ÎCCJ, Decizia nr. 18/2011

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin sesizarea cu recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat existența unei divergențe jurisprudențiale determinate de aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foștilor proprietari.

Examenul jurisprudențial În urma verificărilor jurisprudenței la nivelul întregii țări, s-a constatat că în soluționarea cauzelor având ca obiect acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, practica judiciară este neunitară.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Unele instanțe de judecată, învestite cu cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri, drept consecință a ieșirii din patrimoniul societăților comerciale a imobilelor restituite foștilor proprietari, au dispus obligarea instituțiilor publice implicate la plata unor despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În susținerea acestei soluții s-a reținut incidența prevederilor art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. În lipsa unor criterii legale speciale de determinare a prejudiciului, s-a apreciat că se aplică principiul general de drept al reparării integrale a prejudiciului, care trebuie să acopere atât paguba efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans). Astfel, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit în raport cu valoarea pagubei la momentul pronunțării hotărârii, întrucât numai astfel se realizează echivalența între valoarea ieșită din patrimoniul societății, prin restituirea imobilelor către foștii proprietari, și valoarea ce trebuie adusă în loc, prin despăgubirea plătită de instituția implicată în procesul de privatizare. Instanțele care au stabilit această modalitate de acordare a despăgubirilor au apreciat că numai valoarea de circulație a bunului imobil poate să asigure o justă reparație și o reală protecție a drepturilor societății comerciale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 3.2. Alte instanțe au apreciat că obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar actualizată, în raport cu indicele de inflație la momentul predării efective a bunului sau cu coeficientul de reevaluare a construcțiilor și terenurilor. S-a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri la nivelul valorii contabile stabilite la data vânzării pachetului de acțiuni, ca urmare a faptului că societățile comerciale sunt obligate, prin lege, să procedeze la anumite intervale de timp la actualizarea valorii contabile a imobilelor din patrimoniu, conform coeficienților adoptați de legiuitor. În urma acestei evaluări, bunurile primesc o nouă valoare contabilă, înscrisă în evidențele financiare ale societății, valoare care se impune a fi avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. 3.3. Într-o a treia interpretare jurisprudențială s-a considerat că prejudiciul societăților comerciale, creat prin restituirea imobilului foștilor proprietari, nu poate echivala cu valoarea de circulație a imobilului, deoarece despăgubirea trebuie să reprezinte, din patrimoniul prezent, aceeași proporție pe care valoarea activului respectiv o avea în patrimoniul societății ale cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare la momentul cumpărării, prin aplicarea aceleiași proporții dintre procentul acțiunilor vândute din întregul capital social la valoarea prețului încasat și plătit. S-a apreciat că, chiar dacă obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie pachetul de acțiuni reprezentând o fracție a capitalului social în expresie juridică, acestui capital, evidențiat în bilanț la pasiv, îi corespund la activ bunuri ale societății, așa încât echilibrul dintre acesta și prețul încasat trebuie menținut și ulterior încheierii actului de înstrăinare, pentru eventualele pierderi prevăzute de legiuitor ulterior privatizării și a căror obligație de acoperire a fost instituită în sarcina vânzătorului, respectiv a instituției publice implicate. În acest context, s-a statuat că rațiunea obligării instituției implicate în procesul de privatizare la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin retrocedarea imobilelor foștilor proprietari este aceea de menținere a capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform principiului fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ. S-a reținut totodată că în stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului se aplică principiile instituite prin art. 1084-1086 din Codul civil, în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită și câștigul nerealizat, repararea privind numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, respectiv prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul ce l-a generat. S-a concluzionat că după determinarea prejudiciului, ca proporție reprezentată de valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social, la care se aplică procentul de capital vândut, rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat, prin adăugarea la valoarea astfel obținută a câștigului nerealizat, constând în lipsa de folosință de la momentul notificării restituirii imobilului și până la data nerealizării acordului de plată, dacă se constată culpa comună a părților.

Opinia procurorului general Exprimându-și punctul de vedere, procurorul general a apreciat ca fiind corectă orientarea jurisprudențială în conformitate cu care, prin aplicarea regulilor de drept comun, instituite prin art. 1084-1086 din Codul civil, coroborate cu dispozițiile speciale din cuprinsul art. 14 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, prejudiciul suferit de cumpărătorul pachetului de acțiuni în cadrul procesului de privatizare nu poate fi stabilit decât ca proporția reprezentată de valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social, la care se va aplica procentul de capital vândut, rezultatul urmând a se raporta la prețul încasat.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit în cauză, conform art. 330 6 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluțiile identificate de examenul jurisprudențial, respectiv aceea că despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Înalta Curte Pentru înțelegerea problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, trebuie prezentată mai întâi evoluția legislativă. Primul act normativ care a prevăzut plata unor despăgubiri este Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare. În acest act normativ se regăsește dispoziția legală supusă interpretării, respectiv art. 32 4 alin. (1) potrivit căruia "instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat". Art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. Noul act normativ a introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit căruia "instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", precum și un plafon maxim al acestor despăgubiri, ele neputând depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor. Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii. Din analiza acestor texte legale rezultă că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalități diferite de plată a despăgubirilor: cea inițială, din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, care stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, și cea ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește plata despăgubirilor către cumpărătorul acțiunilor din cadrul procesului de privatizare. Diferența este importantă din perspectiva problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii: astfel, prima reglementare nu conține norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate societății comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare, raportându-se la cumpărătorul acțiunilor, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din prețul efectiv plătit pe acțiuni. Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, a faptului că textul art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o situație de ultraactivitate a legii, respectiv de excepție ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare. În consecință, pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile dispozițiile art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, din analiza textelor legale prezentate se desprind două idei principale: - în primul rând, titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată; - în al doilea rând, prin menținerea în aplicare a dispozițiilor art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor. Din această perspectivă, argumentele prezentate în recursul în interesul legii declarat de procurorul general nu au relevanță în analiza problemei de drept vizând întinderea despăgubirilor cuvenite societăților comerciale în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care aceste argumente se bazează pe modalitatea de plată a despăgubirilor reglementată de Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. Constatăm însă că există o practică judiciară divergentă la nivelul instanțelor de judecată cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite societăților comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari. Se constată ca fiind corectă jurisprudența în materie potrivit căreia obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflație. Se reține necesitatea unei corespondențe în modalitatea de evaluare a patrimoniului societății comerciale, atât la momentul privatizării, cât și la momentul ieșirii unui imobil din patrimoniu. Astfel, la momentul vânzării acțiunilor, în cadrul dosarului de prezentare, patrimoniul societății comerciale este evaluat conform normelor de evaluare în vigoare, valoarea acestui patrimoniu fiind reflectată în valoarea acțiunilor ce urmează a fi vândute, respectiv în capitalul social al societății comerciale ce urmează a fi privatizată. Ca regulă generală, capitalul social cuprinde aporturile în numerar și în natură ale asociaților care participă la constituirea societății. În bilanțul societății, capitalul social este evidențiat la pasiv, ca o obligație a societății față de asociați. În schimb, bunurile efective, care constituie aporturile asociaților, figurează în bilanțul societății, deoarece, intrând în patrimoniul societății, ele aparțin acesteia. Capitalul social nominal este fix pe toată durata societății, în sensul că valoarea activului patrimoniului societății trebuie să fie cel puțin la nivelul capitalului social, legiuitorul prevăzând obligația reîntregirii sau reducerii acestuia (art. 207 și art. 212 și urm. din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare). Deosebit de aceste modalități de reducere și majorare a capitalului social, legiuitorul a mai prevăzut o modalitate specifică de majorare a capitalului social, și anume prin reevaluarea activelor societății. Astfel, legislația promovată după anul 1990 a avut în vedere efectuarea unor reevaluări ale activelor din patrimoniul întreprinderilor, reevaluarea contabilă a fost făcută la decizia autorității - Ministerul Finanțelor Publice, fiind o activitate administrativă prin care se urmărea reactualizarea valorilor contabile ale imobilizărilor corporale (mijloace fixe) înregistrate la costuri istorice la valorile actuale influențate de procesul inflaționist. Activitatea de reevaluare contabilă a fost un proces obligatoriu în urma publicării Hotărârii Guvernului nr. 945/1990 privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat, Hotărârii Guvernului nr. 26/1992 privind reevaluarea unor active și pasive ca urmare a unificării cursurilor de schimb ale leului și regimului de prețuri și tarife în aceste condiții, cu completările ulterioare, și a Hotărârii Guvernului nr. 500/1994 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și modificarea capitalului social, cu modificările și completările ulterioare, respectiv un proces aflat la îndemâna societăților comerciale, astfel cum a fost reglementat prin Hotărârea Guvernului nr. 983/1998 privind reevaluarea clădirilor, construcțiilor speciale și a terenurilor, modificată și completată prin Hotărârea Guvernului nr. 95/1999, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și Hotărârea Guvernului nr. 1.553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, cu modificările ulterioare. Conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.553/2003, reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ținându-se seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă. De asemenea, Hotărârea Guvernului nr. 500/1994, cu modificările și completările ulterioare, stabilește obligativitatea reevaluării imobilizărilor corporale și înregistrarea diferențelor în capitalul social al regiilor autonome sau al societăților comerciale cu capital integral sau parțial de stat. Deci societățile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acțiuni (indiferent dacă a avut loc o vânzare totală sau parțială a pachetului de acțiuni deținut de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor sale patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanțului la capitolul active. În consecință, apreciem, pe o linie de consecvență în evaluarea patrimoniului societăților comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare. Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat - lucruum cesans). Nu pot fi reținute valorile stabilite prin soluțiile care au statuat în sensul plății unor despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, pentru următoarele considerente: așa cum s-a arătat deja, capitalul social este fix, el corespunzând valorii aporturilor în numerar și în natură aduse de asociați, cu mențiunea că aporturile în natură, în lipsa unei stipulații contrare, intră în patrimoniul societății (în situația societăților comerciale privatizate, foste unități de stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaților la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în folosință în perioada anterioară anului 1990). În măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excedează acestei valori contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății. De asemenea, nu pot fi reținute considerentele exprimate în recursul în interesul legii, acestea raportându-se la cumpărătorul acțiunilor în cadrul procesului de privatizare, în condițiile în care textul legal ce a determinat problema de drept reglementează posibilitatea acordării despăgubirilor către societatea comercială privatizată, iar nu către cumpărătorul acțiunilor (situație reglementată de Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, aplicabilă doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a legii). Stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană a arătat că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci și în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepțiunea instanței europene, este aplicabil cu deosebire în situațiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție 1) . ___________ 1) CEDH, 22 iunie 2004, Broniowski c/Pologne. De asemenea, într-o altă decizie, având a analiza disproporția susținută de petenți între indemnizație și valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât și profitul unei eventuale creșteri, că orice dezvoltare a societăților se explică și prin factori exteriori, că trebuie să se țină cont de evoluția previzibilă și că orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică și așteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foștii proprietari și permițând distorsiuni ale valorilor 2) . ___________ 2) Cazul Lithgow și alții contra Regatului Unit, Hotărârea din 8 iulie 1986. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330 7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,