ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9235/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 247/D din 11 martie 2009, Tribunalul

Satu Mare a respins cererea reclamantei D.G.P., în contradictoriu cu pârâtul M.G.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că pârâtul a fost returnat din Franța la 28

ianuarie 2009, în baza acordului încheiat între România cu Franța. Cererea

reclamantei nu se încadrează în prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 248/2005, deoarece, în acțiune, reclamanta nu a arătat care este motivul

pentru care pârâtul a fost returnat din Franța și că, potrivit art. 6/1 din

Legea nr. 248/2005, modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006,

cartea de identitate valabilă constituie documentul de călătorie pe baza căruia

cetățenii români pot călători în statele membre ale U.E.

Directiva 38/CE din 29

aprilie 2004, în art. 27 alin. (1), prevede că statele membre pot restrânge

libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor

de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică, iar la alin. 2 se prevede că măsurile luate din

motive de ordine publică sau siguranță publică trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Începând cu data de 1

ianuarie 2007, pârâtul, ca cetățean al Uniunii, beneficiază de aceste drepturi,

iar dispozițiile legislației Uniunii cu privire la libera circulație prevalează

celor din legea națională.

Curtea de Apel Oradea, prin Decizia

civilă nr. 87/A din 7 mai 2007, a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, reținând că începând cu data de 1 ianuarie 2007

România a aderat la U.E. și că, potrivit reglementărilor dreptului comunitar,

toți cetățenii membri ai Uniunii au dreptul să circule și să aibă domiciliu pe

teritoriul tuturor statelor membre, fiind supuși numai limitărilor și

condițiilor prevăzute de Tratat.

În raport de prevederile

Constituției României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea

legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

nefiind ținută să aplice dispozițiile legii interne.

Sentința apelată fiind

pronunțată la data de 11 martie 2009, nu se poate reține că a încălcat

principiul tempus regit actum, iar în raportul dintre legislația națională și

legislația comunitară se aplică principiile stabilite în jurisprudența Curții

de Justiție a Comunității Europene, și anume principiul efectului direct al

directivelor, principiul supremației dreptului comunitar și obligația de a nu

aplica dreptul național contrar dreptului comunitar.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede că se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români, însă art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede

că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie,

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar

aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Făcând aplicarea efectului

direct al Directivei la situația de fapt din prezenta cauză și în considerarea

principiului supremației dreptului comunitar, norma aplicabilă în cauză este

cea comunitară și „nu există nici una din situațiile de excepție prevăzute de art.

27 din Directivă”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta

D.G.P. din M.I.R.A. care, fără să invoce vreun motiv de nulitate, a arătat, în esență,

că pârâtul a fost returnat din Franța, la data de 28 ianuarie 2009, în baza

acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.

Recurenta a susținut, că în

mod greșit prin decizia atacată a fost respins apelul, deși pârâtul a

recunoscut că a fost returnat din Franța pentru neîndeplinirea condițiilor de

intrare și ședere în această țară.

Temeiul acțiunii l-a

constituit măsura returnării pârâtei și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, text care stabilește ca unică condiție necesară

pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație, returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat un acord

de readmisie.

Măsura dispusă prin art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53

din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern, așa cum

se arată și în decizia Curții Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Legea nr. 248/2005 asigură

implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din D.U.D.O. , a art. 12

din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2

din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Recurenta a arătat că,

potrivit art. 25 din Constituție, dreptul la liberă circulație în țară și în

străinătate este garantat. Condițiile exercitării dreptului la liberă

circulație se stabilesc prin lege, însă libertatea circulației cetățenilor nu

este absolută, deoarece dispozițiile art. 5 din Legea nr. 248/2005 prevăd obligațiile

cetățenilor români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea

drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât îngrădirilor

stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și

respectare a drepturilor și libertăților altora (..)”.

Instanța de apel a apreciat

greșit că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se

lua măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație în străinătate

și nu a interpretat sistematic legea română, prin raportare la obligațiile care

revin cetățenilor ce părăsesc România.

Statul Român trebuie să își

probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de

membru cu drepturi depline al U.E. Dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt

aplicabile și după aderare, actul normativ indicând în mod expres care sunt

prevederile ce nu se mai aplică (art. 52 din lege).

De aceea, greșit s-a reținut

că această lege nu se mai aplică după data aderării.

În speță, se justifică

aplicarea Legii nr. 248/2005, iar pârâtul, care a dat o declarație olografă în

punctul de trecere a frontierei, a conștientizat că a fost returnat pentru

ședere ilegală pe teritoriul Franței, încălcând astfel obligațiile prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 248/2005.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că acesta nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este

stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit

căruia prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare,

iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307

alin. (1) și (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană, statele au

obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre

acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat

drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară

este de imediată aplicare.

De aceea, legea română

trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera

circulație pe teritoriul statelor membre ale U.E. este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act

normativ este încorporat în protocolul de aderare, și cuprinde condițiile admiterii

în U.E. și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației

europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se

dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate

publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul de instituire a U.E. statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al U.E. nu

interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a

cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o

persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie,

așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării

dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27

din Directiva 2004/38/ C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară, deoarece dispozițiile dreptului

comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a

reținut prin decizia atacată, nu  s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art.

27 din Directivă.

Intimata-pârâtă a fost

returnată din Franța pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecată și

condamnată pentru săvârșirea vreunei fapte penale.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatei-pârâte doar pe motiv de

ședere ilegală în Franța, ar fi încălcat principiul proporționalității.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.G.P. împotriva Deciziei nr. 87/A din 7 mai

2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

11

noiembrie 2009

.