ÎCCJ, Decizia nr. 92/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 243 din 21 iulie 2003, Tribunalul Giurgiu a condamnat, între alții, pe inculpatul B.M.J. la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a), cu aplicarea art. 99 C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 16 decembrie 2002, până la 21 iulie 2003, dispunându-se prelungirea acestei măsuri până la 4 septembrie 2003. Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 428/A din 13 august 2003. Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 3 octombrie 2003. Prin încheierea din 4 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 3 octombrie 2003. Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile de a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1), pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 385 12 alin. (1), pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiași articol era precizat că, "în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs ar fi dispus prelungirea sau revocarea arestării, nu s-a prevăzut o asemenea cale de atac. Așa fiind și cum, prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac, din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu mai era susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar fi impus învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări, decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.M.J., împotriva încheierii din 4 septembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3869/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 23 februarie 2004.