Anheuser-Busch INC. împotriva Portugaliei

12. Reclamantul este o societate publică americană a cărei sediul social se află în Saint Louis, Missouri (Statele Unite ale Americii). Producea și vinde bere sub marca “Budweiser” în o serie de țări din întreaga lume. 13. Societatea reclamantă a vândut bere în Statele Unite sub marca “Budweiser” de cel puțin 1876. Acesta a intrat în piețele europene în anii 1980 și a declarat că a început să vândă bere “Budweiser” în Portugalia în iulie 1986. 14. Decizia companiei candidate de a extinde vânzarea berilor sale în Europa a condus la o litigiu cu o companie cehoslovacă numită Budějovický Budvar. Budějovický Budvar produce o bere în orașul České Budějovice în Bohemia (Republica Cehă) care se numește, de asemenea, „Budweiser”.

Termenul provine de la Budweis, numele german pentru oraș. Societatea reclamantă afirmă că Budějovický Budvar a fost doar comercializarea de bere sub denumirea “Budweiser” din 1895, în timp ce Budějovický Budvar a declarat că a avut dreptul de a utiliza această apelare din 1265, atunci când regele Ottakar II din Boemia a conferit dreptul de a produce berea pe o serie de bereri independente în České Budějovice (Budweis în germană). Birantele au folosit o tehnică specială și beri produse prin această metodă au devenit cunoscute prin termenul “Budweiser”, la fel cum beri produse folosind metodele unui alt oraș ceh, Plzeň (Pilsen în germană), a devenit cunoscut sub numele de „Pilsner”. 15. Potrivit informațiilor dinaintea Curții, societatea reclamantă a încheiat două acorduri în 1911 și 1939 cu Budějovický Budvar privind distribuția și vânzarea de bere „Budweiser” în Statele Unite.

Cu toate acestea, aceste acorduri nu au abordat problema dreptului de a utiliza denumirea „Budweiser” în Europa. Prin urmare, cele două companii au devenit implicate într-o serie de proceduri juridice privind dreptul de a utiliza termenul “Budweiser” în diferite țări europene, inclusiv în Portugalia. 16. La 19 mai 1981, societatea reclamantă a solicitat Institutului Național pentru Proprietate Industrială (NIIP) să înregistreze „Budweiser” ca marcă pe registrul industriei-proprietate. NIIP nu a acordat cererea imediat pentru că a fost opusă de Budějovický Budvar, care a susținut că „Budweiser Bier” a fost înregistrată în numele său ca apelare de origine din 1968. Budějovický Budvar a efectuat înregistrarea în conformitate cu termenii Hotărâreaui de la Lisabona din 31 octombrie 1958 pentru protecția apelurilor de origine și a înregistrării lor internaționale (a se vedea punctul 33 de mai jos).

18. Societatea reclamantă a solicitat apoi Tribunalului de Primă Instanță de la Lisabona la 10 noiembrie 1989 pentru anularea înregistrării Budějovický Budvar. O convocare a fost servită la Budějovický Budvar, dar nu a depus o apărare. Într-o hotărâre din 8 martie 1995 (care, în absența unui recurs, a devenit finală), Tribunalul de Primă Instanță de la Lisabona a acordat cererea societății reclamante în temeiul faptului că produsul la care se menționează înregistrarea, și anume berea cunoscută sub numele de „Budweiser Bier”, nu a fost o apelare de origine sau o indicație de sursă. Tribunalul a remarcat că, în temeiul Hotărâreaui de la Lisabona din 31 octombrie 1958, această protecție a fost rezervată denumirii geografice a unei țări, a unei regiuni sau a unei localități, care a servit pentru a desemna un produs originar din aceasta, a căror calitate și caracteristici sunt datorate exclusiv sau în esență mediului geografic, inclusiv factori naturali și umani.

"Budweiser" nu a intrat în această categorie. Înregistrarea a fost, prin urmare, anulată. 19. În urma anulării apelării de origine și în ciuda faptului că Budějovický Budvar a contestat cererea de înregistrare în temeiul procedurii de opoziție, NIIP a înregistrat marca „Budweiser” în numele societății reclamante la 20 iunie 1995 într-o decizie publicată la 8 noiembrie 1995. 20. La 8 februarie 1996, Budějovický Budvar a apelat la Tribunalul de Primă Instanță de la Lisabona împotriva hotărârii NIIP privind întărirea unui acord între guvernele Republicii Portugheze și Republica Socialistă Cehoslovacă privind protecția indicațiilor de sursă, a apelurilor de origine și a altor designări geografice și similare („Hotărârea bilateral”), care a fost semnat la Lisabona la 10 ianuarie 1986 și care a intrat în vigoare la 7 martie 1987, după publicarea în Jurnalul Oficial.

În conformitate cu legea, societatea reclamantă a fost invitată de către instanță să ia parte la procedură ca parte interesată, iar în iunie 1996 a fost servită convocările originare care au fost depuse de Budějovický Budvar. 21. Într-o hotărâre din 18 iulie 1998, Tribunalul de Primă Instanță a respins recursul. Acesta a constatat că singura proprietate intelectuală eligibilă pentru protecție în temeiul legislației portugheze și al acordului bilateral (care, în conformitate cu instanța, nu mai era în vigoare, datorită dispariției unei părți contractante, Cehoslovacia) a fost apelarea de origine „Českobudějovický Budvar”, nu marca „Budweiser”. În plus, s-a constatat că nu exista niciun risc de confuzie între apelarea de origine și marca societății reclamante, pe care marea majoritate a consumatorilor o consideră ca fiind o bere americană.

22. Budějovický Budvar a interzis această decizie la Curtea de Apel de la Lisabona, susținând, printre altele, o încălcare a articolului 189 alineatul (1) litera (l) și alineatele (j) din Codul de Proprietate Industrială. Într-o hotărâre din 21 octombrie 1999, Curtea de Apel de la Lisabona a anulat hotărârea impugnată și a ordonat NIIP să refuze înregistrarea „Budweiser” ca marcă comercială. Curtea de Apel nu a considerat că s-a încălcat art. 189 alineatul (1) litera (l) din Codul de Proprietate Industrială, deoarece expresia „Budweiser” nu a putut înșela publicul portughez cu privire la originea berei în cauză. Cu toate acestea, s-a constatat că o astfel de înregistrare ar încălca Hotărârea bilateral și, prin urmare, art. 189 alineatul (1) litera (j) din Codul de proprietate industrială.

În acest sens, acesta a remarcat că Hotărârea bilateral a rămas în vigoare, în urma unui schimb de note între guvernele cehe și portugheze (a se vedea punctul 25 de mai jos) și a fost încorporat în dreptul intern în temeiul articolului 8 din Constituție, care conține o clauză care prevede ca dreptul internațional să intre în vigoare în sistemul juridic portughez.

23. Societatea reclamantă a apelat la punctele de drept în favoarea Curții Supreme care au susținut, printre altele, că hotărârea impunțată a încălcat Hotărârea din 15 aprilie 1994 privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală („Hotărârea TRIP”), care stabilește reglementarea în care înregistrarea conferă prioritate, în special articolele 2 și 24 § 5. Societatea reclamantă a afirmat, de asemenea, că, în orice caz, apelația de origine protejată „Českobudějovický Budvar” nu a corespuns expresiei germane „Budweiser”, astfel încât Hotărârea bilateral să nu poată fi utilizat pentru a contesta cererea de înregistrare. Societatea reclamantă a susținut că, chiar și presupunând că expresia germană “Budweiser” este o traducere exactă a apelării de origine cehă, Hotărârea bilateral a aplicat numai traducerilor între portugheză și cehă, nu traducerii în alte limbi.

În sfârșit, acesta a susținut că Hotărârea bilateral nu a fost constituțional din cauza unui defect oficial, deoarece acesta a fost adoptat de guvern, nu de Parlament, în încălcarea articolelor 161 și 165 din Constituția care reglementează suveranitatea parlamentară. 24. Curtea Supremă a respins recursul asupra punctelor de drept într-o hotărâre din 23 ianuarie 2001, care a venit la atenția societății reclamante la 30 ianuarie 2001. În ceea ce privește Hotărârea TRIPs, Curtea Supremă a început să noteze că dispoziția pe care societatea reclamantă a invocat-o a solicitat să acționeze de bună credință înainte de a continua să spună că societatea reclamantă nu a făcut trimitere în cererea sa de înregistrare la orice informații factuale care să demonstreze buna credință.

În orice caz, efectul articolului 65 din Hotărârea TRIP a fost faptul că nu a devenit obligatoriu în temeiul dreptului portughez până la 1 ianuarie 1996, adică după intrarea în vigoare a Hotărâreaui bilateral din 1986. Prin urmare, Curtea Supremă a constatat că Hotărârea TRIP nu a putut avea prioritate asupra Hotărâreaui bilateral. În ceea ce privește interpretarea Hotărâreaui bilateral, Curtea Supremă a considerat că intenția celor două state contractante de a intra în ea a fost incontestable de a proteja prin acorduri reciproce produsele lor naționale respective, inclusiv atunci când au fost utilizate traducerile unei denumiri. Apelarea de origine „Českobudějovický Budvar”, care a devenit “Budweis” sau “Budweiss” în limba germană, a indicat un produs din regiunea České Budějovice din Boemia.

Prin urmare, acesta a fost protejat de Hotărârea bilateral. În sfârșit, procedura prin care a fost adoptat acordul nu contravine articolelor 161 și 165 din Constituție, deoarece nu se referă la o sfera pentru care Parlamentul are competențe exclusive. 25. Hotărârea dintre guvernele Republicii Portugheze și Republica Socialistă Cehoslovacă privind protecția indicațiilor sursă, apelări de origine și alte designări geografice și similare a fost semnat la Lisabona în 1986 și a intrat în vigoare la 7 martie 1987. Într-o notă verbală din 21 martie 1994, ministrul ceh al afacerilor externe a indicat că Republica Cehă va succeda Cehoslovacia ca parte contractantă la acord. Ministrul portughez al afacerilor externe a convenit în numele Republicii Portugheze într-o notă verbală din 23 mai 1994. 26. art. 5 din Hotărârea de 1986 prevede, printre altele: „1.

În cazul în care o denumire sau o denumire protejată în temeiul prezentului acord este utilizată în activități comerciale sau industriale în încălcarea dispozițiilor prezentului acord pentru produsele ... toate măsurile judiciare sau administrative disponibile în temeiul legislației statului contractant în care se caută protecție pentru a preveni concurența neloială sau utilizarea denumirilor ilegale se desfășoară, în temeiul acordului, pentru a restrânge această utilizare. Dispozițiile prezentului articol se aplică chiar dacă sunt utilizate traduceri ale respectivelor denumiri sau denumiri ...” Apendicele A la acord înscrie denumirile „Českobudějovické pivo” și „Českobudějovický Budvar” printre apelurile de origine protejate.

27. Potrivit societății reclamante, Cehoslovacia a încheiat acorduri similare cu alte două state membre ale Consiliului Europei, acestea fiind Austria și Elveția. Hotărârea dintre Cehoslovacia și Elveția a fost semnat la 16 noiembrie 1973 și a intrat în vigoare la 14 ianuarie 1976. Hotărârea dintre Cehoslovacia și Austria a fost semnat la 11 iunie 1976 și a intrat în vigoare la 26 februarie 1981. 28. Convenția de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecția proprietății industriale, astfel cum a fost revizuită ulterior în mai multe ocazii (cea mai recentă a fost la Stockholm la 14 iulie 1967, Seria Tratatului Națiunilor Unite 1972, vol. 828, pp. 305 și secunde), instituie o Uniune pentru protecția proprietății industriale, o expresie care include proiecte industriale, mărci, apelări de origine și indicații de sursă.

Obiectivul Convenției de la Paris este de a preveni discriminarea împotriva persoanelor nenaționale și stabilește o serie de norme de natură foarte generală care se ocupă de aspectele procedurale și de fond ale legislației privind proprietatea industrială și permite proprietarilor de mărci să obțină protecție în diferite state membre ale Uniunii prin intermediul unei înregistrări unice. De asemenea, aceasta stabilește regula prioritară, care acordă, pentru o perioadă stabilită, un drept de prioritate la o cerere de protecție a unui drept de proprietate intelectuală în unul dintre statele contractante în ceea ce privește cererile depuse ulterior în alt stat contractant. Sistemul introdus de această convenție este administrat de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) cu sediul în Geneva (Elveția).

29. Următoarele dispoziții ale Convenției de la Paris sunt relevante pentru cazul în cauză: „A. (1) Orice persoană care a depus în mod corespunzător o cerere de ... înregistrarea ... un proiect industrial, sau o marcă comercială, într-una dintre țările Uniunii sau succesorul său în titlu, se bucură, în scopul depunerii în celelalte țări, de un drept de prioritate în timpul perioadelor stabilite de mai jos. (2) Orice depunere care este echivalentă cu un depunere națională regulată în temeiul legislației interne a oricărei țări ale Uniunii sau în temeiul tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între țările Uniunii este recunoscută ca datorită dreptului de prioritate. (3) Prin un depunere națională regulată se înțelege orice depunere adecvată pentru a stabili data la care cererea a fost depusă în țara în cauză, indiferent de soarta ulterioară a cererii.

În consecință, orice depunere ulterioară în oricare dintre celelalte țări ale Uniunii înainte de expirarea perioadelor menționate mai sus nu poate fi invalidată din cauza unor acte realizate în intervalul, în special în cazul altor depuneri, ... utilizarea mărcii, iar astfel de acte nu pot da naștere la niciun drept terț sau la niciun drept de posesie personală. Drepturile dobândite de terți înainte de data primei cereri care servesc ca bază pentru dreptul de prioritate sunt rezervate în conformitate cu legislația internă a fiecărei țări ale Uniunii C. (1) Perioadele de prioritate menționate mai sus sunt ... șase luni pentru modelele industriale și mărcile comerciale…

” „(1) țara Uniunii se angajează, de oficiu, dacă legislația lor permite, sau la cererea unei părți interesate, să refuze sau să anuleze înregistrarea și să interzică utilizarea unei mărci comerciale care constituie o reproducere, o imitare sau o traducere, care ar putea crea confuzie, a unei mărci considerate de autoritatea competentă a țării de înregistrare sau de utilizare care să fie bine cunoscută în țara respectivă ca fiind deja marca unei persoane cu dreptul la beneficiile prezentei convenții și utilizate pentru bunuri identice sau similare. Aceste dispoziții se aplică, de asemenea, atunci când partea esențială a mărcii constituie o reproducere a oricărui semn cunoscut sau a unei imitații care ar putea crea confuzie în acest sens…

” 30. Portugalia, Cehoslovacia (succedat de Republica Cehă) și Statele Unite ale Americii au fost toate părți contractante la Convenția de la Paris în momentul material. 31. Hotărârea de la Madrid din 1891 privind înregistrarea internațională a mărcilor și Protocolul de la Madrid din 27 iunie 1989 instituie și guvernează un sistem de înregistrare internațională a mărcilor administrat de Biroul Internațional al OMPI. Hotărârea de la Madrid a fost revizuit la Bruxelles (1900), Washington (1911), Haga (1925), Londra (1934), Nisa (1957) și Stockholm (1967). Protocolul de la Madrid din 1989 a instituit „Uniune Madrid” compusă din statele părți la Hotărârea de la Madrid și din părțile contractante la Protocol.

Portugalia a devenit parte la Hotărârea la 31 octombrie 1893. Statele Unite nu au ratificat acordul. A ratificat Protocolul la 2 noiembrie 2003. 32. Sistemul instituit de Hotărârea de la Madrid este aplicabil membrilor Uniunii Madrid și permite proprietarilor unei mărci un mijloc de asigurare a protecției în diferite țări prin intermediul unei cereri unice de înregistrare într-un registr național sau regional. În cadrul sistemului, înregistrarea unei mărci internaționale are același efect în țările în cauză ca o cerere de înregistrare a mărcii sau de înregistrare a mărcii de către proprietar direct în fiecare țară. În cazul în care registrul de marcă al unui stat membru nu refuză protecția într-o perioadă stabilită, marca beneficiază de aceeași protecție ca în cazul în care ar fi fost înregistrată direct de acest registr.

33. Hotărârea de la Lisabona pentru protecția apelurilor de origine și înregistrarea internațională a acestora a fost semnat la Lisabona la 31 octombrie 1958, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificat la 28 septembrie 1979. Aceasta permite statelor contractante să solicite altor state contractante să protejeze apelările de origine a anumitor produse, dacă acestea sunt recunoscute și protejate ca atare în țara de origine și înregistrate la Biroul Internațional al OMPI. atât Portugalia, cât și Republica Cehă, ca succesor al Cehoslovaciei, sunt părți în prezentul acord.

34. Hotărârea privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală a fost încheiat în runda Uruguay a negocierilor care au dus la semnarea în aprilie 1994 a acordurilor Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) de la Marrakech, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. Obiectivul prezentului acord este de a integra sistemul de protecție intelectuală în sistemul de reglementare a comerțului mondial administrat de OMC. Statele membre ale OMC se angajează să respecte dispozițiile de fond ale Hotărâreaui de la Paris. 35. Dispozițiile Hotărâreaui TRIP de relevanță pentru acest caz sunt următoarele: „1.

În ceea ce privește părțile II [Standards privind disponibilitatea, domeniul de aplicare și utilizarea drepturilor de proprietate intelectuală], III [Exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală] și IV [Achiziționarea și menținerea drepturilor de proprietate intelectuală și procedurile interpărților conexe] ale prezentului acord, membrii respectă articolele 1 – 12, și art. 19 din Convenția de la Paris (1967)… ” „1. Proprietarul unei mărci înregistrate are dreptul exclusiv de a împiedica toate părțile terțe care nu au consimțământul proprietarului să utilizeze în cursul comerțului semne identice sau similare pentru bunuri sau servicii care sunt identice sau similare cu cele pentru care marca este înregistrată în cazul în care această utilizare ar duce la o probabilitate de confuzie.

În cazul utilizării unui semn identic pentru bunuri sau servicii identice, se presupune o probabilitate de confuzie. Drepturile descrise mai sus nu aduce atingere niciunui drept anterior existent, nici nu afectează posibilitatea ca membrii să pună la dispoziție drepturile pe baza utilizării…

” „Membrele pot prevedea excepții limitate la drepturile conferite de o marcă, cum ar fi utilizarea echitabilă a termenilor descriptivi, cu condiția ca astfel de excepții să țină seama de interesele legitime ale proprietarului mărcii și ale terților.” „În cazul în care o marcă a fost solicitată sau înregistrată în bună credință, sau în cazul în care drepturile la o mărcii au fost achiziționate prin utilizarea de bună credință fie: (a) înainte de data aplicării acestor dispoziții în acest membru, astfel cum este definită în partea VI; sau (b) înainte de a fi protejată indicația geografică în țara sa de origine; măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei secțiuni nu aduce atingere eligibilității sau validității înregistrării unei mărci ... pe baza faptului că o astfel de marcă este identică sau similară cu o indicație geografică.” „Sub rezerva dispozițiilor alineatelor (2), (3) și (4) [care prevăd perioade mai lungi], niciun membru nu este obligat să aplice dispozițiile prezentului acord înainte de expirarea unei perioade generale de un an de la data intrării în vigoare a Hotărâreaui OMC.” 36. Legea Uniunii Europene conține diferite instrumente destinate reglementării și protejării proprietății intelectuale, inclusiv mărcile,

instrumentul cel mai relevant pentru acest caz este Regulamentul (CE) nr. 40/941 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, care stabilește dreptul la o mărci comunitare și conferă anumite drepturi reclamanților de înregistrare. Scopul acestuia este de a promova dezvoltarea, extinderea și funcționarea adecvată a pieței interne, permițând întreprinderilor comunitare să-și identifice produsele sau serviciile într-o manieră uniformă în întreaga Uniune. În acest scop, a fost înființată Oficiul de Armonizare pentru Piața Internă (OHIM) (pentru mărci și proiecte – art. 2). Cererile de înregistrare a unei mărci comunitare sunt trimise OAMI, care decide dacă să le acorde sau să le respingă.

Un recurs este împotriva hotărârilor sale către Comitetul de recurs al OAMI, precum și de acolo către Tribunalul de Primă Instanță a Comunităților Europene (articole 57-63). 37. art. 24 din regulament, intitulat „Depunerea unei mărci comunitare ca obiect de proprietate”, prevede că dispozițiile referitoare la mărcile comunitare se aplică, de asemenea, cererilor de înregistrare. Aceste dispoziții includ art. 17 (Transfer), art. 19 (Drepturile de înregistrare), art. 20 (Leave de execuție) și art. 22 (Licensare). În temeiul articolului 9 § 3, o cerere de înregistrare poate, de asemenea, găsi o cerere de compensare. 38. În cele din urmă, art. 17 § 2 din Carta drepturilor fundamentale (articolul II-77 din proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, semnat la 29 octombrie 2004, dar nu încă în vigoare), care garantează dreptul la proprietate, prevede: „Proprietatea intelectuală trebuie protejată”.

39. În conformitate cu instrumentele internaționale relevante, legislația majorității statelor membre ale Consiliului Europei consideră că înregistrarea este un corollar pentru achiziționarea dreptului la marca. Cu toate acestea, marea majoritate a statelor consideră, de asemenea, că cererea de înregistrare a mărcii conferă anumite drepturi. În majoritatea cazurilor, o dată înregistrată, marca este considerată ca fiind valabilă de la data depunerii cererii de înregistrare (sistemul de protecție retrospectivă prin intermediul înregistrării). Data depunerii stabilește, de asemenea, prioritate în sistemul de înregistrări internaționale.

În sfârșit, în unele țări, o cerere de înregistrare a unei mărci poate face obiectul unei înregistrări provizorii, în timp ce în altele aceasta poate face obiectul unei atribuiții, a unei atribuiții sau a unei licențe de securitate și (cu condiția ca marca să fie înregistrată ulterior) poate crea un drept de compensare în cazul utilizării frauduloase de către o terță parte. 40. În majoritatea țărilor, înregistrarea este precedată de publicarea anunțului de cerere și de o procedură prin care părțile interesate se pot opune înregistrării în procedurile adversare. Cu toate acestea, în unele țări, înregistrarea este automată dacă autoritatea competentă este satisfăcută că cererea îndeplinește cerințele formale și de fond.

În ambele cazuri, în conformitate cu normele internaționale aplicabile, o acțiune de a avea o marcă revocată sau declarată invalidă poate fi introdusă într-o perioadă stabilită, astfel de acțiuni pot fi bazate pe motive precum titlul anterior valabil, cererea prealabilă, dreptul la prioritate internațională sau neutilizarea mărcii pentru o anumită perioadă.

41. Legea substanțială și procedurală a proprietății industriale în timpul material a fost conținută în două coduri succesive ale proprietății industriale, prima introdusă de Legislativ-Decret nr. 30679 din 24 august 1940 și a doua de Legislativ-Decret nr. 16/95 din 24 ianuarie 1995. Codul din 1995 a oferit un drept de prioritate identic cu cel prevăzut în Convenția de la Paris (art. 170). Prioritatea a fost determinată prin trimitere la data depunerii cererii de înregistrare (art. 11). În temeiul articolelor 29 și 30, cererea de înregistrare în sine ar putea face obiectul unei atribuiții, cu sau fără înțelegere, sau a unei licențe. 43. Celelalte dispoziții din Codul de relevanță pentru prezentul caz se citesc după cum urmează: „1.

Certificatul de înregistrare este eliberat părții interesate o lună după expirarea termenului de apel sau, în cazul în care a fost depus un recurs, după ce a fost eliberată decizia judiciară finală. Certificatul este eliberat titularului sau reprezentantului său la prezentarea unei chitanțe.” „Un recurs împotriva unei decizii ale Institutului Național de Proprietăți Industriale poate fi depus de solicitant, o persoană care a depus opoziție sau orice altă persoană care ar putea fi direct afectată de decizie.” „Apelele trebuie depuse în termen de trei luni de la data publicării deciziei în Bulletinul de proprietate industrială sau, dacă este mai devreme, data obținută o copie certificată conformă a deciziei.”” „1.

Înregistrarea este, de asemenea, refuzată de o marcă ... care conține una sau toate următoarele: ... (j) expresii sau forme care sunt contrar moralității, legislației interne sau comunitare sau ordinului public; (l) semne care pot înșela publicul, în special în ceea ce privește natura, calitatea, utilizarea sau sursa geografică a produsului sau serviciului la care se referă marca; ...” 44. Apelurile împotriva unei hotărâri ale NIIP de înregistrare a unei mărci au trebuit să fie depuse la Curtea Civilă de la Lisabona (art. 2 din Declarația Legislativă nr. 16/95). Codul nu a indicat dacă au avut efect suspensiv. 45. Într-o hotărâre din 10 mai 2001 (Colectânea de Jurisprudência [Colectia Case-Law], 2001, vol. III, p. 85), Curtea de Apel de la Lisabona a susținut că pur și simplua depunere a unei cereri de înregistrare conferită reclamantului o „așteptare legală” (expactativa jurídica) care justifica protecția legii.

art. 5 din noul Cod de Proprietate Industrială, care a fost introdus de Legislative-Decree nr. 36/2003 din 5 martie 2003 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, prevede „protegerea provizională” a mărcii chiar înainte de înregistrare și îi dă dreptul reclamantului să pună o acțiune în daune pe baza acesteia.

12. The applicant is an American public company whose registered office is in Saint Louis, Missouri (United States of America). It produces and sells beer under the brand name “Budweiser” in a number of countries around the world. 13. The applicant company has sold beer in the United States under the “Budweiser” mark since at least 1876. It broke into the European markets in the 1980s and says that it began to sell “Budweiser” beer in Portugal in July 1986. 14. The applicant company’s decision to extend the sale of its beers to Europe led to a dispute with a Czechoslovak – now Czech – company called Budějovický Budvar. Budějovický Budvar produces a beer in the town of České Budějovice in Bohemia (Czech Republic) which is also called “Budweiser”.

The term comes from Budweis, the German name for the town. The applicant company alleges that Budějovický Budvar has only been marketing beer under the “Budweiser” name since 1895, whereas Budějovický Budvar says that it has been entitled to use that appellation since 1265, when King Ottakar II of Bohemia conferred the right to produce the beer on a number of independent brewers in České Budějovice (Budweis in German). The brewers used a special technique and beers produced by this method became known by the term “Budweiser”, just as beers produced using the methods of another Czech town, Plzeň (Pilsen in German), became known as “Pilsner”. 15. According to the information before the Court, the applicant company concluded two agreements in 1911 and 1939 with Budějovický Budvar concerning the distribution and sale of “Budweiser” beer in the United States.

However, these agreements did not deal with the question of the right to use the “Budweiser” name in Europe. As a result, the two companies became embroiled in a series of legal proceedings over the right to use the term “Budweiser” in various European countries, including Portugal. 16. On 19 May 1981 the applicant company applied to the National Institute for Industrial Property (NIIP) to register “Budweiser” as a trade mark on the industrial-property register. The NIIP did not grant the application immediately because it was opposed by Budějovický Budvar, which alleged that “Budweiser Bier” had been registered in its name as an appellation of origin since 1968. Budějovický Budvar had effected the registration under the terms of the Lisbon Agreement of 31 October 1958 for the Protection of Appellations of Origin and their International Registration (see paragraph 33 below).

18. The applicant company then applied to the Lisbon Court of First Instance on 10 November 1989 for an order cancelling Budějovický Budvar’s registration. A summons was served on Budějovický Budvar, but it did not file a defence. In a judgment of 8 March 1995 (which, in the absence of an appeal, became final), the Lisbon Court of First Instance granted the applicant company’s application on the ground that the product to which the registration referred, namely the beer known as “Budweiser Bier”, was not an appellation of origin or indication of source. The Court of First Instance noted that under the terms of the Lisbon Agreement of 31 October 1958 such protection was reserved to the geographical name of a country, region, or locality, which served to designate a product originating therein, the quality and characteristics of which were due exclusively or essentially to the geographical environment, including natural and human factors.

“Budweiser” did not come within this category. The registration was therefore cancelled. 19. Following the cancellation of the appellation of origin, and despite the fact that Budějovický Budvar had challenged the application for registration under the opposition procedure, the NIIP registered the “Budweiser” trade mark in the applicant company’s name on 20 June 1995 in a decision that was published on 8 November 1995. 20. On 8 February 1996 Budějovický Budvar appealed to the Lisbon Court of First Instance against the NIIP’s decision on the strength of an agreement between the governments of the Portuguese Republic and the Czechoslovak Socialist Republic on the Protection of Indications of Source, Appellations of Origin and Other Geographical and Similar Designations (“the Bilateral Agreement”), which was signed in Lisbon on 10 January 1986 and which came into force on 7 March 1987, after publication in the Official Gazette.

As required by law, the applicant company was invited by the court to take part in the proceedings as an interested party. In June 1996 it was served with the originating summons that had been lodged by Budějovický Budvar. 21. In a judgment of 18 July 1998, the Lisbon Court of First Instance dismissed the appeal. It found that the only intellectual property eligible for protection under Portuguese law and the Bilateral Agreement (which, according to the court was no longer in force, owing to the disappearance of one of the contracting parties, Czechoslovakia) was the “Českobudějovický Budvar” appellation of origin, not the “Budweiser” trade mark. In addition, it found that there was no risk of confusion between the appellation of origin and the applicant company’s trade mark, which the vast majority of consumers tended to think of as an American beer.

22. Budějovický Budvar appealed against that decision to the Lisbon Court of Appeal, alleging, inter alia, a breach of Article 189 § 1, sub-paragraphs (l) and (j), of the Code of Industrial Property. In a judgment of 21 October 1999, the Lisbon Court of Appeal overturned the impugned judgment and ordered the NIIP to refuse to register “Budweiser” as a trade mark. The Court of Appeal did not consider that there had been a breach of Article 189 § 1 (l) of the Code of Industrial Property, as the expression “Budweiser” was incapable of misleading the Portuguese public as to the origin of the beer concerned. However, it found that such a registration would infringe the Bilateral Agreement and, consequently, Article 189 § 1 (j) of the Code of Industrial Property.

In that connection, it noted that the Bilateral Agreement had remained in force, following an exchange of notes between the Czech and Portuguese governments (see paragraph 25 below) and had been incorporated into domestic law by virtue of Article 8 of the Constitution, which contained a clause providing for international law to take effect in the Portuguese legal system.

23. The applicant company appealed on points of law to the Supreme Court alleging, inter alia, that the impugned decision contravened the Agreement of 15 April 1994 on the Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights (“the TRIPs Agreement”), which establishes the rule that registration confers priority, and in particular its Articles 2 and 24 § 5. The applicant company also alleged that, in any event, the protected appellation of origin “Českobudějovický Budvar” did not correspond to the German expression “Budweiser”, so that the Bilateral Agreement could not be used to challenge its application for registration. The applicant company argued that, even supposing that the German expression “Budweiser” was an accurate translation of the Czech appellation of origin, the Bilateral Agreement applied only to translations between Portuguese and Czech, not to translations into other languages.

It submitted, lastly, that the Bilateral Agreement was unconstitutional owing to a formal defect in that it had been adopted by the government, not Parliament, in breach of Articles 161 and 165 of the Constitution governing parliamentary sovereignty. 24. The Supreme Court dismissed the appeal on points of law in a judgment of 23 January 2001, which came to the applicant company’s attention on 30 January 2001. With regard to the TRIPs Agreement, the Supreme Court began by noting that the provision on which the applicant company relied required it to have acted in good faith before going on to say that the applicant company had not referred in its application for registration to any factual information that demonstrated its good faith.

In any event, the effect of Article 65 of the TRIPs Agreement was that it had not become binding under Portuguese law until 1 January 1996, that is to say after the entry into force of the 1986 Bilateral Agreement. The Supreme Court therefore found that the TRIPs Agreement could not take precedence over the Bilateral Agreement. As regards the interpretation of the Bilateral Agreement, the Supreme Court considered that the intention of the two contracting States in entering into it had incontestably been to protect through reciprocal arrangements their respective national products, including when translations of a name were used. The appellation of origin “Českobudějovický Budvar”, which became “Budweis” or “Budweiss” in German, indicated a product from the České Budějovice region in Bohemia.

It was therefore protected by the Bilateral Agreement. Lastly, the procedure whereby the Agreement had been adopted did not contravene Articles 161 and 165 of the Constitution, since it did not concern a sphere for which Parliament had exclusive competence. 25. The Agreement between the governments of the Portuguese Republic and the Czechoslovak Socialist Republic on the Protection of Indications of Source, Appellations of Origin and Other Geographical and Similar Designations was signed in Lisbon in 1986 and came into force on 7 March 1987. In a note verbale dated 21 March 1994, the Czech Minister for Foreign Affairs indicated that the Czech Republic would succeed Czechoslovakia as a contracting party to the Agreement.

The Portuguese Minister for Foreign Affairs agreed thereto on behalf of the Portuguese Republic in a note verbale dated 23 May 1994. 26. Article 5 of the 1986 Agreement provides, inter alia: “1. If a name or designation protected under this Agreement is used in commercial or industrial activities in breach of the provisions of this Agreement for products ... all judicial or administrative remedies available under the legislation of the Contracting State in which protection is sought to prevent unfair competition or the use of unlawful designations shall, by virtue of the Agreement, be deployed to restrain such use. 2. The provisions of this Article shall apply even when translations of the said names or designations are used ...” Appendix A to the Agreement lists the designations “Českobudějovické pivo” and “Českobudějovický Budvar” among the protected appellations of origin.

27. According to the applicant company, Czechoslovakia entered into similar agreements with two other member States of the Council of Europe, these being Austria and Switzerland. The agreement between Czechoslovakia and Switzerland was signed on 16 November 1973 and came into force on 14 January 1976. The agreement between Czechoslovakia and Austria was signed on 11 June 1976 and came into force on 26 February 1981. 28. The Paris Convention of 20 March 1883 for the Protection of Industrial Property, as subsequently revised on numerous occasions (the most recent being in Stockholm on 14 July 1967, United Nations Treaty Series 1972, vol. 828, pp. 305 et seq.), sets up a Union for the protection of industrial property, an expression that encompasses industrial designs, trade marks, appellations of origin and indications of source.

The purpose of the Paris Convention is to prevent discrimination against non-nationals and it lays down a number of rules of a very general nature dealing with the procedural and substantive aspects of industrial property law. It enables owners of marks to obtain protection in various member States of the Union through a single registration. It also establishes the priority rule, which grants, for a set period, a right of priority to an application for protection of an intellectual property right in one of the Contracting States over applications lodged subsequently in another Contracting State. The system introduced by this convention is administered by the World Intellectual Property Organisation (WIPO) based in Geneva (Switzerland).

29. The following provisions of the Paris Convention are of relevance to the present case: “A. (1) Any person who has duly filed an application for ... the registration of ... an industrial design, or of a trademark, in one of the countries of the Union, or his successor in title, shall enjoy, for the purpose of filing in the other countries, a right of priority during the periods hereinafter fixed. (2) Any filing that is equivalent to a regular national filing under the domestic legislation of any country of the Union or under bilateral or multilateral treaties concluded between countries of the Union shall be recognized as giving rise to the right of priority. (3) By a regular national filing is meant any filing that is adequate to establish the date on which the application was filed in the country concerned, whatever may be the subsequent fate of the application.

B. Consequently, any subsequent filing in any of the other countries of the Union before the expiration of the periods referred to above shall not be invalidated by reason of any acts accomplished in the interval, in particular, another filing, ... the use of the mark, and such acts cannot give rise to any third-party right or any right of personal possession. Rights acquired by third parties before the date of the first application that serves as the basis for the right of priority are reserved in accordance with the domestic legislation of each country of the Union C. (1) The periods of priority referred to above shall be ... six months for industrial designs and trademarks…

” “(1) The countries of the Union undertake, ex officio if their legislation so permits, or at the request of an interested party, to refuse or to cancel the registration, and to prohibit the use, of a trademark which constitutes a reproduction, an imitation, or a translation, liable to create confusion, of a mark considered by the competent authority of the country of registration or use to be well known in that country as being already the mark of a person entitled to the benefits of this Convention and used for identical or similar goods. These provisions shall also apply when the essential part of the mark constitutes a reproduction of any such well-known mark or an imitation liable to create confusion therewith…

” 30. Portugal, Czechoslovakia (succeeded by the Czech Republic) and the United States of America were all Contracting Parties to the Paris Convention at the material time. 31. The Madrid Agreement of 1891 Concerning the International Registration of Marks and the Madrid Protocol of 27 June 1989 establish and govern a system for the international registration of marks that is administered by the International Bureau of the WIPO. The Madrid Agreement was revised in Brussels (1900), Washington (1911), The Hague (1925), London (1934), Nice (1957) and Stockholm (1967). The 1989 Madrid Protocol established the “Madrid Union” composed of the States Parties to the Madrid Agreement and the Contracting Parties to the Protocol.

Portugal became a party to the Agreement on 31 October 1893. The United States has not ratified the Agreement. It ratified the Protocol on 2 November 2003. 32. The system set up by the Madrid Agreement is applicable to the members of the Madrid Union and affords owners of a mark a means of securing protection in various countries through a single application for registration in a national or regional registry. Under the system, the registration of an international mark has the same effect in the countries concerned as an application to register the mark or registration of the mark by the owner directly in each individual country. If the trade-mark registry of a member State does not refuse protection within a fixed period, the mark enjoys the same protection as if it had been registered directly by that registry.

33. The Lisbon Agreement for the Protection of Appellations of Origin and their International Registration was signed in Lisbon on 31 October 1958, revised in Stockholm on 14 July 1967 and amended on 28 September 1979. It enables Contracting States to request other Contracting States to protect appellations of origin of certain products, if they are recognised and protected as such in the country of origin and registered at the International Bureau of the WIPO. Both Portugal and the Czech Republic, as a successor to Czechoslovakia, are parties to this Agreement.

34. The Agreement on Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights was concluded in the Uruguay Round of the negotiations that resulted in the signature in April 1994 of the World Trade Organisation (WTO) Agreements in Marrakesh, which came into effect on 1 January 1995. The aim of this Agreement is to integrate the system of intellectual-property protection into the system of world-trade regulation administered by the WTO. The member States of the WTO undertake to comply with the substantive provisions of the Paris Agreement. 35. The provisions of the TRIPs Agreement of relevance to the present case are as follows: “1.

In respect of Parts II [Standards Concerning the Availability, Scope and Use of Intellectual Property Rights], III [Enforcement of Intellectual Property Rights] and IV [Acquisition and Maintenance of Intellectual Property Rights and Related Inter-Partes Procedures] of this Agreement, Members shall comply with Articles 1 through 12, and Article 19, of the Paris Convention (1967)… ” “1. The owner of a registered trademark shall have the exclusive right to prevent all third parties not having the owner’s consent from using in the course of trade identical or similar signs for goods or services which are identical or similar to those in respect of which the trademark is registered where such use would result in a likelihood of confusion.

In case of the use of an identical sign for identical goods or services, a likelihood of confusion shall be presumed. The rights described above shall not prejudice any existing prior rights, nor shall they affect the possibility of Members making rights available on the basis of use…

” “Members may provide limited exceptions to the rights conferred by a trademark, such as fair use of descriptive terms, provided that such exceptions take account of the legitimate interests of the owner of the trademark and of third parties.” “Where a trademark has been applied for or registered in good faith, or where rights to a trademark have been acquired through use in good faith either: (a) before the date of application of these provisions in that Member as defined in Part VI; or (b) before the geographical indication is protected in its country of origin; measures adopted to implement this Section shall not prejudice eligibility for or the validity of the registration of a trademark ... on the basis that such a trademark is identical with, or similar to, a geographical indication.” “Subject to the provisions of paragraphs 2, 3 and 4 [which provide for longer periods], no Member shall be obliged to apply the provisions of this Agreement before the expiry of a general period of one year following the date of entry into force of the WTO Agreement.” 36. European Union law contains various instruments designed to regulate and protect intellectual property, including trade marks.

The instrument of most relevance to the present case is Council Regulation (EC) No. 40/941 of 20 December 1993 on the Community trade mark, which establishes a right to a Community trade mark and confers certain rights on applicants for registration. Its aim is to promote the development, expansion and proper functioning of the internal market by enabling Community undertakings to identify their products or services in a uniform manner throughout the Union. To that end, the Office of Harmonisation for the Internal Market (OHIM) has been established (for trade marks and designs – Article 2). It is based in Alicante (Spain). Applications for registration of a Community trade mark are sent to the OHIM, which decides whether to grant or reject them.

An appeal lies against its decisions to the OHIM’s Board of Appeal, and from there to the Court of First Instance of the European Communities (Articles 57-63). 37. Article 24 of the Regulation, which is entitled “The application for a Community trade mark as an object of property”, lays down that the provisions relating to Community trade marks also apply to applications for registration. These provisions include Article 17 (Transfer), Article 19 (Rights in rem), Article 20 (Levy of execution) and Article 22 (Licensing). By virtue of Article 9 § 3, an application for registration may also found a claim for compensation.

38. Finally, Article 17 § 2 of the Charter of Fundamental Rights (Article II-77 of the draft Treaty establishing a Constitution for Europe, signed on 29 October 2004, but not yet in force), which guarantees the right to property, provides: “Intellectual property shall be protected.” 39. In accordance with the relevant international instruments, the legislation of most of the member States of the Council of Europe regards registration as a corollary to the acquisition of the right to the mark. However, the vast majority of the States also regard the application for registration of the mark as conferring certain rights. In most cases, once registered the mark is deemed to have been valid since the date the application for registration was filed (system of retrospective protection through registration).

The date of filing also determines priority in the system of international marks. Lastly, in some countries, an application to register a mark may itself be the subject of provisional registration, while in others it may be the subject of an assignment, security assignment or licence and (provided the mark is subsequently registered) create an entitlement to compensation in the event of fraudulent use by a third party. 40. In most countries, registration is preceded by publication of notice of the application and a procedure whereby interested parties can oppose registration in adversarial proceedings. However, in some countries, registration is automatic if the competent authority is satisfied that the application satisfies the formal and substantive requirements.

In both cases, in accordance with the applicable international rules, an action to have a mark revoked or declared invalid may be brought within a set period. Such actions may be based on grounds such as valid prior title, prior application, right to international priority or a failure to use the mark for a certain period. 41. The substantive and procedural law of industrial property at the material time was contained in two successive Codes of Industrial Property, the first introduced by Legislative-Decree no. 30679 of 24 August 1940 and the second by Legislative-Decree no. 16/95 of 24 January 1995. It was the latter Code which the domestic courts applied in the instant case.

42. The 1995 Code provided a right of priority identical to that set out in the Paris Convention (Article 170). Priority was determined by reference to the date the application for registration was filed (Article 11). By virtue of Articles 29 and 30, the application for registration itself could be the subject of an assignment, with or without consideration, or a licence. 43. The other provisions of the Code of relevance to the present case read as follows. “1. The certificate of registration shall be issued to the interested party one month after the time-limit for appealing has expired or, if an appeal has been lodged, once the final judicial decision has been delivered.

2. The certificate shall be issued to the holder or to his or her representative upon presentation of a receipt.” “An appeal against a decision of the National Institute of Industrial Property may be lodged by the applicant, a person who has filed an opposition or any other person who might be directly affected by the decision.” “Appeals must be lodged within three months after the date of publication of the decision in the Industrial Property Bulletin or, if earlier, the date a certified conformed copy of the decision is obtained.” “1.

Registration shall also be refused of a mark ... containing one or all of the following: ... (j) expressions or forms that are contrary to morals, domestic or Community legislation, or public order; (l) signs liable to mislead the public, in particular as to the nature, quality, use or geographical source of the product or service to which the mark relates; ...” 44. Appeals against a decision by the NIIP to register a mark had to be lodged with the Lisbon Civil Court (Article 2 of Legislative-Decree no. 16/95). The Code did not indicate whether they had suspensive effect. 45. In a judgment of 10 May 2001 (Colectânea de Jurisprudência [Case-law collection], 2001, vol. III, p. 85), the Lisbon Court of Appeal held that the mere filing of an application for registration conferred on the applicant a “legal expectation” (expectativa jurídica) that justified the protection of the law.

Article 5 of the new Code of Industrial Property, which was introduced by Legislative-Decree no. 36/2003 of 5 March 2003 and came into force on 1 July 2003, provides “provisional protection” of the mark even prior to registration and entitles the applicant to bring an action in damages on the basis thereof.