată admisibilă în ceea ce privește plângerile conform articolului 6 §§ 1, 2 și 3 (a) și articolului 10 de către o Cameră a acelei Direcții, compusă din următorii judecători: dl.

J.-P. Costa, dl. A.B. Baka, dl. L. Loucaides, dl. C.

Bîrsan, dl. K. Jungwiert, dl.

V.

Butkevych și d-na A. Mularoni, precum și d-na S. Dollé, Grefierul Direcției.

8.

La data de 27 ianuarie 2004, aceeași Cameră a dat o sentință în care a constatat în unanimitate o încălcare a articolului 6 §§ 1 (tribunal imparțial), 2 (prezumția de nevinovăție) și 3

(a) (informații detaliate privind natura și cauza acuzării) din Convenție și nu a fost necesară examinarea separată a plângerii reclamantului conform articolului 10. Reclamantului i-a fost plătit suma de 15 000 euro (EUR) ca daună ne-financiară și suma de 10,000 euro pentru costuri și cheltuieli.

9.

La data de 19 aprilie 2004, guvernul a cerut să se prezinte cazul în fața Camerei Mari, în conformitate cu articolul 43 din Convenție și cu Norma 73 din Normele Curții. Un tribunal din Camera Mare a acceptat această cerere la data de 14 iunie 2004.

10.

Compunerea Camerei Mari a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile articolului 27 §§ 2 și 3 din Convenție și Norma 24 din Normele Curții.

11.

Comentariile terței părți au fost primite de la Guvernul Regatului Unit și Irlandei cărora Președintele le-a permis să intervină în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenție și Norma 44 § 2 litera (a)). Comentariile terței părți au fost, de asemenea, primite de la Guvernul Maltei care a fost invitat de către Președinte să intervină în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenție și Norma 44

§

2 litera (a)).

12.

Reclamantul și guvernul au făcut comentarii la dosar cu privire la merite (Norma 59 § 1) în care și-au inclus replicile la comentariile terței părți (Norma 44 § 5). De asemenea, reclamantul și-a înaintat plângerile pentru satisfacția cuvenită. Guvernul a făcut comentarii cu privire la această problemă și reclamantul i-a dat replica.

13.

O audiere a avut loc în public în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 2 februarie 2005 (Norma 59 § 3).

S-au prezentat în fața Curții:

(a)

pentru guvern

dl.

P. Clerides, Procurorul General Delegat

al Republicii Cipru,

Reprezentant

,

Lord Lester of Herne Hill, Q.C.,

dl. P. Saini, Avocat pledant,

d-na S.-M. Joannides, Consilier Senior al Republicii,

Avocat

;

(b)

pentru reclamant

dl.

B. Emmerson, Q.C.,

dl.

D. Friedman, Avocat pledant,

dl.

M. Muller, Avocat pledant,

Avocat

,

dl.

P.

Kyprianou

, Avocat pledant,

Consilier

,

dl.

L. Charalambous,

Avocat consultant.

Reclamantul a fost și el prezent.

Curtea i-a audiat pe domnii Emmerson, Clerides și Lordul Lester și răspunsurile reprezentanților părților la întrebările adresate de către judecători.

FAPTELE

I.

CIRCUMSTANȚELE CAZULUI

14.

Reclamantul s-a născut în anul 1937 și locuiește în Nicosia.

15.

Este avocat și a profesat mai mult de patruzeci de ani. Înainte a fost avocat la Parchetul General și membru al Asociației Reprezentanților Ciprioți.

16.

La data de 14 februarie 2001 reclamantul a apărat în justiție o persoană acuzată de crimă în fața Curții cu Juri de la Limassol. El a declarat că, în timp ce conducea interogatoriul contradictoriu al unui martor al acuzării, un polițist, curtea l-a întrerupt după ce i-a adresat o întrebare martorului. El a pretins că s-a simțit ofensat și că a cerut permisiunea să se retragă din caz. În comentariile sale făcute în scris, guvernul a afirmat că respectiva curte încercase să facă o intervenție de rutină cu o remarcă simplă și politicoasă privind maniera în care reclamantul îl interoga pe martor. Reclamantul a întrerupt totul imediat, fără să-i permită curții să-și termine remarca și refuzând să continue interogatoriul.

17.

Procesul verbal al acțiunii juridice cuprinde următorul schimb de cuvinte (traducere):

“Curtea: Considerăm că interogatoriul dvs. contradictoriu este prea detaliat și depășește măsura în care în această etapă a procesului se pot pune întrebări...

Reclamantul: Întrerup interogatoriul...

Curtea: D-le

Kyprianou

...

Reclamantul: Din vreme ce Curtea consideră că nu îmi fac treaba cum trebuie în apărarea acestui individ, cer permisiunea să mă retrag din acest caz.

Curtea: Numai puterea discreționară a curții poate decide dacă unui avocat i se permite să se retragă sau nu și, în lumina a ceea ce am auzit, nu vi se permite să vă retrageți. Contăm pe cazul Kafkaros și Alții vs. Republică și nu permitem retragerea.

Reclamantul: Atâta timp cât mă împiedicați să-mi continui interogatoriul contradictoriu în punctele importante ale cazului, atunci rolul meu aici nu mai are nici un rost.

Curtea: Considerăm că stăruința dvs...

Reclamantul: Și îmi pare rău că în timpul interogatoriului meu membrii curții vorbeau între ei, împărțind ‘ravasakia’, ceea ce nu este compatibil cu permisiunea de a-mi continua interogatoriul cu eficacitatea necesară, aflat sub cercetarea secretă a curții.

Curtea: Considerăm că ceea ce dl.

Kyprianou

tocmai

a afirmat și în special modul în care dumnealui se adresează curții constituie o sfidare a curții și dl.

Kyprianou

are de ales între: fie își menține afirmațiile și prezintă motivele pentru care nu i se poate da nici o sentință, fie decide să-și retragă cuvintele. Îi acordăm această oportunitate excepțională. Se aplică Secțiunea 44 punctul (1) litera (a) din Legea Tribunalelor.

Reclamantul: Judecați-mă.

Curtea: Aveți ceva de spus?

Reclamantul: Am văzut cu ochii mei bucățelele de hârtie trecând de la un judecător la altul în timpul interogatoriului meu într-un mod nu foarte plăcut pentru apărare. Cum aș putea găsi puterea să apăr un individ care este acuzat de crimă?

Curtea (dl. Photiou): Se întâmplă că bucata de hârtie la care se referă dl.

Kyprianou

este încă în mâinile colegului judecător dl. Economou și dl.

Kyprianou

poate verifica acest lucru.

Curtea (d-na Michaelidou): Schimbul de opinii în scris între membrii curții cu privire la maniera în care dl.

Kyprianou

conduce cazul nu îi dă nici un drept și cred că purtarea d-lui

Kyprianou

este complet inacceptabilă.

Curtea (dl. Photiou): Luăm o pauză pentru a analiza problema. Acuzatul (din proces) să fie între timp închis.

...

Curtea: Am analizat problema în timpul pauzei și continuăm să considerăm că ceea ce a afirmat dl.

Kyprianou

, conținutul, modul și tonul vocii sale constituie o sfidare a curții așa cum este prevăzut de secțiunea 44 punctul (1) litera (a) din Legea Tribunalelor 14/60 ... că arată lipsă de respect față de curte prin cuvintele și conduita sa. L-am întrebat deja pe dl.

Kyprianou

înaintea pauzei dacă are ceva de adăugat până la darea unei sentințe. Dacă are ceva de adăugat, să-l ascultăm. Dacă nun, curtea continuă.

Reclamantul: D-le Președinte, în pauză m-am întrebat ce infracțiune am comis. Totul s-a întâmplat într-o atmosferă foarte tensionată. Apăr un caz foarte grav; am simțit că sunt întrerupt în timpul interogatoriului meu și am spus ce am spus. Sunt avocat de patruzeci de ani, dosarul meu este nepătat și este pentru prima dată când mi se face o asemenea acuzație. Asta e tot ce am de spus.

Curtea: Ne retragem pentru zece minute și apoi vom da un verdict.”

18.

După o scurtă pauză Curtea cu Juri, cu majoritate, l-a condamnat pe reclamant la cinci zile de închisoare. Referindu-se la schimbul de cuvinte de mai sus dintre reclamant și membrii săi, spuse următoarele:

“...Nu este ușor, în cuvinte, să exprimăm atmosfera pe care dl.

Kyprianou

a creat-o de când, făcând abstracție de conținutul inacceptabil al declarațiilor sale, tonul vocii precum și conduita și gesturile sale în fața curții nu numai că au dat o impresie inacceptabilă a unui loc civilizat, în special a unei săli de tribunal, dar au avut ca scop aparent că creeze un climat de intimidare și teroare în cadrul curții. Nu exagerăm deloc când afirmăm că dl.

Kyprianou

a țipat și gesticulat în fața curții.

I s-a atras atenția că afirmațiile și conduita sa înseamnă sfidarea curții și i s-a dat oportunitatea să vorbească. Și, în așteptarea rezonabilă ca dl.

Kyprianou

să se calmeze și să-și ceară scuze, acesta,

cu același ton și aceeași intensitate a țipat, ‘Judecați-mă’.

Mai târziu, după o lungă pauză, d-lui

Kyprianou

i s-a acordat o a doua ocazie să se adreseze curții, în speranța că își va cere scuze și va diminua prejudiciul cauzat prin conduita sa. Din nefericire, nici în acest punct dl.

Kyprianou

nu a arătat semne de regret sau, cel puțin, de neliniște privind situația inacceptabilă pe care a creat-o. Dimpotrivă, el a afirmat că în timpul pauzei s-a întrebat ce infracțiune a comis, atribuind pur și simplu purtarea sa ‘atmosferei foarte tensionate. Cu toate acestea, el a fost singurul responsabil de crearea acelei atmosfere și, de aceea, nu o poate folosi ca scuză.

Dl.

Kyprianou

nu a ezitat să sugereze că schimbul de opinii între membrii curții echivalează cu un schimb de ‘ravasakia’, adică ‘bilețele de dragoste (A se vedea: ‘Dicționarul Limbii Grecești Moderne - Spoudi ravasaki (Slavic ravas), scrisoare de dragoste, bilețel de dragoste în scris’). Și a acuzat Curtea, care încerca să regleze cursul acțiunii, ca și acum avea dreptul și datoria s-o facă, că l-a constrâns și a făcut dreptate în secret.

Nu putem concepe o asemenea manifestare și o sfidare inacceptabilă a curții de către nici o persoană, ca să nu mai vorbim de un avocat.

Judecătorii ca persoane, pe care dl.

Kyprianou

i-a insultat profund, sunt ultimii de care suntem îngrijorați. Ceea ce ne îngrijorează într-adevăr este autoritatea și integritatea justiției. Dacă reacția curții nu este imediată și drastică, simțim că justiția suferă o lovitură dezastruoasă. O reacție neadecvată din partea ordinii legale și civilizate, așa cum este exprimată de curți, ar însemna acceptarea faptului că autoritatea curților este degradată.

Concluzionăm cu tristețe că singurul răspuns adecvat, în aceste circumstanțe, este impunerea unui verdict de intimidare, care nu poate fi decât închisoare.

Suntem conștienți de repercusiunile acestei decizii din vreme ce persoana implicată este avocat cu vechime mare, dar

numai din vina d-lui

Kyprianou

, prin conduita sa, s-a ajuns până aici.

În lumina celor de mai sus dăm un verdict de cinci zile închisoare”.

19.

Președintele Curții cu Juri a considerat totuși că obligarea la plata unei sume de cel mult 75 lire cipriote (CYP) (aproximativ 130 euro), adică suma penală maximă prevăzută de secțiunea 44 punctul (2) din Legea Tribunalelor din 1960 (Legea nr. 14/60) ar fi fost verdictul adecvat.

20.

Reclamantul și-a ispășit pedeapsa cu închisoarea imediat. A fost de fapt eliberat înainte de terminarea termenului în conformitate cu secțiunea 9 din Legea Închisorii (Legea nr. 62(I)/1996 – a se vedea alineatul 39 de mai jos).

21.

La data de 15 februarie 2001 reclamantul a făcut recurs la Curtea Supremă, care a fost respins la 2 aprilie 2001.

22.

În recursul său reclamantul a invocat un total de treisprezece motive punând sub semnul întrebării procedura urmată de Curtea cu Juri de la Limassol, decizia luată și verdictul pe care i l-a dat. Motivul opt din recurs spune următoarele:

“Conform precedentului stabilit impunerea unui verdict unui avocat se practică cu reținere și în cazuri grave și niciodată pentru reprimarea metodelor de pledoarie care sunt pur și simplu ofensive dat fiind că avocatul are suficientă libertate în soluționarea cazului clientului său. Conduita avocatului (reclamant) nu ar putea fi descrisă de curte ca agresivă sau disprețuitoare în nici o circumstanță chiar dacă a constituit expresia sentimentelor avocatului aflat sub presiunea interogatoriului contradictoriu al martorului într-un caz de crimă și refuzul curții după o intervenție în timpul interogatoriului de a-i permite avocatului să se retragă din caz”.

23.

Procurorul General a fost invitat de Curtea Supremă să ia parte la acțiune în calitate de

amicus curiae.

24.

În decizia sa de refuz al recursului reclamantului, Curtea Supremă a afirmat că dispozițiile constituționale relevante din legea cipriotă cu privire la sfidarea curții reflectă principiile legii englezești. S-a bazat pe articolul 162 din Constituție care permite adoptarea legislației ce oferă jurisdicție oricărei curți pentru a da pedeapsa cu închisoarea de cel mult douăsprezece luni oricărei persoane care nu respectă o hotărâre sau ordin ala celei curți și pentru pedepsirea sfidării curții. Prevede că secțiunea 44 punctul (2) din legea Tribunalelor a fost autorizată în mod legal de articolul 162. La final, a concluzionat că reclamantul fusese cel care a creat o atmosferă tensionată prin atitudinea sa disprețuitoare și prin subminarea rolului curții.

25.

Curtea Supremă susține

inter alia

:

“Considerăm că nu am greșit cu nimic în stabilirea actelor de sfidare. Curtea i-a dat d-lui

Kyprianou

ocazia să răspundă, prestabilindu-i indirect intenția de a nu continua cu impunerea unei sentințe, dacă

dl.

Kyprianou

ar fi renunțat la ce afirmase anteior și ar fi făcut asta cerându-și scuze sincer. Nu și-a cerut deloc scuze.

...

Am constatat că

dl.

Kyprianou

, prin cuvinte și conduită, a arătat lipsa de respect față de curte, comițând delictul de sfidare a curții prevăzut șa secțiunea 44 punctul (2) din Lege.

...

Nu în mod întâmplător obiectivele succesive ale legiuitorului constituțional, care sunt incluse în articolul 30 și articolul 162 din Constituție, sunt unul lângă altul. Puterea de sancționare a sfidării curții are ca scop protecția of instituțiilor juridice, ceea este esențial pentru siguranța unui proces corect. Identificarea judecătorului cu un procuror l-a determinat pe avocatul reclamantului să examineze cu atenție rolul curții și scopul pentru care i-a fost acordată autoritatea. Autoritatea sa se îmbină cu premisele necesare pentru siguranța funcției sale juridice. Rolul judecătorului nu este decât cel al apărătorului acțiunii juridice și al autorității curții, existența cărora este necesară pentru asigurarea unui proces corect. Un avocat, un funcționar juridic nu este parte la caz. Abuzând de dreptul de a fi audiat și fiind sfidând curtea, un avocat intervine în acțiune, ca orice parte terță, și se amestecă în cursul acesteia și astfel daună justiției. Sancționarea juridică a sfidării, după caz, este o datorie juridică exercitată în scopul asigurării dreptului la un proces corect. Problema impersonală și definită obiectiv este asociată cu faptele cazului; orice indiferență a curții în fața reproșului cu privire la funcția sa ar lăsa-o expusă acuzării că nu conduce un proces corect. Corectitudinea judecătorilor este chintesența administrării justiției.

...

În acest caz, dl.

Kyprianou

a încercat să domine curtea și să conducă cursul procesului. În cazul în care curtea ar rămâne indiferentă la o asemenea scenă, asta ar însemna trădarea îndeplinirii datoriei sale.

26.

Curtea Supremă a concluzionat următoarele:

“Considerăm că dl.

Kyprianou

, prin cuvinte și conduită, a arătat lipsă de respect față de curte și a comis delictul de sfidare contrar celor prevăzute la secțiunea 44

punctul (2) din Lege”.

27.

Referitor la sentința dată reclamantului, Curtea Supremă a afirmat,

inter alia,

următoarele:

“Exercitarea puterii curții de a da o sentință persoanelor care acționează în sfidarea curții este măsura finală, dar este indispensabilă ori de câte ori demnitatea curții este ofensată și îndeplinirea misiunii sale împiedicată. Pedeapsa nu este alegerea curții. Devine datoria sa numai atunci când justiția o cere. Este semnificativă raritatea condamnării unui avocat pentru sfidarea curții adică este pentru prima dată de la înființarea Republicii, din câte ne aducem aminte, când se impune o sentință cu închisoarea unui avocat pentru sfidarea curții. Această atitudine nu este diferită de conștiința misiunii avocatului. Cu toate acestea, nu este posibil să se permită profesiei juridice să acționeze contrar funcției unui avocat. Avocatul care își abandonează rolul de funcționar juridic își abandonează și protecția care îi este oferită pentru apărarea drepturilor clientului său fără teamă sau confuzie. Opunându-se el însuși curții din propriile sale motive, el acționează contrar profesiei sale și împărtășește aceeași soartă cu oricine altcineva care acționează în sfidarea curții.

Este trist faptul că dl.

Kyprianou

nu și-a retras cuvintele spuse și acțiune făcute în Crutea cu Juri. Nu și-a cerut scuze, chiar și de la noi.

...

Curtea cu Juri a fost cea care s-a ocupat de această sfidare și care a decis mijloacele de tratament și pedepsire a persoanei în sfidare. Nu este arătat nici un motiv care să ne justifice intervenția cu privire la sentința impusă.

Ne pare rău că un avocat precum dl.

Kyprianou

, cu o vechime în muncă de patruzeci de ani, a fost condamnat și pedepsit cu închisoarea pentru sfidarea curții. Dar ne pare și mai rău că un avocat cu atâția ani de experiență a atacat Justiția. Suntem ușurați că este pentru prima dată când Justiția a suferit așa ceva. Sperăm că va fi și ultima”.

II.

LEGISLAȚIA INTERNĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICA

A.

Constituția

1.

Drepturile acuzatului

28.

Punctele (4) și (5) de la articolul 12, relevante până în prezent, prevăd următoarele:

(4)

“Orice persoană acuzată de o infracțiune va fi considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției conform legii.

(5)

Orice persoană acuzată de o infracțiune are cel puțin următoarele drepturi:

(a)

să fie informat imediat și în limba pe care o înțelege și în mod detaliat despre natura și motivele acuzării sale;

(b)

să aibă timp destul și facilități pentru a-și pregăti apărarea;...”

2.

Dreptul la un proces corect

29.

Punctele (2) și (3) de la articolul 30, relevante până în prezent, prevăd următoarele:

(2)

“La determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzări penale împotriva sa, orice persoană are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil în fața unei curți independente, imparțiale și competente numită de lege.

...

(3)

Orice persoană are dreptul:

(a)

să fie informată despre motivele pentru care i se cere să se prezinte în fața curții;

(b)

să-și prezinte cazul în fața curții și să aibă suficient timp necesar pentru a se pregăti....”.

3.

Puterile Procurorului General

30.

Articolul 113 punctul (2) prevede următoarele:

“Procurorul General al Republicii va avea puterea, pe care o exercită la discreția sa în interes public, să instituie, să conducă, să preia și să continue sau să întrerupă orice acțiune pentru o infracțiune împotriva unei persoane din Republică. Această putere poate fi exercitată de el în persoană sau de funcționarii subordonați lui care acționează sub și în conformitate cu instrucțiunile sale”.

4.

Puterile curților de a impune sentințe în privința sfidării curții

31.

Articolul 162 prevede următoarele:

“Înalta Curte va avea jurisdicția de a pedepsi orice sfidare a sa și a oricărei alte curți a Republicii, inclusiv a unei curți înființate printr-o lege colectivă conform articolului 160, și va avea puterea să condamne la închisoare pe orice persoană care nu respectă o hotărâre sau un ordin al acestor curți până când persoana respectivă respectă acea hotărâre sau ordin și în orice caz pentru o perioadă care să nu depășească douăsprezece luni.

O lege sau o lege colectivă, neținând seama de nimic din ce este cuprins în articolul 90, după caz, poate dispune o pedeapsă pentru sfidarea curții.”

B.

Legea Tribunalelor din 1960 (Legea nr. 14/1960, astfel cum a fost modificată)

1.

Recursuri la Curtea Supremă

32.

Secțiunea 25 punctul (2) prevede următoarele:

“În conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Penală, dar cu excepția cazului când se prevede altceva în subsecțiune, orice decizie a unei curți ce exercită jurisdicție penală va fi supus recursului în fața Curții Supreme. Orice asemenea recurs poate fi făcut de drept din orice motiv împotriva unei decizii de achitare sau condamnare sau a unei decizii ce impune o sentință”.

Secțiunea 25 punctul (3) prevede următoarele:

“

Neținând seama de nimic din ce este cuprins în Codul de Procedură Penală sau în orice altă Lege sau în orice Regulament de Tribunal și, pe lângă puterile conferite, Curtea Supremă, în ceea ce privește audierile și determinarea recursurilor în cazuri civile sau penale, nu fa fi obligată de nici o stabilire a întrebărilor puse de curte și va avea puterea să examineze toate dovezile, să-și elaboreze concluziile, să audieze sau să primească dovezi suplimentare și, în cazul în care o cer circumstanțele cazului, să reaudieze orice martor deja audiat de tribunal și poate da orice sentință sau orice ordin pe care circumstanțele cazului le pot justifica, inclusiv un ordin de rejudecare de către Tribunalul care judecă sau orice alt Tribunal ce are jurisdicție, după cum poate dispune Curtea Supremă”.

2.

Sfidarea curții

33.

Punctul (1) din Secțiunea 44, relevant până în prezent, prevede următoarele:

“Orice persoană care -

(a)

în clădirea în care are loc o acțiune juridică sau în incinta acestei clădiri, arată

lipsă de respect, prin cuvinte și atitudine, privind sau cu trimiteri la acea acțiune sau la o persoană în fața căreia are loc acea acțiune;

...

este vinovată de infracțiune și este obligat să facă închisoare timp de șase luni sau să plătească o amendă care să nu depășească o sută de lire, sau atât închisoare cât și amendă.”

Punctul (2) din Secțiunea 44, relevant până în prezent, prevede următoarele:

“În cazul în care vreo infracțiune împotriva alineatului (a) ... din sub-secțiunea 1 este comisă față de curte, curtea poate dispune ca infractorul să fie ținut închis și, în orice moment înaintea convocării curții în aceeași zi, poate fi pus la curent cu infracțiunea și poate impune infractorului pedeapsa cu plata unei amenzi de cinzeci și cinci de lire sau cu închisoarea de cel mult o lună de zile, sau atât cu închisoarea cât și cu plata amenzii.”

C.

Codul de Procedură Penală (Cap. 155, astfel cum a fost modificat)

1.

Puterile Curții Supreme în privința recursurilor

34.

Secțiunea 145, relevantă până în prezent, prevede următoarele:

“(1)

la stabilirea unui recurs împotriva condamnării Curtea Supremă... poate

(a)

respinge recursul;

(b)

accepta recursul și anula condamnarea atunci când consideră că acea condamnare ar trebui respinsă pe motiv că este, având în vedere toate dovezile aduse, irațională sau că judecarea de către tribunal ar trebui anuală pe motiv că s-a luat o decizie proastă în privința unei chestiuni de drept pe motiv că există o proastă administrare a justiției:

Atâta timp cât Curtea Supremă, neținând seama că este de părere că problema ridicată în recurs ar putea fi hotărâtă în favoarea reclamantului, respinge recursul dacă consideră că nu a avut loc nici o proastă administrare a justiției.

(c)

anula condamnarea și condamna pe apelant pentru orice infracțiune penală pentru care ar fi putut fi condamnat de către tribunalul care judecă procesul în funcție de probele ce au fost aduse și îl poate pedepsi în mod corespunzător;

(d)

dispune un nou proces în fața curții care a dat sentința sau în fața oricărei alte curți ce are jurisdicție în domeniu.

(2)

La stabilirea unui recurs împotriva sentinței, Curtea Supremă poate mări, reduce sau modifica sentința”.

2.

Puterile suplimentare ale Curții Supreme în timpul audierii recursurilor

35.

Secțiunea 146, relevantă până în prezent, prevede următoarele:

“În timpul audierii unui recurs în orice punct al acestuia, înainte de judecata finală, Curtea Supremă... poate

(a)

cere curții care judecă procesul să furnizeze orice informație necesară Curții Supreme, care este furnizată de dosarul acțiunii;

(b)

audia alte probe și poate ține hotărârea până ce sunt audiate alte probe...;”

3.

Schimbarea curții de judecată

36.

Secțiunea 174, relevantă până în prezent, prevede următoarele:

“(1)

Ori de câte ori, la cerere, așa cum este prevăzut în prezenta, Curtea Supremă consideră:

(a)

că nici o curte nu poate realiza o anchetare preliminară sau un proces corecte și imparțiale;

...

poate dispune ca anchetarea preliminară sau procesul să fie realizate de către sau în fața unei curți, alta decât cea în fața căreia ar fi fost realizate,.

(2)

Orice cerere pentru exercitarea puterilor conferite de prezenta secțiune va fi făcută la inițiativă și, cu excepția cazului în care cererea este făcută de către sau în numele Procurorului General, va fi sprijinită de afidavit.

(3)

Atunci când un acuzat face o cerere în temeiul acestei secțiuni, Curtea Supremă poate, dacă consideră adecvat, să îl dirijeze înspre executarea unei obligații cu sau fără garanții cu condiția că, dacă va fi condamnat, va plăti costurile urmăririi.

(4)

Orice acuzat care face o asemenea cerere va înștiința Procurorul General în scris de această cerere, împreună cu o copie a afidavitului și nu se va da un ordin final cu privire la cerere până când această înștiințare și afidavitul nu sunt trimise cu cel puțin douăzeci și patru de ore înainte de audiere”.

D.

Legea Avocaților (Cap. 2, astfel cum a fost modificat)

1.

Responsabilitatea disciplinară a avocaților

37.

Secțiunea 15 prevede următoarele:

“Orice avocat este un funcționar juridic și va avea responsabilitate disciplinară și se va supune acțiunii disciplinare prevăzute în această parte”.

2.

Infracțiuni și acțiuni disciplinare

38

.

Secțiunea 17, relevantă până în prezent, prevede următoarele:

“(1)

În cazul în care un avocat este condamnat de o curte pentru o infracțiune care, în opinia Comitetului Disciplinar, implică ticăloșie morală sau dacă un asemenea avocat este, în opinia Comitetului Disciplinar, vinovat de conduită rușinoasă, necinstită sau neprofesională, Comitetul Disciplinar poate:

(a)

dispune ca numele avocatului să fie șters din Asociația Avocaților;

(b)

suspenda avocatul din funcție pentru o perioadă pe care o consideră adecvată;

(c)

obliga avocatul să plătească, prin amendă, orice sumă care să nu depășească 500 £;

...

(d)

amenința

sau mustra avocatul;

(e)

da un ordin privind plata costurilor acțiunii către Comitetul Disciplinar după cum acesta consideră potrivit.

(2)

Acțiunea de aplicare a penalizărilor prevăzute de subsecțiunea (1) anterioară poate fi începută:

(a)

de către Comitetul Disciplinar la propria sa inițiativă;

(b)

de către Procurorul General al Republicii;

(c)

cu privire la raport elaborat de Comitetul de către orice tribunal sau Președinte al Comitetului Baroului Local;

(d)

printr-o cerere, către Comitetul Disciplinar, făcută de orice persoană ofensată de conduita avocatului”.

E.

Legea privind Închisoarea (Legea nr. 62 (I)/1996, astfel cum a fost modificată)

Eliberarea prizonierilor

39.

Secțiunea 9, relevantă până în prezent, prevede următoarele:

“...

2.

Eliberarea unui prizonier are loc nu mai târziu de prânzul ultimei zile de sentință cu închisoarea.

3.

Dacă ziua eliberării este sâmbătă sau duminică sau o sărbătoare legală, eliberarea are loc în ziua lucrătoare imediat următoare”.

F.

Jurisprudența internă

Obiecțiile în cazurile părtinirilor pretinse din partea curții

40.

Phaedeon Economides vs. Poliția (1983) 2 C.L.R. 301

“Acolo unde este pretinsă o părtinire, trebuie făcută o obiecție cât mai repede posibil în acțiune și judecătorul implicat trebuie să hotărască care decizie este întotdeauna subiectivă pentru cercetarea juridică prin recurs sau prin dispoziții prerogative în cazul în care nu rezultă nici un recurs din decizia sa finală în acțiunea cu privire la care a fost ridicată problema părtinirii

În ceea ce privește problema favorizării, testul care urmează să fie aplicat este dacă o persoană rezonabilă și imparțială care ocupă o funcție în tribunal și care cunoaște toate faptele relevante ar putea avea suspiciunea rezonabilă cum că nu este posibil un proces corect pentru reclamant”.

III.

VOCABULAR

41.

Cuvântul grecesc “

ραβασάκια

” (“

ravasakia

”) este pluralul cuvântului “

ραβασάκι

” (“

ravasak

i”) care are următoarele semnificații:

(1)

G. Babinioti, Dictionary of Modern Greek Language, pag. 1542 (Γ.

Μπαμπινιώτη, Λεξικό Νέας Ελληνικής Γλώσσας):

(i)

scrisoare sau bilet scurt și secret cu conținut de dragoste;

(σύντομη και κρυφή επιστολή ή σημείωμα με ερωτικό περιεχόμενο);

(ii)

orice ce este scris (document, scrisoare, etc.), în special cu un caracter neplăcut, care este trimis which cuiva. Sinonime: de exemplu, scrisoare, bilet;

(οτιδήποτε γραπτό (έγγραφο, επιστολή κτλ), κυρίως. με δυσάρεστο περιεχόμενο, το οποίο αποστέλλεται σε κάποιον. Συνώνυμα π.χ. γράμμα, σημείωμα).

(2)

Bousnaki Brothers, The Great Popular Dictionary

, 2002, pag. 2983; (Α/φοι Μπουσνάκη, Το Μεγάλο Λεξικό της Δημοτικής):

(i)

bilet (σημείωμα)

;

(ii)

scrisoare de dragoste (ερωτικό γράμμα).

(3)

Dictionary of the Common Μodern Greek,

pag. 1741 (Aristotle University Thessaloniki, Institute of Modern Greek Studies); (Λεξικό της Κοινής Νεοελληνικής, Αριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης, Ινστιτούτο Νεοελληνικών Σπουδών):

(i)

scrisoare de dragote, bilet (care este trimis(ă) în secret); (ερωτική επιστολή, σημείωμα (που στέλνεται κρυφά));

(ii)

scurt mesaj în scris, de obicei cu un caracter neplăcut (amenințare, avertizare, etc) pentru destinatar; (σύντομο γραπτό μήνυμα, συνήθως με δυσάρεστο (προειδοποιητικό, απειλητικό) κτλ περιεχόμενο για τον παραλήπτη).

IV.

DREPTUL COMPARAT RELEVANT ȘI PRACTICA

A.

Remarci introductive

42.

În general, se poate observa că jurisdicțiile dreptului comparat și unele jurisdicții din legea civilă permit curților să se ocupe de întreruperea acțiunilor lor printr-o procedură sumară condusă de judecătorul care prezidează acțiunea principală, care este împuternicit să ia măsuri imediate. În majoritatea jurisdicțiilor din legea civilă, totuși, comportamentul disruptiv este prezentat autorităților de urmărire competente în scopul instituirii acțiunii penale sau disciplinare. În această din urmă privință există o mare diferență între dreptul comun și aspectele dreptului civil.

B.

Legea și practica în sistemele dreptului comun din statele terțe care intervin

43.

Următoarele alineate cuprind un sumar al informațiilor furnizate de către statele terțe care intervin referitor la poziția actuală din legislația lor internă privind sfidarea curții.

1.

Regatul Unit

(a)

Anglia și Wales

[1]

44.

Conform legislației din Anglia și Wales tribunalele se bucură de puteri extinse pentru a se ocupa de sfidarea curții, inclusiv sfidarea comisă

in facie curiae,

care intră în categoria sfidării penale. Actele care ajung să sfideze curtea pot lua forme variate cum ar fi asaltarea judecătorului sau a unui funcționar al curții, insultarea judecătorului prezent, intimidarea unui martor, întreruperea acțiunii și înregistrarea sau fotografierea acțiunii. Dacă sfidarea constituie și o infracțiune penală, de exemplu atac de violență, poate fi soluționată ca o infracțiune penală și astfel, acțiunea poate fi inițiată de Serviciul Regal de Urmărire urmărind investigațiilor poliției.

45.

Puterea de condamnare pentru sfidare

in facie curiae

este o parte din dreptul comun, aplicat de tribunale prin decizii judiciare. Acest lucru este adevărat în măsura în are curțile superioare (Curtea de Apel, Înalta Curte și Curtea Regală) sunt implicate. În cazul curților inferioare puterea de condamnare pentru sfidare

in facie curiae

a fost plasată pe o treaptă statutară (Legea privind sfidarea Curții din 1981, secțiunea 12 și Legea Tribunalelor Județene din 1984, secțiunea 118 punctul (1)). A Notă de Practică și o Indicație de Practică au fost emise cu privire la sfidarea curții. Una se aplică în curțile magistraților și cealaltă în Înalta Curte și în tribunalele județene (Nota de Practică emisă de Lordul Justiției în mai 2001 și Indicația de Practică emisă de Lordul Justiției, adițională la Ordinul 52 din Normele Curții Supreme și la Ordinul 29 din Normele Curții Județene).

46.

Conform acesteia din urmă, de exemplu, în cazul în care avizul de arestare se referă la sfidarea curții este adecvat să se amâne examinarea conduitei pentru a-i permite pârâtului o perioadă de reflecție. Mai mult, judecătorul ar trebui,

inter alia,

să informeze pârâtul în detaliu, și de preferință în scris, despre acțiunile și conduita pârâtului care au avut ca rezultat avizul de arestare; să anunțe pârâtul de eventualele penalizări pe care le are de plătit; să-i permite pârâtului ocazia să-și ceară scuze în fața curții și să ofere explicații cu privire la acțiunile și comportamentul său; să permită aranjamente pentru reprezentarea legală. În plus, dacă există riscul aparenței unei părtiniri, judecătorul care prezidează ar trebui să ceară altui judecător să audieze avizul de arestare (secțiunile

12-14 din Indicația de Practică).

47.

În general, judecătorii au puterea de a se ocupa și de pedepsi sfidarea comisă în fața lor, deși curțile au recunoscut că această procedură scurtă ar trebui utilizată în mod excepțional și numai atunci când este categoric necesar în interesul justiției. Astfel, în timpul acceptării faptului că procedura trebuie să fie scurtă pentru a fi eficace curțile au căutat, de asemenea, să ofere garanția că procedura este corectă și conformă cu dispozițiile articolului 6 din Convenție. Curtea de Apel, prin hotărârile date, a oferit curților indicații cu privire la precauțiile pe care trebuie să le adopte pentru a asigura că procesul scurt este corect pentru autorul presupus al sfidării. Acestea includ,

inter alia

, permiterea unei scurte perioade de reflecție, posibilitatea unei amânări, aranjamente pentru reprezentarea legală și acordarea oportunității de a-și cere scuze (

R vs. Moran

[1985] 81 Cr App R 51;

R vs Hill

[1986] Crim LR 457;

Wilkinson vs. S

[2003] 2 All ER 184). Din jurisprudență reiese că tribunalele au recunoscut importanța evitării pericolului unei reale posibilități de părtinire, testul aplicabil fiind cel al

“părtinirii aparente”,

în special, dacă circumstanțele fac ca un observator imparțial și informat să concluzioneze că există o posibilitatea reală ca tribunalul să fi fost părtinitor (

DPP vs. Channel Four Television

[1993] 2 All ER 517,

Porter vs. Magill

[2002] 2 AC 357). Curtea de Apel a afirmat de curând în cazul

R vs. Dodds

([2003] 1 Cr App R 3)

că cerințele dreptului de echitate în soluționarea sfidării penale corespund cerințelor Convenției

(b)

Scoția

48.

Infracțiunea de sfidare a curții în Scoția este o infracțiune

sui generis.

Cu unele excepții, legea privind sfidarea rămâne o parte din dreptul comun. Sfidarea comisă

in facie curiae

este de obicei soluționată pe scurt de către judecătorul care prezidează. Atunci când echivalează și cu o infracțiune penală, poate fi anchetată pentru acuzare sau plângere sumară.

49.

În timp ce procedura rămâne în esență una sumară, în practică măsurile au fost puse în ordine pentru a se asigura corectitudinea. În special, judecătorii urmăresc o notă emisă la 28 martie 2003 de către Lordul General al Justiției care prezintă indicații cu privire la procedura ce trebuie adoptată atunci când judecătorii analizează dacă conduita vreunei părți în timpul procesului constituie o sfidare a curții. De exemplu, actul de sfidare ar trebui soluționat cât mai repede posibil și, ceea ce este mult mai important, cu corectitudine și obiectivitate; autorului presupus al sfidării trebuie să i se acorde oportunitatea de a consulta și a fi reprezentat de un avocat, de a-și cere scuze pentru conduita sa și de a face o cerere de atenuare a pedepsei. Mai mult, deși de regulă judecătorul care prezidează se ocupă personal de sfidare, este recunoscut că în mod excepțional este nevoie ca un alt judecător să se ocupe de caz

[2]

.

2.

Irlanda

50.

Conform legii irlandeze, sfidarea curții este o infracțiune

sui generis

în jurisdicția curții. Sfidarea

in facie curiae

se apropie de limita sfidării penale și este judecată sumar atât de curțile superioare cât și de cele inferioare.

51.

Tribunalele irlandeze au observat în mod regulat că sfidarea curții nu este o infracțiune împotriva demnității personale a judecătorilor, ci mai degrabă este numele dat tipurilor de conduită proastă ce constă din amestecul în administrarea justiției. Puterea de adjudecare și pedepsire a acestei conduite este considerată un adaos esențial al supremației legii și un aspect propriu al autorității judecătorilor de a controla acțiunea.

52.

Pentru apărarea drepturilor autorului pretins al sfidării și pentru asigurarea corectitudinii, anumite garanții procedurale sunt acordate în cazul sfidării în fața curții, inclusiv cerința ca judecătorii să nu stabilească decât acțiunea ce rezultă din evenimentele din curtea lor atunci când este necesar.

3.

Malta

53.

În legea malteză sfidarea curții este reglementată de legislația din Titlul XVII din A Doua Carte din Codul de Organizare și Procedură Civilă intitulat “Despre respectul datorat Curții”. Aceste norme se aplică și curților de jurisdicție penală, în virtutea articolului 686 din Codul Penal.

54.

În conformitate cu practica mult timp stabilită din tribunalele malteze, sfidarea comisă în fața curții se pedepsește de către judecătorul sau magistratul care prezidează acțiunea în cursul căreia este comisă sfidarea. Sfidarea poate avea forma unei întreruperi în sala de judecată prin exclamații de aprobare sau dezaprobare, conduită necorespunzătoare cum ar fi cuvinte sau gesturi indecente sau remarci jignitoare (articolul 990) sau utilizarea de expresii insultătoare sau ofensive în pledoarii în scris sau în timpul audierii (articolul 994).

55.

Conform articolului 990 din Cod, următoarele patru tipuri de sancțiuni sunt disponibile pentru sfidarea comisă

in facie curiae

: mustrarea, evacuarea din sală, o amendă în temeiul Codului Penal și, în cele din urmă, arestarea pentru o perioadă care să nu depășească douăzeci și patru de ore într-un loc în clădirea tribunalului.

56.

Singura excepție posibilă de la această procedură sumară este cazul în care sfidarea constituie o infracțiune conform Codului Penal (

Curtea

vs.

Angelo Pace

, 7 decembrie 1990). În aceste circumstanțe, se este judecată asemenea unei infracțiuni penale. Judecătorul sau magistratul care prezidează poate dispune arestarea infractorului, întocmi un

proces-verbal

privind fapta și prezenta partea arestată în fața curții magistraților (articolul 992).

57.

Mai mult, se elaborează o dispoziție specială pentru actele de sfidare comise de către avocați. Sancțiunile normale nu se aplică dar, în cazuri grave, judecătorul sau magistratul poate suspenda “de îndată” avocatul din funcție pentru o perioadă care să nu depășească o lună de zile (articolul 993).

C.

Principii adoptate de organizațiile internaționale

58.

Conform alineatului 20 din Principiile de Bază privind Rolul Avocaților (adoptate în 1990 de către Congresul Al Optulea al Națiunilor Unite cu privire la Prevenirea Crimei și Tratarea Infractorilor), avocații ar trebui să se bucure de “imunitate civilă și penală pentru declarațiile relevante făcute cu bună credință în pledoarii scrise sau orale în aparițiile lor profesionale în fața unei curți, tribunal sau altă autoritate legală sau administrativă”.

59.

În Recomandarea sa (2000) nr. 21, Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei recomandă guvernele statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea implementării libertății de exercitare a profesiei de avocat. De exemplu, “avocații nu trebuie să sufere sau să fie amenințați cu sancțiuni sau presiuni atunci când acționează în conformitate cu standardele lor profesionale”. Cu toate acestea, avocații trebuie “să respecte puterea judecătorească și să-și îndeplinească datoriile față de curte în conformitate cu normele legale interne și cu alte norme și cu standardele profesionale” (principiile I:4 și III:4; a se vedea

Nikula vs. Finlanda

, nr. 31611/96, §§ 27-28, ECHR 2002-II).

LEGEA

I.

ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

60.

Reclamantul a afirmat că el nu a fost audiat de un tribunal imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, care, relevant până în prezent, prevede:

“La stabilirea ... vreunei acuzări penale împotriva sa, oricine are dreptul la o audiere ... corectă ... de către un tribunal independent și imparțial numit prin lege.”

A.

Aplicabilitatea

1.

Hotărârea Camerei

61.

Camera, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența Curții (a se vedea

Engel și Alții vs. Olanda

, sentința din 8

iunie 1976, Seria A nr. 22, pag.

34-35, §§ 82-83) a constatat că cerințele articolului 6 din Convenție în privința stabilirii unei acuzări penale și drepturile la apărare a oricărei persoane acuzate de o infracțiune penală s-au aplicat în întregime în cazul de față.

2.

Argumentele celor ce se prezintă în fața Curții

(a)

Reclamantul

62.

Reclamantul a adoptat raționamentul Camerei în această privință.

(b)

Guvernul

63.

Guvernul nu a contestat aplicabilitatea articolului 6 din Convenție. A observat, totuși, că deși sancțiunile penale ar putea urma unei constatări a sfidării, a fost esențial la examinarea cerințelor din articolul 6 să se recunoască că acțiunea de sfidare nu era înrudită cu acțiunea penală obișnuită, ci era o formă

sui generis

a acțiunii a cărei țel era asigurarea funcționării liberă a curții, protejarea autorității sale și susținerea și protecția, în interesul public, al integrității procesului juridic.

3.

Evaluarea Curții

64.

Aplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenție, sub titlul său penal, nu este în dispută între părți. Curtea, de partea sa, nu vede nici un motiv pentru care să se îndepărteze de concluzia Camerei cu referitoare la problemă (a se vedea alineatul 61 de mai sus). Astfel, concluzionează că acțiunea internă contestată intră sub incidența articolului 6 § 1.

B.

Conformitatea

1.

Hotărârea Camerei

65.

Camera a considerat că a existat o încălcare a principiului de imparțialitate, pe baza testelor obiective cât și a celor subiective, în privința stabilirii de către “tribunal” a acuzării penale de sfidare a curții împotriva

d-lui

Kyprianou

. Ajungând la această concluzie, Camera a considerat că defectele din acțiunea prezentată Curții cu Juri de la Limassol nu au fost rectificate prin recurs de către Curtea Supremă.

2.

Argumentele celor ce se prezintă în fața Curții

(a)

Reclamantul

(i)

Referitor la problema imparțialității

66.

Reclamantul a subliniat că nu a căutat să demonstreze faptul că exercitarea de către un tribunal intern a unei jurisdicții sumare pentru pedepsirea sfidării în fața curții a fost

per se

neconformă cu cerințele articolului 6 în toate circumstanțele. El a fost de acord cu pârâtul și guvernele ce au intervenit că tribunalele naționale din jurisdicțiile fiecărui drept comun au o putere excepțională să pedepsească sfidarea

in facie curiae

printr-un proces sumar condus de către judecătorul care prezidează acțiunea în care a fost comisă sfidarea. Cipru nu a fost singurul care și-a conservat această jurisdicție deoarece se baza pe dreptul comun al Regatului Unit și s-a oglindit în sistemele juridice ale terților ce au intervenit și, de exemplu,

ale Statelor Unite, Canadei, Australiei, Noii Zeelande și Africii de Sud.

67.

În acest context, reclamantul a observat că în anumite circumstanțe jurisdicția sumară ar putea fi exercitată într-o manieră compatibilă cu articolul 6. De exemplu, ar putea fi compatibilă, după cum se poate demonstra, cu articolul 6 pentru ca un judecător să judece un caz care implică un atac de violență asupra unei părți la acțiunea pe care o prezida, sau asupra unui avocat, în cazul în care atacul s-a petrecut în afara sălii de judecată iar judecătorul nu a fost martor la acesta; sau în cazul în care nu a existat nici o dispută cu privire la cele întâmplate iar acuzatul a intenționat să se declare vinovat.

68.

Cu toate acestea, circumstanțele în care se permitea ca un judecător să exercite această putere au fost strict limitate de dreptul comun. Principiul aplicabil în legea modernă privind sfidarea era că un judecător nu trebuie să prezideze procesul și să conducă alegația de sfidare a propriului tribunal dacă, pe baza faptelor cazului, acest lucru ar duce la apariția unei părtiniri. Astfel, dacă ar exista îndoieli justificabile în mod obiectiv despre imparțialitatea judecătorului, judecătorul ar fi obligat să se retragă. Acest test de drept comun a fost asemănător ca model cu testul imparțialității obiective stabilite în jurisprudența Curții conform articolului 6 din Convenție.

69.

În opinia reclamantului, era posibilă identificarea anumitor situații în care apăreau îndoieli justificate în mod obiectiv despre imparțialitatea tribunalului. Un observator rezonabil și imparțial ar concluziona în mod inevitabil că a existat posibilitatea reală de părtinire în cel puțin trei situații, toate fiind relevante în cazul său.

70.

Primul scenariu a fost atunci când judecătorii au fost ținta imediată a unei sfidări presupuse constând într-un atac asupra integrității lor morale sau fizice (conduită violentă, amenințătoare sau insultătoare îndreptată înspre aceștia personal). Asemenea circumstanțe necesită în general ca acuzarea să fie stabilită de un tribunal diferit având în vedere că un observator obiectiv ar avea îndoieli justificabile despre imparțialitatea unui tribunal care a fost prezidat de victima presupusei infracțiuni. După părerea reclamantului, numai în această situație s-a aplicat

nemo judex in sua causa

. Justificarea teoretică prezentată de guvern cum că existența jurisdicției pentru sfidare era pentru prevenirea amestecului în administrarea justiției, mai degrabă decât protejarea demnității judecătorului s-a trecut dincolo de realitatea practică. În această situație, judecătorii au avut un interes personal în rezultatul disputei care a impus o apariție inevitabilă a părtinirii, oricât de atent ar fi încercat să separe personalul de profesional, acestea fiind atât de apropiate încât sunt aproape inseparabile.

71.

În ceea ce privește faptele propriului său caz, reclamantul a subliniat că judecătorii din Curtea cu Juri au considerat cuvintele folosite de către reclamant ca fiind foarte insultătoare pentru ei personal și au considerat tonul vocii sale ca fiind amenințător asupra propriilor lor persoane. Judecătorii au intrat astfel într-un conflict direct cu reclamantul privind maniera în care a ales să-și exprime o obiecție față de modul în care aceștia conduceau acțiunea. Un observator obiectiv ar fi considerat în mod inevitabil că a existat o posibilitate reală ca judecătorii să fi avut un interes personal în rezultatul disputei, o stare de lucruri care era în fond incompatibilă cu imparțialitatea cerută de un judecător. Faptul că sfidarea presupusă a constat într-o plângere îndreptată judecătorilor a fost o argument material care în mod normal ar duce la apariția unei părtiniri dacă aceiași judecători stabileau apoi acuzarea.

72.

Cea de-a doua situație a fost atunci când faptele (sau deducerea rezultată din fapte) se aflau în dispută iar judecătorii au fost martori la evenimentele respective. În acest caz, judecătorii nu ar fi în poziția de evaluare a probelor și argumentelor conflictuale despre eveniment în mod corect, obiectiv și fără înflăcărare deoarece evaluarea lor ar fi influențată în mod inevitabil de propria lor percepție și/sau amintire a ceea ce s-a întâmplat. Dacă ar exista o dispută gravă privind faptele și faptul dacă acuzatul era vinovat de sfidare penală, atunci judecătorii ar trebui să se retragă.

73.

În cazul de față, faptele și presupunerea ce trebuie făcută au fost puse foarte mult în discuție. Deși judecătorii au afirmat doar că au constatat că reclamantul intenționase ca acel cuvânt ambiguu

“ravasakia

” să fie înțeles mai degrabă cu sensul de “bilețele de dragoste” decât de “notițe” atunci când au dat sentința, acest lucru a fost pus în discuție – sau ar fi fost pus în discuție dacă ar fi fost vorba de reclamant în orice înaintea verdictului. Același lucru s-ar putea spune despre concluzia judecătorilor cum că tonul vocii reclamantului fusese de natură să intimideze și folosit pentru a împărtăși “teroare”. Mai mult, având în vedere că reclamantul se clarificase el însuși după scurta perioadă de amânare, întreaga problemă dacă conduita sa fusese o sfidare a curții a fost pusă în discuție.

74.

Cel de-al treilea scenariu a fost atunci când judecătorii și-au exprimat punctul de vedere cum că acuzatul era vinovat de sfidarea curții, înainte de audierea alegației, și/sau înainte de audierea probelor sau prezentărilor asupra problemei. O asemenea exprimare prematură a opiniei nu a fost numai o încălcare a cerințelor de imparțialitate obiectivă și subiectivă conform articolului 6 § 1 din Convenție, ci și a articolului 6 §§ 2 și

3

litera (a).

75.

Chiar în cazul acela, Curtea cu Juri concluzionase că reclamantul devenise vinovat imediat ce pronunțase cuvintele pentru care s-au făcut plângeri, iar înainte căutaseră o explicație și examinaseră alegația în orice mod.

76.

În vederea faptului că acest caz a combinat toate trăsăturile subliniate în situațiile menționate mai sus, cererea pentru testul de părtinire obiectivă a demonstrat clar că Curtea cu Juri de la Limassol nu putea fi considerată un tribunal imparțial și că îi obligase pe judecători să se retragă.

77.

În plus, reclamantul a fost de acord cu judecata Camerei că asupra faptelor acestui caz a existat o părtinire subiectivă din partea judecătorilor. A reieșit evident din dosarul acțiunii că judecătorii fusese ademeniți într-o dispută personală cu acesta. Au considerat ca o ofensă gravă personală cuvintele pe care acesta se spusese și perceperea jignirii față de demnitatea lor personală i-a făcut să reacționeze într-o manieră necumpătată și disproporționată. În această privință reclamantul a subliniat mai mulți factori pe care i-a considerat esențiali în stabilirea părtinirii subiective a judecătorilor.

78.

În primul rând, judecătorii îi caracterizaseră cuvintele drept sfidare imediat ce acesta le pronunțase și înainte de audierea prezentărilor sale sau înainte să-i permită oportunitate de a răspunde. În al doilea rând, atunci când unul din membrii magistraturii îi acordare reclamantului oportunitatea de a inspecta notița care trecuse de la un judecător la altul, un altul a intervenit spunând că reclamantul nu avea “nici un drept” asupra notiței respective și că această purtare fusese “complet inacceptabilă”. În al treilea rând, reclamantului i se acordase oportunitatea de a vorbi, dar numai în diminuarea sentinței. În al patrulea rând, nu se încercase deloc să se formuleze o acuzare în detaliu sau să i se acorde reclamantului vreo oportunitate adecvată de a răspunde. În mod special, reclamantul nu fusese informat niciodată că judecătorii interpretaseră cuvântul

“ravasakia”

ca niște “bilețele de dragoste” decât ca niște “notițe”, ultimul fiind varianta recunoscută (și mult mai puțin ofensivă) a definiției cuvântului care apare în toate dicționarele mari. Nici nu fusese informat despre faptul că judecătorii au considerat purtarea sa ca fiind amenințătoare cu intenție. Aceste probleme au fost ridicate drept constatări ale faptului atunci când sentința a fost impusă de curte. În al cincilea rând, pierderea perspectivei de către judecători a fost confirmată de limbajul exagerat pe care l-au folosit atunci când au dat sentința.

79.

În cele din urmă, reclamantul a afirmat că judecătorii și-au exercitat jurisdicția sumară pentru a-l condamna și osândi imediat la cinci zile de închisoare, fără să fi luat nici una din măsurile alternative evidente mai puțin drastice disponibile. Acestea includeau posibilitatea de a dispune o amânare a cazului pentru a doua zi pentru a permite calmarea ambelor părți, pentru a se liniști și a-și regăsi pacea și obiectivitatea; prevenirea reclamantului; trimiterea cazului la o alt tribunal de judecată din cadrul Curții cu Juri; cererea sau obligarea reclamantului de a părăsi sala de judecată; raportarea reclamantului la Comitetul Disciplinar al Avocaților care ar fi avut puterea de a impune o serie de sancțiuni inclusiv o mustrare, amendă sau suspendare din funcție. Condamnarea reclamantului la cinci zile de închisoare fusese o reacție gravă și dovedea prin ea însăși că cel puțin doi dintre judecători își pierduseră obiectivitatea.

(ii)

Referitor la reexaminarea de către Curtea Supremă

80.

Reclamantul a fost de acord cu constatarea Camerei privind nereușita Curții Supreme de a remedia defectele din acțiunea prezentată în fața Curții cu Juri de la Limassol.

81.

Plângerile sale conform articolului 6 din Convenție nu ar fi putut fi rectificate decât prin recurs la Curtea Supremă dacă aceasta ar fi sprijinit plângerile și, în consecință, ar fi anulat condamnarea și sentința (a se vedea

De Cubber vs. Belgia

, sentința din 26 octombrie 1984, Seria A nr. 86, pag.

14, § 33 și

Findlay vs. Regatul Unit

, sentința din 25

februarie 1997,

Rapoarte de Sentințe și Decizii

1997-I, pag. 263, § 79). Totuși, în ciuda faptului că Curtea Supremă avea jurisdicția de a examina chestiunile de drept și fapt ridicate în recursul reclamantului, îi respinsese plângerile și nu i-a acordat corectare.

82.

În cazul alternativ, reclamantul a afirmat că Curtea Supremă nu era o curte cu deplină jurisdicție în sensul că nu ar putea și nici nu a condus o audiere

de novo

a acuzării. Domeniul de aplicare al jurisdicției Curții Supreme era limitat la erori de drept și la erori clari și iraționale de fapt. Nu i se permitea Curții Supreme să treacă de raționamentul Curții cu Juri și să investigheze corectitudinea constatărilor sale sau să decidă cu privire la dovezile prezentate și să stabilească singură condamnarea pe motiv că nu era confirmată.

(b)

Guvernul

(i)

Referitor la chestiunea imparțialității

83.

În scrisoarea sa prin care cerea ca respectivul caz să fie trimis Camerei Mari și în observațiile sale făcute în scris și oral către Camera Mare, guvernul s-a opus puternic numeroaselor aspecte ale judecății Camerei.

84.

În primul rând, guvernul a adus în discuție faptul că Camera adoptase o normă rigidă și inflexibilă de la alineatul 37 din sentință cu privire la sfidarea comisă

in facie curiae.

În opinia sa, Camera nu luase în considerare natura unică și funcția acestei acțiuni în jurisdicțiile de drept comun. A afirmat că această normă a subminat însăși existența jurisdicției sumare bine-stabilite din dreptul comun privind sfidarea și se baza pe o gravă proastă înțelegere a legii și practicii din jurisdicțiile de drept comun nu numai în Statele care sunt părți la Convenție, ci și, de exemplu, în Australia, Canada și Statele Unite. În această privință, guvernul a subliniat că, în ciuda celor spuse de Cameră la alineatul 22 din sentință, Cipru nu era singurul stat dintre Statele Convenției care avea o jurisdicție sumară.

85.

Conform justificării asupra faptelor unui caz și garanțiilor acțiunii juridice, nu era în principiu incompatibil cu articolul 6 din Convenție ca un tribunal să conducă singur o acțiune sumară pentru sfidarea comisă în fața sa. Iar reclamantul chiar a acceptat acest lucru. Puterea stabilită mult timp acordată tribunalelor de drept comun de a acționa imediat împotriva autorilor de sfidări și de a sancționa conduita inadecvată comisă în fașa lor a ajutat la protejarea autorității și imparțialității puterii judecătorești și a constituit un element necesar și indispensabil al unui proces corect.

86.

Cu condiția ca sistemele juridice interne să protejeze și să apere drepturile Convenției, sistemul Convenției nu impunea soluții uniforme sau reguli mecanice care trebuiau respectate de tribunalele naționale. Articolul 6 era inclus în Convenție ca o întrupare atât a sistemului dreptului comun cât și sistemului dreptului civil de justiție și corectitudine.

87.

Nevoie unei acțiuni decisive și imediate chiar din partea curții atunci când o parte la acțiunea juridică, un avocat sau o persoană din public a acționat într-o manieră disprețuitoare era un aspect esențial al supremației legii și nevoia de menținere a integrității procesului juridic. Adevărata problemă era unde s-a tras linia între cazurile care se supuneau dispoziției sumare și a celor care necesitau inițierea unei proceduri separate în fața unui alt judecător. Nu exista nici o regulă care să impună ca toate sfidările comise în fața curții să fie anchetate și investigate separat și să fie audiate de un alt judecător.

88.

Deși se putea face o distincție între acele cazuri în care abuzul era direcționat chiar înspre magistrați (ca în cazul de față), și cele în care, de exemplu, o persoană a cauzat o tulburare a sălii de judecată, principiul ce subliniază necesitatea curții de a acționa era de fapt același; a existat nevoia de a proteja autoritatea procesului juridic. Deși abuzul poate fi personal în anumite cazuri, era greșit în principiu să se presupună că natura sa personală constituia motivul răspunsului curții, care era ghidat de interesul public.

89.

Guvernul a considerat că era o proastă caracterizare a rolului judecătorului de a sugera că o sfidare poate fi “îndreptată” asupra judecătorului. Acesta a presupus că judecătorul căuta să revendice niște drepturi personale atunci când a acționat și astfel nu putea fi independent și imparțial. Mai exact, având în vedere că guvernele terțe care au intervenit au fost clare în prezentările lor, atunci când judecătorii au acționat ca răspuns la o sfidare comisă în fața curții, acestea nu au acționat pentru a se apăra, ci pentru a proteja integritatea sistemului juridic și corecta administrare a justiției. Acțiunea juridică pentru sfidare nu era de natura unei plângeri personale între un judecător și un presupus autor de sfidare. O dată acest lucru apreciat, era clar că nu era nimic în neregulă cu principiul Curții cu Juri de la Limassol ce se ocupa de problema respectivă. Într-adevăr, așa cum guvernul irlandez a explicat cu argumente, ar apărea probleme grave dacă judecătorii ar trebui să devină martori într-o anchetare independentă făcută de stat pentru sfidare decât atunci când ar judeca ei înșiși sfidarea comisă în fața curții lor.

90.

Asupra faptelor cazului de față, cererea pentru un proces sumar a fost pe deplin justificată. Acest caz nu era despre un avocat care își apăra clientul în mod liber, ci despre un avocat care s-a comportat într-un mod profesional. Nu exista nici o probă conflictuală despre purtarea reclamantului sau despre afirmațiile sale.

91.

Conduita reclamantului luase forma unui atac ofensiv repetat asupra procesului juridic care se compusese în gravitate lui (mai degrabă decât în temperare) din mărturia reclamantului și experiența în Barou. Nu fusese o dispută personală între judecătorii Curții cu Juri și reclamant, așa cum considerase Camera.

92.

Traducerea procesului-verbal al acțiunii care prezenta schimbul de cuvinte avut în Curtea cu Juri de la Limassol nu a reușit să rețină adevăratul sens a ceea ce s-a spus de fapt și modul în care un vorbitor de limba greacă ar fi înțeles acele cuvinte. Acesta a fost un caz în care întreaga atitudine și abordarea abuzivă a reclamantului arătase că intenționase tot timpul să folosească înțelesul ofensiv al cuvântului

“ravasakia”

. Numai printr-o încercare

ex post facto

de utilizare a definițiilor din dicționar care să sugereze un înțeles neutru al cuvântului reclamantul a fost capabil să convingă Camera că nu avusese intenția de a jigni pe nimeni. Reclamantul fusese conștient de ceea ce făcuse și care erau consecințele legale atunci când a folosit cuvânt

“ravasakia”

și apoi continuase să se comporte într-o manieră abuzivă. Așa cum a afirmat Curtea cu Juri și așa cum a susținut Curtea Supremă, conduita disprețuitoare a constat din ceea ce spusese de fapt reclamantul și din tonul cu care vorbise. Deși reclamantului i s-a acordat ocazia de a s-și cere scuze în fața Curții cu Juri de cel puțin trei ori, acesta refuzase s-o facă de fiecare dată.

93.

Nu se poate presupune că judecătorilor din Curtea cu Juri le-au lipsit independența și imparțialitatea necesară deoarece fuseseră victimele proastei conduite exagerate a reclamantului. Mai mult, așa cum arată dosarul, ei nu au făcut nimic în cursul acțiunii juridice care să sugereze părtinire. L-au tratat pe reclamant cu curtoazie și respect, în contrast evident cu intervențiile sale abuzive și insultătoare repetate.

94.

Mai mult, conform guvernului, judecătorii din Curtea cu Juri nu fuseseră parțiali în mod subiectiv. Nu a existat nici o dovadă cum că fuseseră părtinitori, iar factorii pe care Camera și-a elaborat concluziile în această privință nu au stabilit nici un fel de părtinire. În mod special, în ceea ce privește “graba” presupusă cu care reclamantul fusese chipurile judecat și condamnat, guvernul a susținut în continuare că judecătorii au acționat pentru protejarea procesului legal în circumstanțele în care reclamantul refuzase să-și ceară scuze, nu ceruse o amânare și fusese invitat în curte în mod pozitiv și abuziv pentru condamnare . În ceea ce privește sentința de cinci zile de închisoare impusă reclamantului, aceasta a fost confirmată prin recursul Curții Supreme, a cărei imparțialitate și independență nu s-a pus în discuție.

95.

Guvernul a subliniat că dreptul la un proces corect așa cum prevede articolul 6 din Convenție era inclus în mod special în legislația internă în virtutea articolului 30 §§ 2 și 3 și a articolului 12 §§ 4 și 5 din Constituție.

96.

În acest context, a subliniat că legea cipriotă prevede o colecție întreagă de garanții disponibile unui acuzat care își face griji cu privire la imparțialitatea judecătorului care urmează să audieze acțiunea juridică. De exemplu, la secțiunea 174 din Codul de Procedură Penală, Curtea Supremă avea puterea de a dispune, la cererea făcută de Procurorul General sau de acuzat, ca procesul unui caz să fie ținut de către sau în fața altei curți. Un asemenea ordin ar putea fi făcut dacă condițiile prevăzute în secțiunile anterioare ar fi îndeplinite. Mai mult, o obiecție preliminară ar putea fi ridicată de către acuzat pentru ca un judecător să fie descalificat din audierea cazului pe motiv de părtinire (

Phaedeon Economides vs. Poliția

, (1983) 2

C.L.R

28, a se vedea alineatul 40 de mai sus).

97.

De asemenea, deși, conform articolului 113 § 2 din Constituție, Procurorul General al Republicii avea puterea arbitrară, printre altele, de a institui, conduce sau prelua orice acțiune pentru o infracțiune împotriva unei persoane, legea din Cipru privind sfidarea, la fel ca și în alte jurisdicții din dreptul comun, autoriza curțile să se ocupe ele însele de o sfidare în fața curții printr-o procedură sumară. O dată ce curtea a invocat procedura sumară, ca și în cazul de față, Procurorul General nu avea nici un rol în acțiune. În cazul de față, acesta apăruse în fața Curții Supreme doar ca

amicus curiae

în urma unei invitații din partea acestei curți.

98.

Făcând abstracție de acțiunea juridică, măsurile disciplinare ar fi putut fi luate împotriva reclamantului pe baza Legii Avocaților (Capitolul 2) și a Normelor Disciplinare. Cu toate acestea, la fel ca în alte jurisdicții de drept comun, rolul curții în instituirea unei acțiuni juridice pentru sfidare împotriva unui avocat a fost diferit de și independent de puterea organismelor profesionale de a impune sancțiuni disciplinare. În Cipru, acțiunea disciplinară urma mai degrabă condamnarea unei curți pentru sfidare, decât să înlocuiască acțiunea de sfidare. În timp ce, la fel ca în majoritatea jurisdicțiilor, existau proceduri profesionale paralele conform cărora membrii Baroului puteau fi disciplinați de propriile lor organisme profesionale, fostul drept și datoria curții de a proteja integritatea propriului său proces ar putea fi negat în favoarea procesului profesional autoregulator.

99.

În această privință, guvernul a subliniat faptul că era esențial să se afirme compatibilitatea jurisdicției pentru sfidare și corectitudinea procesului, astfel încât să nu submineze sau să slăbească în nici un fel autoritatea tribunalelor naționale sau a disciplinei profesionale cerute de avocați.

(ii)

Referitor la cercetarea efectuată de Curtea Supremă

100.

Guvernul a susținut că, contrar practicii din alte recursuri în sistemele de drept comun, care sunt limitate mai degrabă la o revizie a deciziei decât la o determinare independentă, Curtea Supremă avea întreaga jurisdicție de a cerceta faptele și legea și de a inversa decizia Curții cu Juri. Avea, de asemenea, competența, la cerere, de a audia probele orale.

101.

În cazul de față, Curtea Supremă condusese de fapt o audiere

de novo

și furnizase o cercetare completă a faptelor, a legii și a sentinței. În mod special, în sentința dată, afirmase dacă conduita reclamantului a constituit o sfidare curții, valabilitatea acțiunii care a urmat și justificarea pedepsei cu închisoarea. După audierea tuturor argumentelor, Curtea Supremă constatase că reclamantul fusese vinovat de infracțiunea de sfidare și, după examinarea punctelor reclamantului în diminuare, concluzionase că nu existase nici un motiv care să-i justifice intervenția cu privire la sentința impusă.

102.

Deși reclamantul a sugerat în prezentările sale că Curtea Supremă nu avea întreaga jurisdicție, materialele legale pe care le-a citat au evidențiat faptul că Curtea Supremă avea întreaga jurisdicție pentru cercetarea tuturor probelor și pentru constatările de fapt. Judecarea detaliată efectuată de Curtea Supremă a demonstrat că acesta fusese un recurs în care toate faptele fuseseră reexaminate. Reclamantul fusese de deplin conștient de acuzările împotriva sa și se bucurase de o multiplă reprezentară legală din partea unor membri din cei mai distinși ai Baroului din Cipru.

103.

În cele din urmă, guvernul a făcut afirmația că orice nereușite procedurale care s-ar fi putut ivi în Curtea cu Juri, inclusiv orice problemă de parțialitate, fuseseră toate corectate de cercetarea cuprinzătoare a faptelor și substanța cazului de către Curtea Supremă. De acum înainte, guvernul a considerat că plângerile reclamantului conform articolului 6 din Convenție ar trebui astfel anulate.

(c)

Intervențiile terței părți

Remarca preliminară

104.

Pe lângă prezentările lor care subliniau poziția actuală din legislația internă cu privire la sfidarea curții, guvernele Regatului Unit și Irlandei au făcut comentarii cu privire la principiile enunțate de Cameră în sentința sa pentru acțiunea de sfidare.

(i)

Guvernul Regatului Unit

105.

Guvernul Regatului Unit a acceptat că problema imparțialității trebuia să fie luată în considerare atunci când a avut loc o sfidare presupusă în fața unui judecător care ar trebui, de asemenea, să stabilească problema sfidării. Cu toate acestea, a avut îndoieli asupra faptului dacă același judecător care a audiat un caz de sfidare și care era judecătorul în fața căruia a fost comisă sfidarea ar fi decisiv cu privire la problema imparțialității în fiecare caz. Și-a exprimat grija cu privire la abordarea de către Cameră la alineatul 37 din sentință, în special la absența unei limite de apreciere. În această privință și referitor la jurisprudența internă, a subliniat faptul că existau o mulțime de acte care ar putea echivala cu o sfidare în fața curții. Au afirmat că părtinirea obiectivă nu ar exista în toate cazurile de sfidare în fața curții.

106.

Referitor la alineatul 35 din sentința Camerei, Guvernul Regatului Unit a observat că purtarea ce echivala cu sfidarea nu era îndreptată în mod necesar înspre judecător personal. A subliniat că un număr de judecători englezi și-au exprimat opinia cum că expresia “sfidarea curții” fusese una nefericită, având în vedere că sugera că esența sa era un afront la demnitatea judecătorului individual. În unele cazuri fusese amenințată administrarea justiției și nu demnitatea judecătorului individual. În aceste cazuri, este posibil să nu existe o părtinire obiectivă și nici nevoia ca problema să fie alocată unui alt judecător. Mai mult, în unele cazuri nu ar exista posibilitatea vreunei dispute privind faptele sau că ar fi constituit sfidarea, și, deci, nici nevoia ca problema să fie alocată autorităților de urmărire sau să fie audiată de un alt judecător. Chiar și atunci când fusese o insultă îndreptată asupra judecătorului nu a trebuit ca un alt judecător să se ocupe de acea sfidare. Insulta ar pute fi exprimată în termeni generali, cum ar fi “toți judecătorii sunt corupți”, iar în acest caz nici un judecător nu putea fi mai mult sau mai puțin imparțial decât altul. Problema era una de apariție a părtinirii și testul pe care curtea trebuie sa-l aplice ara dacă circumstanțele ar duce la un observator corect și informat care să concluzioneze că a exista posibilitatea reală ca tribunalul să fi fost părtinitor.

107.

Unele cazuri de sfidare impuneau să se acționeze imediat deoarece procesul trebuia să continue; În altele nu era nevoie de urgență. Soluționarea unor cazuri de sfidare, cum ar fi refuzul unui martor de a oferi dovezile, poate fi considerată o parte normală din rolul judecătorului în audierea unui caz. Ar fi distrugător pentru proces și inutil dacă un caz de sfidare ar trebui alocat unui alt judecător.

108.

În cele din urmă, guvernul Regatului Unit a pus accentul pe faptul că Curtea recunoscuse nevoia curților de a fi capabile să-și controleze propriile acțiuni și de a face eforturile necesare de a asigura că nu există obstacole în administrarea justiției (a se vedea

Ravnsborg vs. Suedia

, sentința din 23 martie 1994, Seria A nr. 283-B).

(ii)

Guvernul irlandez

109.

Guvernul irlandez a precizat că Camera a greșit în multe privințe importante în legătură cu stabilirea cazului și a mărit sau micșorat dimensiunile și semnificația principiului pe care stabilise să-l conteste.

110.

Poziția în Cipru cu privire la sfidare a fost aceeași ca și cea din Irlanda și Regatul Unit.

111.

Efectul deciziei Camerei a fost că un aspect vechi și important al administrării justiției, așa cum este dezvoltat de dreptul comun – puterea și datoria unui judecător de a menține ordinea în tribunal printr-o jurisdicție de procedură sumară – a fost contrar Convenției. Această abordare a neglijat limita aprecierii de care s-a bucurat Părțile Contractante în stipularea de către legile lor pentru protecția ordinii și a proprii demnități în acțiunea juridică.

112.

Anularea contradicției cum că infracțiunea era mai degrabă împotriva administrării justiției decât a judecătorului în persoană era nejustificată și ignora faptul că într-un șir de circumstanțe se aștepta ca judecătorii să nu ia în considerare preferința personală și opinia, așa cum au și făcut, în înlăturarea lor din funcții. Din acest motiv, a devenit critic în scopul testului de părtinire obiectivă să se determine ce infracțiune i s-a cerut judecătorului să adjudece și care era partea vătămată. Numai în acel context a fost posibil să se aplice în mod adecvat și rezonabil jurisprudența Convenției cu privire la faptul dacă era a existat o înțelegere întemeiată a părtinirii.

113.

Sentința Camerei nu a luat în considerare faptul că trimiterea sfidării presupuse către acuzare ar reduce autoritatea curții și ar acorda menținerea adecvată a ordinii care depinde de puterea executivă. În această privință, a subliniat faptul că un sistem de trimitere la autoritățile de acuzare și numirea unui alt judecător care să judece cazul r duce la amânarea acțiunii în care a existat vreo tulburare sau vreun amestec. În zone mai îndepărtate, ar putea fi dificil să se prezinte o acuzare în fața altui judecător. Decalarea inevitabilă în timp ar incomoda foarte mult administrarea corespunzătoare a justiției de către prima curte.

În al doilea rând, Camera ignorase implicațiile importante pentru autoritatea curții dacă nu ar putea soluționa de îndată și dacă ar pedepsi sfidările imediat ce apar. În al treilea rând, Camera nu reușise să ia în considerare protecțiile procedurale importante care s-au acordat în cazul sfidării în fața curții, inclusiv cerința ca un judecător să stabilească acea acțiune ce rezultă din evenimentele din curtea sa numai atunci când este necesar.

114.

Mai mult, sentința Camerei nu a soluționat problema numărului de intervenții ce ar putea fi adresate autorității sau de întreruperi în cursul acțiunii juridice într-un mod conform cu drepturile părților litigante a a-și prezenta propriile cazuri în mod adecvat și rapid și demnitatea curții.

115.

Guvernul irlandez a considerat că au exista motive practice întemeiat pentru care era adecvat ca judecătorul în fața căruia a fost comisă sfidarea să judece pe presupusul autor al sfidării pentru sfidare. Acest judecător se afla fără îndoială în cea mai bună poziție pentru a se ocupa de această problema. Numai posibilitatea invocării imediate a procedurii sumare pentru sfidare a constituit un obstacol efectiv.

116.

În cele din urmă, implicarea Directorului De Urmăriri Publice a intervenit în separarea puterilor. Judecătorul în fața căruia a avut loc întreruperea ar fi obligat să aducă dovezi procurorilor statului, care era un rol de nedorit pentru o putere judecătorească independentă. Acest lucru ar priva curțile de dreptul lor de a aplicare a propriilor sale ordine și de negare a distribuirii tripartite fundamentale a puterilor care stă la baza întregii Constituții.

(iii)

Guvernul maltez

117.

Guvernul maltez a făcut referire la legile aplicabile în Malta cu privire la sfidarea în fața curții (a se vedea alineatele 53-57 de mai sus).

3.

Evaluarea Curții

(a)

Principiile generale

118.

Curtea reiterează la început că este foarte important într-o societate democratică ca tribunalele să inspire încredere în public și, mai presus de orice, în ceea ce privește acțiunile penale, în acuzat (a se vedea

Padovani vs. Italia

sentința din 26 februarie 1993, Seria A nr. 257-B, p. 20, § 27). În acest scop articolul 6 cere ca un tribunal care intră în incidența sa să fie imparțial. Imparțialitatea denotă în mod normal absența de prejudiciu sau părtinire și existența sa sau altfel poate fi testată în diverse moduri. Curtea a distins astfel între o abordare subiectivă, care încearcă să constate convingerea sau interesul personal al unui anumit judecător într-un caz particular, și o abordare obiectivă, care determină dacă acesta a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială îndreptățită în această privință (a se vedea

Piersack va.

Belgia

, sentința din 1

octombrie 1982, Seria

A nr.

53, §

30 și

Grieves vs.

Regatul Unit

[GC], nr.

57067/00, §

69, ECHR 2003-XII). Cât despre al doilea test, atunci când se aplică unui organism precum curtea tribunalului, înseamnă că stabilește dacă, dincolo de conduita personală a vreunui membru al acelui organism, exista fapte care pot fi constatate ce pot face să apară îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. în această privință chiar și aparențele pot avea o anumită importanță (a se vedea

Castillo Algar vs.

Spania

, sentința din 28 octombrie 1998,

Reports

1998-VIII, p.

3116, § 45 și

Morel vs. Franța

, nr. 34130/96, § 42, ECHR 2000-VI

).

Atunci când se decide dacă într-un anumit caz există un motiv îndreptățit de teamă că unui anumit organism îi lipsește imparțialitatea, punctul de vedere al celor care pretind că nu este imparțial este important dar nu decisiv. Decisiv este dacă teama poate fi stăpânită pentru a fi justificată în mod obiectiv (a se vedea

Ferrantelli and Santangelo vs.

Italia,

sentința din 7 august 1996,

Reports

1996-III, pp. 951-52, § 58, și

Wettstein vs. Elveția

, nr. 33958/96, § 44, CEDH 2000-XII).

119.

La aplicarea testului subiectiv Curtea a susținut în mod regulat că imparțialitate personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (a se vedea

Hauschildt vs. Danemarca

, sentința din 24 mai 1989, Seria

A nr. 154, p. 21, § 47). În ceea ce privește tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afișat ostilitate sau rea-voință sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (a se vedea

De Cubber

, citat mai sus, § 25). Principiul cum că un tribunal va fi presupus ca neavând prejudiciu sau parțialitate personală este stabilit mult în jurisprudneța Curții (a se vedea, de exemplu,

Le

Compte, Van Leuven și De Meyere vs. Belgia

sentința citată mai sus, p.

25, §

58). Aceasta reflectă un element important din supremația legii, în special faptul că verdictele unui tribunal ar trebui să fie finale și obligatorii dacă nu sunt respinse de o curte superioară pe baza neregularității sau incorectitudinii. Acest principiu trebuie să se aplice în mod egal tuturor formelor de tribunal inclusiv jurii (a se vedea

Holm vs. Suedia

, sentința din 25 noiembrie 1993, Seria A nr. 279-A, p. 14, § 30). Deși în unele cazuri, poate fi dificil să se aducă dovezi cu care să se contrazică presupunerea, trebuie ținut minte că cerința de imparțialitate obiectivă acordă o garanție mult mai importantă (a se vedea

Pullar vs. Regatul Unit

, sentința din 10 iunie 1996,

Reports

1996-III, p. 793, § 32). Cu alte cuvinte, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziții din articolul 6 din cauza parțialității subiective și din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparțialității accentuate pe testul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o diferență impecabilă între cele două noțiuni atâta timp cât purtarea unui judecător nu numai că nu poate stăpâni îndoielile cu privire la imparțialitate din punctul de vedere al observatorului din afară (testul obiectiv) dar poate ajunge și la problema convingerii sale personale (testul subiectiv).

120.

Curtea a susținut de exemplu că autorităților judiciare li se cere să exercite maximă discreție cu privire la cazurile de care se ocupă pentru a-și păstra imaginea de judecători imparțiali. Acea discreție i-ar sfătui să nu facă uz de presă, chiar și atunci când sunt provocați. Cererile mari de justiție și natura elevată a funcției juridice sunt cele care impun acea datorie (a se vedea

Buscemi vs. Italia

, nr. 29569/95, §

67, ECHR 1999-VI). Astfel, în cazul în care președintele unui curți a folosit în mod public expresii care au implicat faptul că își formase deja o opinie nefavorabilă despre cazul reclamantului înainte de prezidarea curții care trebuia să soluționeze cazul, declarațiile sale au fost astfel încât să justifice obiectiv temerile acuzatului cu privire la imparțialitatea sa (a se vedea

Buscemi vs. Italia,

citat mai sus, § 68). Pe de altă parte, într-un alt caz, atunci când un judecător este angajat în critica publică a apărării și și-a exprimat public mirarea cum că acuzatul pledase nevinovat, Curtea a abordat problema pe baza testului subiectiv (

Lavents vs.

Letonia

, nr. 58442/00, §§ 118 și 119, 28 noiembrie 2002).

121.

O analiză a jurisprudenței Curții dezvăluie două situații posibile în care apare problema lipsei de imparțialitate judiciară. Prima este de natură funcțională: în cazul în care conduita personală a judecătorului nu este deloc pusă la îndoială, dar atunci când de exemplu exercitarea unor funcții diferite în cadrul procesului juridic de către aceeași persoană (a se vedea cazul

Piersack vs.

Belgia

, citat mai sus), sau legătura ierarhică sau de altă natură cu un alt actor din acțiune (a se vedea cazurile marțiale, de exemplu

Grieves vs.

Regatul Unit,

citat mai sus, și

Miller și Alții vs. Regatul Unit

, nr.

45825/99, 45826/99 și 45827/99, 26 octombrie 2004), justifică în mod obiectiv îndoielile cu privire la imparțialitatea tribunalului, care astfel nu reușește să respecte standardul din Convenție conform testului obiectiv (a se vedea alineatul 118 de mai sus). A doua are un caracter personal și derivă din conduita judecătorilor într-un anumit caz. Din punctul de vedere al testului obiectiv, această conduită poate fi suficientă pentru a se stabili opinii întemeiate și justificate obiectiv ca în cazul menționat mai sus

Buscemi

, dar poate fi de o asemenea natură încât să ridice o problemă în testul subiectiv (de exemplu cazul

Lavents

, citat mai sus) și chiar să dezvăluie părtinirea personală. De aceea, în acest context, dacă un caz urmează să fie rezolvat conform unui test sau altul, sau conform amândurora, va depinde de faptele particulare ale conduite contestate.

(b)

Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de față

122.

Reclamantul și-a exprimat doleanța cum că judecătorii Curții cu Juri de la Limassol nu au reușit să îndeplinească condiția de imparțialitate atât în testul obiectiv cât și în testul subiectiv. Curtea propune să examineze această plângere prin urmărirea abordărilor obiective și subiective cu referire la argumentele de parțialitate funcțională și personală stabilite mai sus (a se vedea alineatele 118-121 de mai sus).

(i)

Testul obiectiv

123.

Reclamantul a pretins că, în circumstanțele particulare ale cazului său, faptul că aceiași judecători ai curții față de care a comis chipurile sfidarea l-au judecat, condamnat și pedepsit a ridicat îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la imparțialitatea acelei curți.

124.

Curtea notează că această plângere este îndreptată către un defect funcțional în acțiunea relevantă. În această privință, luase în considerare argumentele înaintate de către guvern și terțele părți care au intervenit cu privire la evoluția sistemului de drept comun al acțiunilor sumare pentru sfidarea curții și compatibilitatea sa cu Convenția. Notează în special tendința intensă a unui număr de jurisdicții din dreptul comun care admit nevoia de utilizare cumpătată a procedurii sumare, după o perioadă de reflecție atentă și de acordare a garanțiilor adecvate pentru drepturile la proces ale acuzatului (a se vedea alineatele 46-47, 49 și 52 de mai sus).

125.

Totuși, Curtea nu consideră necesară sau de dorit revizia generală a legii cu privire la sfidare și practica acțiunii sumare în Cipru și alte sisteme de drept comun. Sarcina sa este de a determina dacă utilizarea acțiunii sumare de soluționare a cazului de sfidare a

d-lui

Kyprianou

în fața curții duce la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

126.

La analizarea acestei chestiuni, Curtea își amintește că, atât în legătură cu articolul 6 § 1 din Convenție cât și în contextul articolului 5 § 3, a constatat îndoieli cu privire la imparțialitatea ce trebuie justificată obiectiv atunci când există o confuzie între funcțiile de procuror și judecător (a se vedea, pentru articolul 6 § 1,

mutatis mutandis

,

Daktaras vs. Lituania

, nr. 42095/98, §§

35

-38, ECHR 2000-X și, pentru articolul 5 § 3,

Brincat vs. Italia

, sentința din 26 noiembrie 1992, Seria A nr. 249-A, pp.

11-12, §§ 20-22;

Huber vs.

Elveția

, sentința din 23 octombrie 1990, Seria A nr. 188, pp. 17-18, §§ 41-43 și

Assenov și Alții vs. Bulgaria

, sentința din 28 octombrie 1998,

Reports

1998-VIII, pp.

3298-3299, §§

146-150).

127.

Cazul de față prezintă o sfidare în fața curții,

adusă persoanei judecătorului. Au fost obiectul direct al criticii reclamantului cu privire la maniera în care au condus acțiunea. Aceiași judecători au luat apoi decizia de a urmări juridic, au judecat problemele conduitei reclamantului, i-au stabilit vinovăția și i-au impus sancțiunea, în acest caz o perioadă de închisoare. În această situație confuzia rolurilor dintre acuzator, martor, procuror și judecător ar putea sugera în mod evident temeri justificate obiectiv cu privire la conformitatea acțiunii cu principiul tradițional că nimeni nu trebuie să fie judecător în propriul interes și, în consecință, cu privire la imparțialitatea curții tribunalului (a se vedea

Demicoli vs.

Malta

, sentința din 27 august 1991, Seria A nr. 210, pp. 18-19, §§

41-42).

128.

Drept urmare. Curtea constată că, asupra faptelor cazului și luând în considerare defectul funcțional pe care l-a identificat, imparțialitatea Curții cu Juri a fost capabilă de a părea deschisă la îndoieli. Temerile reclamantului în această privință pot fi astfel considerate ca fiind justificate în mod obiectiv și Curtea cu Juri nu a reușit în consecință să îndeplinească standardul cerut de Convenție în cadrul testului obiectiv.

(ii)

Testul subiectiv

129.

Reclamantul a presupus de asemenea că judecătorii implicați au acționat cu părtinire personală.

130.

Această parte a plângerii reclamantului a fost prin urmare îndreptată către conduita personală a judecătorilor. Curtea va examina în consecință un număr de aspecte din conduita judecătorilor care pot ridica o problemă în testul subiectiv.

În primul rând, în decizia lor prin care dau verdictul reclamantului, judecătorii au recunoscut că au fost “profund insultați” “ca persoane” de către reclamant. Deși judecătorii au început să spună că aceasta a fost ultima lor grijă, în opinia Curții această declarație arată că judecătorii au fost ofensați personal de cuvintele și conduita reclamantului și indică încăierarea personală din partea judecătorilor (a se vedea alineatul 18 de mai sus).

În al doilea rând, limbajul emfatic folosit de către judecători la luarea deciziei lor au exprimat un fel de indignare și șoc, ceea ce se opune abordării detașate așteptate din partea pronunțărilor juridice. În mod special, judecătorii au afirmat că nu „puteau concepe o asemenea manifestare și o sfidare inacceptabilă a curții de către nici o persoană, ca să nu mai vorbim de un avocat” și că “dacă reacția curții nu este imediată și drastică, simțim că justiția suferă o lovitură dezastruoasă” (a se vedea alineatul 18 de mai sus).

În al treilea rând, au trecut apoi la impunerea unei sentințe de cinci zile de închisoare, aplicată imediat, pe care au considerat-o ca fiind “singurul răspuns adecvat”. În opinia judecătorilor, “o reacție inadecvată din partea ordinii legale și civilizate, așa cum au exprimat-o curțile ar însemna acceptarea ca autoritatea curților să fie înjosite” (a se vedea alineatul 18 de mai sus).

În al patrulea rând, judecătorii și-au exprimat opinia devreme în discuția lor cu reclamantul cum că l-au considerat vinovat de infracțiunea penală de sfidare a curții. După ce au hotărât că reclamantul a comis infracțiunea menționată anterior, i-au dat acestuia ocazia să aleagă dintre următoarele: fie își menține spusele și aduce argumente privind motivul pentru care nu trebuie să i se impună o sentință, fie își retrage spusele. I se ceruse, de fapt, să tempereze “prejudiciul pe care l-a cauzat prin purtarea sa” decât să se apere (a se vedea alineatele 17 și 18 de mai sus).

131.

Deși Curtea nu are îndoieli cu privire la faptul cu judecătorii erau îngrijorați de protecția administrării justiției și integrității puterii judecătorești și că în acest scop au considerat adecvat să inițieze procedura sumară

imediată

, constată, în vederea celor de mai sus, că nu au reușit să se detașeze suficient de situație.

132.

Această concluzie este susținută de viteza cu care acțiunea a fost condusă și de scurtimea schimburilor de cuvinte dintre judecători și

dl.

Kyprianou

.

133.

Împotriva acestui fundal și având în vedere în special diferitele elemente din conduita personală a judecătorilor luate împreună, Curtea constată că îndoielile

d-lui

Kyprianou

cu privire la imparțialitatea Curții cu Juri de la Limassol au fost, de asemenea, justificate și la testul subiectiv.

(iii)

Cercetarea Curții Supreme

134.

În cele din urmă, Curtea împărtășește opinia Camerei despre Curtea Supremă care nu a remediat defectul respectiv. Există cu siguranță posibilitatea ca o curte mai superioară sau cea mai superioară curte să poată, în unele circumstanțe, să repare defectele care au avut loc în acțiunea primei instanțe (a se vedea cazul

De Cubber vs. Belgia

citat mai sus, p.

14, §

33). În cazul de față, deși părțile nu sunt de acord cu privire la domeniul precis de aplicare al și la puterile Curții Supreme, este clar că a avut puterea de a anula decizia pe motiv că Curtea cu Juri de la Limassol nu fusese imparțială. Cu toate acestea, a refuzat să facă acest lucru și a susținut condamnarea și sentința. În consecință, nu a reparat nereușita respectivă (a se vedea cazul

Findlay vs. Regatul Unit

, citat mai sus, p. 263, §§

78-79

, De Haan vs. Olanda,

sentința din 26 august 1997,

Reports

1997-IV, p. 1379, §§

52-55).

135.

În lumina celor de mai sus și după examinarea faptelor cazului atât din testul obiectiv cât și din cel subiectiv inclus în această jurisprudență, Curtea constată că Curtea cu Juri de la Limassol nu a fost imparțială în senul articolului 6 § 1 din Convenție.

II.

ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENȚIE

136.

Reclamantul a susținut că a fost presupus vinovat de către Curtea cu Juri de la Limassol înainte de a i se da oportunitatea de a se apăra. A pretins că atunci când curtea i-a dat ocazia să facă vorbească, s-a limitat la problema diminuării pedepsei. A citat încălcarea articolului 6 § 2 din Convenție, care prevede următoarele:

“2.

Orice persoană acuzată de o infracțiune penală este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției conform legii”.

137.

Guvernul a susținut că prezumpția de nevinovăție asigurată conform acestui titlu fusese respectată. Faptul că acea curte a afirmat că cele spuse au constituit sfidare

prima facie

și că a invitat avocații pentru reprezentare în privința acelei probleme nu putea fi considerat contrar articolului 6 § 2 din Convenție. Curtea fusese liberă să-și formeze o opinie preliminară și să invite avocați pentru reprezentarea reclamantului cu privire la motivul pentru care nu fusese vinovat dat fiind că faptele au fost prezentate curții și cunoștea foarte bine problema. Dacă reclamantul ar fi adus o bună explicație a acestei purtări aparente, rezultatul ar fi fost constatarea că nu comisese nici o sfidare.

138.

În vederea temeiurilor pe care s-a fondat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus), Camera Mare consideră că nici o problemă separată nu mai apare.

III.

ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 3 LITERA (a) din CONVENȚIE

139.

Reclamantul a susținut că Curtea cu Juri nu îl informase în detaliu despre acuzarea care i se adusese, în încălcarea articolului 6

§

3

litera (a) din Convenție, care prevede următoarele:

“3.

Orice persoană acuzată de o infracțiune penală are cel puțin următoarele drepturi:

(a)

să fie informată imediat, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, de natura și cauza acuzării care i-a fost adusă.”

140.

Guvernul a contestat plângerea reclamantului și a susținut că aceste fusese informat clar de către Curtea cu Juri suficient de detaliat despre natura și cauza acuzării care i-a fost adusă. Acest lucru era evident din transcrierea acțiunii. În mod special, luând în considerare vechimea în muncă și experiența reclamantului, guvernul a afirmat că ar fi exagerat să se sugereze că nu știa și nu înțelegea substanța acuzărilor și natura alegațiilor împotriva sa.

141.

În vederea motivelor pe care s-a fondat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus), Camera Mare consideră că nu mai reiese nici o altă problemă.

IV.

ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENȚIE

142.

Reclamantul a susținut că condamnarea sa a încălcat articolul 10 din Convenție, a căror părți relevante prevăd următoarele:

“1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a-și exprima opiniile și de a... împărtăși informațiile și ideile fără intervenția autorității publice...

2.

Exercitarea acestor libertăți, atâta timp cât cuprinde datorii și responsabilități, poate fi suspusă unor formalități, condiții, restricții sau penalizări, așa cum sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică ... pentru menținerea autorității și imparțialității puterii judecătorești.”

A.

Obiecția preliminară a guvernului

143.

Făcând-o înaintea Camerei, guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs în legătură cu plângerea sa.

1.

Decizia de admisibilitate a Camerei

144.

În ultima sa decizie de admisibilitate din data de 8 aprilie 2003, Camera a respins obiecția preliminară a guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs. A concluzionat următoarele:

“Curtea consideră că a fost implicit în recursul reclamantului la Curtea Supremă că a pus sub semnul întrebării impunerea unei sentințe de închisoare unui avocat pentru conduita sa în fața curții, asupra faptelor cazului, ca o intervenție disproporționată cu dreptul său de a conduce cazul așa cum considera adecvat și astfel să se exprime în mod corespunzător. Curtea consideră că libertatea de exprimare a fost într-adevăr pusă în discuție, dacă numai implicit, în acțiunea în fața Curții Supreme și că argumentele legale aduse de reclamant în fața curții au inclus o plângere relevantă articolului 10 din Convenție.

În consecință, Curtea concluzionează că reclamantul și-a epuizat căile de recurs în această problemă și respinge obiecția guvernului.”

2.

Argumentele celor care se prezintă în fața Curții

(a)

Reclamantul

145.

Reclamantul a contestat obiecția guvernului și a adus în discuție faptul că Camera Mare ar trebui să susțină decizia finală de admisibilitatea a Camerei din data de 8 aprilie 2003 în care a respins acea obiecție.

(b)

Guvernul

146.

Guvernul a susținut că reclamantul nu și-a epuizat căile de recurs în mod intenționat sau în fond. Motivele recursului care au fost puse la dosar și ulterior puse în discuție de către reclamant în fața Curții Supreme nu au inclus nici o alegație despre încălcarea dispozițiilor articolului 10 din Convenție, care, în toate scopurile, a fost reprodus în articolul 19 din Constituția cipriotă. Prin urmare, Curtea Supremă avusese oportunitatea de a examina problema și de o adjudeca.

3.

Evaluarea Curții

147.

Camera Mare este de acord cu raționamentul și concluziile Camerei în ultima sa decizie de admisibilitate și consideră că reclamantul ridicat în fond problema libertății de exprimare în fața Curții Supreme, epuizând astfel căile de recurs prevăzute la articolul 35 § 1 din Convenție.

148.

Obiecția guvernului pe baza neepuizării căilor de recurs de la acest titlul trebuie prin urmare respinsă.

B.

Aplicabilitatea

1.

Hotărârea Camerei

149.

Camera a concluzionat că nu era necesar să se examineze dacă articolul 10 din Convenție fusese de asemenea încălcat atâta vreme cât a considerat că problemele esențiale ridicate de reclamant fuseseră examinate conform articolului 6.

2.

Camera Mare

150.

Camera Mare consideră că în circumstanțele cazului este necesară o examinare separată a plângerii reclamantului conform articolului 10. În vreme ce problema principală conform articolului 6 este imparțialitatea curții care a stabilit acuzarea penală împotriva reclamantului, plângerea de la articolul 10 privește impactul condamnării și sentinței dată reclamantului asupra dreptului său la libertatea de exprimare. Este deci o plângere diferită de cea din articolul 6 și ar trebui luată în considerare separat.

151.

În ceea ce privește aplicabilitatea articolului 10, părțile nu aduc în discuție faptul că libertatea de exprimare acordă prelungiri avocaților care pledează în numele clienților în data curții (a se vedea cazul

Nikula vs.

Finlanda

, citat mai sus, și

Steur

vs. Olanda

, nr. 39657/98, ECHR 2003-XI).

C.

Conformitatea

1.

Argumentele celor care apar în fața Curții

(a)

Reclamantul

152.

Reclamantul a susținut că condamnarea si sentința ce i-au fost impuse echivalau cu o „intervenție” disproporțională cu dreptul său la libertatea de exprimare.

153.

La examinarea proporționalității pedepsei în cazul de față, reclamantul a afirmat că în cazul în care a fost implicat un avocat, acționând în calitatea sa profesională și cu bunăvoință, impunerea chiar a unei pedepse penale indulgente nu ar putea fi justificată decât în cele excepționale dintre circumstanțe. Prin urmare, impunerea unei sentințe de închisoare ar cere sfidarea cea mai gravă.

154.

Mai mult, impunerea unei sentințe cu închisoarea unui avocat care promovase ceea ce a considerat (bine sau prost ) ca fiind în interesul cel mai bun al clientului său putea să aibă un “efect șocant” asupra conduitei avocaților în tribunal. Principala datorie a apărătorului era să-și apere clientul cu curaj, în conformitate cu raționamentul său profesional independent. Făcând astfel, ar fi necesar uneori ca un avocat să aducă plângeri cu privire la conduita curții și să înfrunte presiunea sau impolitețea curții. Cu toate acestea, dacă avocaților li se cere să înțeleagă că un tribunal ar putea să-i trimită legal în închisoare pentru o perioadă semnificativă de timp pentru folosirea unui ton emfatic al vocii sau a unui limbaj colorat dezaprobat de curte, sau pentru cea mai mică manifestare a emoției în situații de stres, atunci exista riscul real ca avocații să-și măsoare conduita în curte, în detrimentul potențial al cazului clientului lor. În consecință, impunerea unei sentințe cu închisoarea într-un caz obișnuit cum este cazul de față a lovit în inima relației dintre avocat și client și a avut implicații nu numai pentru drepturile avocaților prevăzute la articolul 10, ci și pentru drepturile la un proces corect a acuzaților prezenți și viitori.

155.

În cazul în care curtea a considerat că un avocat nu a respectat limita normală a exprimării acceptabile și restricțiile privind libertatea de exprimare ar putea fi astfel justificate, a existat un șir de răspunsuri potențiale (a se vedea alineatul 79 de mai sus). Dar trecerea direct la condamnarea penală și impunerea unui termen semnificativ de închisoare nu ar put