ÎCCJ, Decizia nr. 91/2004
ÎCCJ, Decizia nr. 91/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 167 din 18
iunie 2003, Tribunalul Ialomița a condamnat pe inculpatul L.N. la câte 20 ani
închisoare și interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit.
a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, prevăzută de art.
211 alin. (2) lit. b) și alin. (3), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. b) C.
pen. și de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art.
176 lit. d), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit.
a) și a art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa de 20 ani
închisoare și interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit.
a) și b) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada
arestării preventive, cu începere de la 5 octombrie 2001 până la 18 iunie 2003,
menținându-se starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței, inculpatul a
declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 414/A
din 6 august 2003 a Curții de Apel București, secția a I-a penală.
Inculpatul a declarat recurs,
împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 2
octombrie 2003.
Prin încheierea din 2 octombrie 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, judecând cauza, a amânat pronunțarea
la 14 octombrie 2003. Totodată, întemeindu-se pe prevederile art. 5 paragraful
1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160
d
C. proc. pen., a
constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea
acesteia până la 14 octombrie 2003.
Inculpatul a declarat recurs,
împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi
considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1) C.
proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că,
„dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii
sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării
prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1), pentru judecarea
apelului sau la termenul fixat, conform art. 385
12
alin. (1), pentru
judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și
dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei
măsuri".
Dar, în timp ce în alin. (2) al
aceluiași articol era precizat că, "în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică, în mod
corespunzător, dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin.
(1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu
recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) art. 160
d
C.
proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs ar fi dispus prelungirea
sau revocarea arestării, nu s-a prevăzut o asemenea cale de atac.
Așa fiind și cum, prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10
iulie 2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei
instanțe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că,
pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de
aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac, din
moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs, privind prelungirea arestării, nu mai era susceptibilă de a fi
atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar fi impus învestirea
unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului,
ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale
referitoare la competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări, decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C.
proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen.,
din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă
totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac
poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul L.N., împotriva încheierii din 2 octombrie 2003,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.
3770/2003.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care
200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor
fi avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată, în ședință publică, azi,
23 februarie 2004.