ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7293/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

23 februarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 886 R din 27 iunie

2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș și sentinței civile nr. 187 din 13 februarie 2003

a Tribunalului Harghita.

S-a susținut că cele două hotărâri

judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei de

drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării lor.

Analizând calea extraordinară de

atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele:

La 20 februarie 2002 reclamanta N.E.,

grefier dactilograf la Judecătoria Miercurea Ciuc a chemat în judecată

Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite și

Tribunalul Harghita, ca ordonator secundar de credite, solicitând obligarea

pârâților la plata sumei de 7.638.649 lei, reprezentând diferența dintre

salariul cuvenit, calculat conform valorii de referință sectoriale prevăzută de

art. 13 din Legea nr. 216/2001 și indexările calculate conform O.U.G. nr.

187/2001 și salariul efectiv încasat, pentru perioada 1 mai 2000 – 1 octombrie

2000, cu dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 187 din 13

februarie 2003 a Tribunalului Harghita acțiunea a fost admisă astfel cum a fost

formulată, reținându-se în motivare că salarizarea magistraților și a

personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996,

cu modificările și completările ulterioare, că începând cu luna septembrie

1999, potrivit O.G. nr. 134/1999, salarizarea acestei categorii de personal

urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr.

154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite, iar după luna

mai 2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (legea

76/2000), valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei și nu cea de

685.872 lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului

reclamantei.

Recursul declarat de Ministerul

Justiției a fost respins prin decizia civilă nr. 886 R din 27 iunie 2003 a

Curții de Apel Târgu-Mureș. S-a reținut în motivarea deciziei că legea

salarizării magistraților și a personalului din organele autorității

judecătorești a fost modificată prin O.U.G. nr. 83/2000, stabilindu-se că

valoarea de referință sectorială este aceeași cu cea prevăzută de lege pentru

funcțiile de demnitate publică, numite sau alese, din cadrul autorităților

legislativă și executivă, corectată periodic în raport cu evoluția prețurilor

de consum. Ca atare, s-a constatat corecta aplicare de către instanța de fond a

O.U.G. nr. 134/1999 și a Legii nr. 76/2000.

Prin prezentul recurs în anulare se

susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor și,

pe fond, respingerea acțiunii, cu motivarea că aplicabile erau alte acte

normative decât cele invocate în acțiune și reținute de instanțe și anume Legea

nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea

legii. Or, susține autorul recursului în anulare, art. 1

1

din O.G.

nr. 83/2000 trebuie coroborat cu art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile

prezentei ordonanțe se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului

Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi

după suplimentarea lor corespunzătoarea”. De aceea, având în vedere că O.G. nr.

83/2000 s-a aplicat abia la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar

fi nelegală obligarea pârâților să calculeze salariul pentru perioada 1 mai –

31 octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat,

urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin

Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a

salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele

care ocupa funcții de demnitate publică a fost fixat un nou sistem de stabilire

a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referință

universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință

sectorială.

În vederea corelării celor două acte

normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de

puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind

unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii

de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași

valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998,

începând cu luna septembrie 1999.

Prin legea bugetului de stat pe anul

2000 (Legea nr. 76 din 4 mai 2000) au fost modificate valoarea de referință

universală și indicatorii de prioritate intersectorială prevăzuți de Legea nr.

154/1998, astfel încât, din luna mai 2000, valoarea de referință sectorială a

devenit de 1.480.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare

nu contestă existența-reglementată de legiuitor, a principiului egalității

valorilor de referință sectorială, consacrat încă o dată expres prin O.G. nr.

83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

Se susține însă că în virtutea art.

IX din O.G. nr. 83/2000 aplicarea în practică a corelării indicelui de

referință ar fi condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru

instituțiile la care se referă art. II.

Cu privire la această susținere,

Înalta Curte constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest

lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită

cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

(text în prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut

din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este

voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere,

între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei

autorități fundamentale ale statului de drept: puterea legiuitoare, cea

judecătorească și cea executivă.

Principiul stabilit de O.U.G. nr.

134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată

în luna mai a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil,

astfel încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să

plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a

și făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu

negarea existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând

că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în

litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea

recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 187 din 13 februarie 2003 a

Tribunalului Harghita și a deciziei civile nr. 886 R din 27 iunie 2003 a Curții

de Apel Târgu-Mureș, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2004.