ÎCCJ, Decizia nr. 446/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 446/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 100 din 27
noiembrie 2002, Tribunalul Sălaj, secția penală, a condamnat, printre alții, pe
inculpatul K.V. la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și 2 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru
săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1) și (2) lit. d) C.
pen. și de art. 329 alin. (1) și (2) din același cod.
Curtea de Apel Cluj, secția penală,
prin decizia penală nr. 82 din 24 aprilie 2003, a respins apelurile declarat de
inculpați împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri
inculpații K.V. și K.A. – G. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a
fixat termen la 30 septembrie 2003.
La data de 11 iulie 2003 s-a fixat,
din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării
inculpatului.
Având în vedere că măsura arestării
preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și
prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de
condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și
dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160
d
C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală
și, prin încheierile pronunțate în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu
încă 30 zile.
La 12 august 2003, la 12 septembrie
2003 și apoi la 30 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție
a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin
încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei
măsuri cu câte 30 zile.
Împotriva încheierilor din 12 august
2003 și din 12 septembrie 2003 inculpatul K.V. a declarat recurs.
Recursurile sunt inadmisibile.
Prin art. 160
d
alin. (1) C.
proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond
la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea
preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform
art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.
385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din
oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea
sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin.
(
1)”, care se referă la posibilitatea
ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin.
(
1) al art. 160
d
C. proc.
pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea
arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66
/
2003, se prevede că poate fi atacată
cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii
arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de
instanța de apel sau aceea de recurs, legiuitorul, nereglementând posibilitatea
exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or,
recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de
legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității
căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea
de drept.
Este adevărat că prin art. I pct. 25
și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748
/
26.10.2003), art. 160
c
și art. 160
d
C.
proc. pen. au fost abrogate.
În același sens sunt însă
dispozițiile art. 160
b
, cu trimitere la art. 160
a
alin.
(
2) C. proc. pen. modificate prin
ordonanța de urgență menționată.
Totodată, ordonanța de urgență
privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de
exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în
continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea
specială a acestuia.
Ca atare, chiar și în raport de
modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are
suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de
control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul
judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care
instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a
dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.
Pe de altă parte, în raport de modul
de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.
În consecință, o hotărâre
judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor
de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.
Așa fiind, admisibilitatea
recursului declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea
acestuia cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la
data pronunțării hotărârii atacate.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată
cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei
instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea
ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale
referitoare la competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă
principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța
firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată
separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de
inculpat, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta
Curte va respinge recursurile ca inadmisibile.
Totodată, în temeiul art. 192 alin.
(
2) C. proc. pen. va obliga pe
recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat,
în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din
oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de
inculpatul K.V. împotriva încheierilor din 12 august și 12 septembrie 2003,
pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2223/2003,
ca inadmisibile.
Obligă pe inculpat să plătească
statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care
suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din
oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată astăzi 10 noiembrie 2003,
în ședință publică.