ÎCCJ, Decizia nr. 279/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 279/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 292 din 24
aprilie 2003, Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat pe inculpatul
Ț.I. la 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie
prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), c) C. pen., cu aplicarea art. 37
lit b) C. pen.
Curtea de Apel Constanța, secția
penală, prin decizia penală nr. 174/P din 30 mai 2003, a respins apelul
declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri
inculpatul a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la 9
octombrie 2003.
Prin încheierea din 24 iulie 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5
parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160
d
C.
proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a
dispus prelungirea acesteia până la 22 august 2003.
La 21 august și 18 septembrie 2003,
secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea
măsurii arestării inculpatului și, prin încheierile pronunțate la datele
menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 20
septembrie 2003 și apoi până la 20 octombrie 2003.
Împotriva încheierii din 21 august
2003 inculpatul Ț.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1)
C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de
fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea
preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform
art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.
385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din
oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea
sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu
recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C.
proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau
revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind, și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10
iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe
prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru
încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de
recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a
considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,
în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie
o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,
apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată
cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei
instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea
ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale
referitoare la competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă
principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța
firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată
separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de
inculpat, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va
respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la
plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de
avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
inculpatul Ț.I. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea
Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2695/2003, ca inadmisibil.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din
care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din
oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată astăzi, 29 septembrie
2003, în ședință publică.