ÎCCJ, Decizia nr. 461/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 461/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 septembrie 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, ca instanță de recurs, în dosarul
nr. 3947/2003, a fixat termen pentru verificarea legalității măsurii arestării.
Având în vedere că măsura arestării
preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și
prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de
condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și
dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160
d
C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală
și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu
30 zile.
Împotriva acestei încheieri inculpatul
E.P.V. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1) C.
proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond
la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea
preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform
art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.
385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din
oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea
sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin.
(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,
pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C. proc.
pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea
arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,
se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se
dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea
pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,
legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a
considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,
în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie
o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,
apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Este adevărat că prin art. I pct. 25
și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160
c
și art. 160
d
C. proc. pen. au fost abrogate.
În același sens sunt însă
dispozițiile art. 160
b
, cu trimitere la art. 160
a
alin. (2)
C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.
Totodată, ordonanța de urgență
privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de
exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în
continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea
specială a acestuia.
Ca atare, chiar și în raport de
modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are
suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de
control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul
judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care
instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a
dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.
Pe de altă parte, în raport de modul
de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.
În consecință, o hotărâre
judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor
de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.
Așa fiind, admisibilitatea
recursului declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea
acestuia cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la
data pronunțării hotărârii atacate.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată
cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei
instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea
ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale
referitoare la competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă
principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța
firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată
separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de
inculpat, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta
Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata
cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,
cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
inculpatul E.P.V. împotriva încheierii din 10 septembrie 2003, pronunțată de
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3947/2003, ca
inadmisibil.
Obligă pe inculpat să plătească
statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care
suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din
oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată astăzi 10 noiembrie 2003,
în ședință publică.