ÎCCJ, Decizia nr. 95/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 68 din 11 februarie 2003, Tribunalul Satu Mare a condamnat pe inculpatul B.S. la 15 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174, raportat la art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 12 septembrie 2001 până la 12 februarie 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului. Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel. Prin decizia penală nr. 89/A din 8 mai 2003, Curtea de Apel Oradea a admis apelul și, desființând sentința, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

și a menținut pedeapsa aplicată de prima instanță. Inculpatul a declarat recurs, împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 3 octombrie 2003. Prin încheierea din 12 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 3 octombrie 2003. Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile de a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1), pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 385 12 alin. (1), pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiași articol era precizat că, "în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs ar fi dispus prelungirea sau revocarea arestării, nu s-a prevăzut o asemenea cale de atac. Așa fiind și cum, prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac, din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu mai era susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar fi impus învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări, decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.S., împotriva încheierii din 12 septembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2803/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 23 februarie 2004.