ÎCCJ, decizie (scj.ro #86980)

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

- SECȚIILE UNITE -

D E C I Z I A nr. 29                                                                             Dosar nr. 22/2009

Ședința de la 16 noiembrie 2009

Sub președinția,

Doamnei judecător Lidia Bărbulescu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. „a” din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului, în procesul penal, în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 69 de judecători din 105 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela – adjunct al procurorului general.

Reprezentanta  procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că asigurătorul are, în procesul penal, calitate procesuală de parte responsabilă civilmente.

SECȚIILE UNITE,

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Întemeindu-se pe dispozițiile art.414

2

alin.1 din Codul  de procedură penală și ale art. 25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii, cerând Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra corectei interpretări a dispozițiilor legale referitoare la limitele răspunderii juridice civile a asigurătorului, în procesul penal, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

S-a învederat,  în această privință, că instanțele judecătorești din țară s-au pronunțat diferit, conturându-se următoarele puncte de vedere:

În argumentarea acestui punct de vedere s-a relevat că, în procesul penal, răspunderea pentru producerea accidentului revine inculpatului, parte principală în proces, astfel că dispozițiile art.54 din Legea nr.136/1995, având aplicabilitate limitată în acțiunea introductivă din procesul civil, nu ar putea să fie extinsă, prin analogie, la acțiunea civilă din cadrul procesului penal, astfel că nu dau posibilitate de obligare directă a asigurătorului la plata de despăgubiri.

Aceste instanțe, invocând decizia nr.I din 28 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, au considerat că raporturile juridice dintre asigurat și asigurător se bazează pe o solidaritate tacită, stabilită prin convenție.

Ca urmare, s-a motivat că răspunderea civilă delictuală a celui care, prin fapta sa, a cauzat daune, în condițiile când efectele acelei răspunderi sunt concomitente cu cele ale răspunderii contractuale a asigurătorului, impune obligarea solidară a acestora doi la repararea prejudiciului cauzat.       S-a mai subliniat că obligarea, în cadrul procesului penal, doar a inculpatului la plata despăgubirilor civile, ar putea avea ca efect nerecuperarea daunelor materiale sau morale acordate de instanța penală părții vătămate.

S-a apreciat, de aceste instanțe, că temeiurile juridice diferite ale răspunderii asigurătorului și ale răspunderii inculpatului, a primului fiind contractuală iar a celui de al doilea delictuală, exclud aplicarea față de aceștia a principiului solidarității.

S-a învederat , în motivarea acestui punct de vedere, că răspunderea societății de asigurare este susceptibilă a fi antrenată doar direct, în temeiul obligației asumate expres prin contractul de asigurare, din moment ce rațiunea încheierii poliței de asigurare constă tocmai în necesitatea înlăturării riscului insolvabilității celui care a produs accidentul de circulație.

* * *

Examinarea cazurilor de aplicare neunitară a legii semnalate prin recursul în interesul legii, în materia răspunderii juridice civile a asigurătorului, în cadrul procesului penal,  ca urmare a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, impune să se observe că drepturile și obligațiile fiecărei părți implicate într-un astfel de contract sunt stabilite prin lege.

Corelativ, trebuie reținut că, în raport cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr.136/1995, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr.61/1995 și, apoi, prin Legea nr.304/2007, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.

De regulă, în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.

De la această regulă, cu valoare de principiu, se derogă numai în cazurile reglementate în art.58 din Legea nr.136/1995, unde sunt prevăzute cazurile de recuperare de către asigurător, de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, a sumelor plătite ca despăgubiri. Numai în asemenea cazuri asigurătorul are rol doar de garant al plății despăgubirilor, pe care însă nu va trebui să le suporte cu caracter definitiv,  cât timp el are posibilitate să-și recupereze sumele avansate, în acest scop, prin recurgerea la calea acțiunii în regres.

În acest context, natura juridică a răspunderii asigurătorului, în materia asigurării de răspundere civilă obligatorie, ca și excepțiile reglementate în cadrul ipotezelor la care se referă art.58 din Legea nr.136/1995, al căror specific face ca frecvența lor să fie mai accentuată în procesele penale, au condus la adoptarea, de către instanțe, a unor puncte de vedere care nu au fost totdeauna unitare în soluționarea chestiunilor de drept ce s-au ivit.

În îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin în cadrul legal instituit prin art.414

2

din Codul  de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a adoptat decizia nr.I din 28 martie 2005, prin care, a admis recursul declarat în interesul legii de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,  stabilind, în aplicarea dispozițiilor art.54 alin.4 și art.57 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările ulterioare, că „

societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.”

În motivarea acestei soluții, s-a relevat că, în redactarea de atunci,

prin art.18 alin.1 din Legea nr.136/1995 se prevedea că „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum și tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare”, iar potrivit art.48

1

alin.2 din aceeași lege „contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule”.

S-a subliniat că

aceste dispoziții legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație, au impus obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

Detaliindu-se, s-a mai argumentat că, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.136/1995,

drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule „se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie  a celui răspunzător de producerea pagubei”.

Concluzionându-se, s-a învederat că,

din

coroborarea acestei reglementări cu dispozițiile art.54 alin.4 din aceeași lege, potrivit cărora „în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, asigurații sunt obligați să se apere în proces”, iar „citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”, rezultă neîndoielnica voință a legiuitorului de a limita poziția procesuală a societății de asigurare la calitatea sa de „asigurător”, care îi oferă suficiente posibilități de apărare atât în nume propriu, cât și prin subrogare în drepturile asiguratului.

Tot în acest sens, s-a subliniat că

din nici o prevedere a legii menționate nu rezultă că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de „asigurător”, așa cum este denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispozițiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea situații, societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nici o prevedere legală nu îngăduie o astfel de interpretare.

S-a menționat,

în această privință , că precizarea din art.24 alin.3 din Codul de procedură penală, în sensul că „persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numește parte responsabilă civilmente”, impune coroborarea ei obligatorie, cu dispozițiile art.1000 alin.1 și 3 din Codul civil, în  care este reglementată o atare răspundere.

S-a scos în evidență că

natura juridică a obligației pe care și-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată în art.1000 alin.1 din Codul civil, precum și de  răspunderea comitenților, pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, ce este reglementată în alin.3 al aceluiași articol.

S-a apreciat,

pe de altă parte, că nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat ar fi reglementată prin dispoziție specială a legii civile deoarece, așa cum s-a mai arătat, prin Legea nr.136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societății de asigurare în calitate de „asigurător de răspundere civilă” fără a se face trimitere la vreo dispoziție care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de „garant”.

Ca urmare, s-a ajuns la concluzia că

din analiza dispozițiilor legale și a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulație, prin care s-a cauzat un prejudiciu pentru care era încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art.998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a produs efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr.136/1995.

* * *

Reiese, așadar, că soluția dată în interesul legii prin decizia menționată, precum și considerentele avute în vedere la adoptarea ei relevă neîndoielnica rezolvare completă a chestiunilor de drept în privința cărora s-a susținut prin acest nou recurs în interesul legii că instanțele judecătorești nu ar avea un punct de vedere unitar în aplicarea dispozițiilor legale referitoare la limitele răspunderii juridice civile a asigurătorului, în procesul penal, în cazul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

În acest sens, este de observat că prin recursul în interesul legii ce face obiectul examinării în Secții Unite se învederează, în esență, că norma legală ce ar fi fost interpretată diferit de instanțele judecătorești este art.54 din Legea nr.136/1995, cu modificările ulterioare.

Este adevărat că în noua redactare, ce i s-a dat în urma modificării aduse prin art. I pct.7 din Legea nr.304/2007, în alineatul 1 al art.54 din Legea nr.136/1995 se prevede că „despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei / persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați”.

Cu toate că în conținutul anterior al art.54 alin.1 din Legea nr.136/1995, avut în vedere la momentul adoptării deciziei în interesul legii nr.I/2005, se menționa că „despăgubirile se stabilesc, fără a se depăși limitele prevăzute de legislația în vigoare, pe baza convenției dintre asigurat, persoanele păgubite și asigurător, ori, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în România”, iar în alineatul 4 al aceluiași articol se mai prevedea că „in cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, asigurații sunt obligați să se apere în proces”, în care scop „citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”, față de conținutul de ansamblu al întregului act normativ se impune să se considere că prin cele două reglementări succesive sunt instituite aceleași principii de guvernare a relațiilor dintre asigurător și asigurat, precum și dintre aceștia și terțul păgubit sau răspunzător pentru paguba produsă prin accidente de autovehicule.

Așadar, actuala reglementare a dispozițiilor legale cărora s-a cerut să li se dea interpretare, în conformitate cu dispozițiile art.414

2

din Codul de procedură penală, nu diferă, în esență, de aceea avută în vedere la elaborarea și adoptarea deciziei în interesul legii anterioare, la care s-a făcut referire, încât reluarea din nou a argumentelor și temeiurilor de drept invocate nu-și mai găsește justificare cât timp nu este îndreptățită adoptarea unei alte soluții.

De altfel, așa cum s-a subliniat în prezentarea considerentelor acelei decizii, la examinarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în procesul penal, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente produse de autovehicule, nu-și pot avea aplicabilitate dispozițiile art.1000 alin.1 și 3 din Codul civil privind răspunderea pentru fapta altuia sau a comitenților pentru prejudiciul ocazionat de prepușii lor, care constituie temeiurile răspunderii civile, în procesul penal, pentru faptele acestora.

În consecință, constatându-se că chestiunile de drept ce s-a susținut că au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești au fost rezolvate anterior prin decizia nr.I din 28 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, pronunțată în interesul legii, urmează ca acest nou recurs în interesul legii, privind aceeași chestiune de drept, să fie respins

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

Resping recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în procesul penal în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

Pronunțată, în ședință publică, azi 16 noiembrie 2009.

PREȘEDINTELE

ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Lidia Bărbulescu

PRIM MAGISTRAT ASISTENT

Adriana Daniela White