CASE OF ENCIU AND LEGA v. ROMANIA

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 9292/05) îndreptată împotriva României prin care doi cetățeni ai acestui Stat, dl. Calin Constantin Enciu și d-na Ana Rocsana Lega (« reclamanții »), au sesizat Curtea la 24 februarie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția cu privire la Apărarea Drepturilor și Libertăților fundamentale ale Omului (« Convenția »).

Reclamanții sunt reprezentați de dl. A. Vasiliu, avocat din București. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, D-na B. Ramașcanu.

La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeiul cauzei. ÎN FAPT I.

În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat în posesie apartamentele nr. 5 și 5A care erau situate la nr. 208, Calea Victoriei, în București, și aparțineau lui E.L., ai cărui moștenitori sunt reclamanții. A. Demersuri administrative ale reclamanților în scopul restituirii apartamentelor nr. 5 și 5A și vânzarea acestora de autorități

În 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 cu privire la regimul juridic al unor imobile naționalizate (« Legea nr. 112/1995 »), reclamanții au depus la comisa administrativă competentă o cerere de restituire a apartamentelor sus menționate. Părțile interesate nu au primit nici un răspuns la cererea lor.

La 12 martie și 2 iulie 1997, în calitate de mandatară a primăriei București, societatea H. a vândut cele două apartamente în cauză unor chiriași ai primăriei din aceste apartamente. Reclamanții nu au fost informați la epoca respectivă de vânzarea apartamentelor. B. Acțiuni în revendicarea apartamentelor nr. 5 și 5A

Prin două sentințe din 8 septembrie 1998, judecătoria din București a respins acțiunile de revendicare introduse de reclamanți în septembrie 1997 contra consiliului municipal din București, acțiuni care aveau ca obiect cele două apartamente sus menționate.

La apelurile reclamanților, prin hotărârile din 17 februarie și 19 aprilie 1999, Tribunalul București a decis că aceste apartamente fuseseră naționalizate în mod abuziv și în consecință a condamnat autoritățile să le restituie acestora.

În lipsa recursului, aceste hotărâri au devenit definitive.

Ca urmare a hotărârilor sus menționate, la 16 august 1999 și 19 ianuarie 2000 respectiv, Primarul General al Municipiului București a ordonat restituirea apartamentelor în chestiune reclamanților. Prin două adrese din 13 ianuarie și 16 februarie 2000, Primăria Municipiului București a informat reclamanții că din cauza vânzării celor două apartamente, deciziile primarului nu puteau fi puse în aplicare decât în cazul în care jurisdicțiile ar anula contractele de vânzare ale apartamentelor. C. Acțiuni în anularea contractelor de vânzare

La 22 august 2000, reclamanții au sesizat judecătoria din București prin două acțiuni în anulare a contractelor de vânzare sus menționate pe care le-au îndreptat împotriva foștilor chiriași care le cumpăraseră, împotriva societății H. și împotriva Primăriei Municipiului București. Reclamanții au susținut că aceste contracte fuseseră încheiate cu necunoașterea legii nr. 112/1995, dat fiind că naționalizarea imobilului fusese făcută în mod abuziv și că procedura administrativă pe care o inițiaseră cu privire la apartamente era pe rol la momentul vânzării.

Prin două sentințe din 12 mai și 2 iunie 2003, judecătoria le-a respins acțiunile, sub motiv că terții cumpărători fuseseră de bună credință în momentul vânzării și că dispozițiile legii nr. 112/1995 nu fuseseră ignorate.

Apelurile depuse de reclamanți au fost respinse din aceleași motive prin două hotărâri din 18 decembrie 2003 și respectiv 30 ianuarie 2004, emise de Tribunalul București.

La recursul reclamanților, prin două hotărâri din 1 octombrie și respectiv 1 noiembrie 2004, Curtea de Apel București a confirmat și respingerea acțiunilor lor în anulare. D. Cererea de restituire în temeiul legii nr. 10/2001

În 2001, în temeiul legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea bunurilor naționalizate abuziv (« Legea nr. 10/2001 »), reclamanții au depus la Primăria Municipiului București două cereri de restituire a apartamentelor nr. 5 și 5 A în cauză. Rezultă din dosar că până în prezent aceste cereri nu au fost examinate de autorități. II.

Reclamanții susțin o atingere a dreptului lor referitor la bunurile lor din cauza imposibilității de a se bucura de cele două apartamente ai căror proprietari au fost recunoscuți, cu efect retroactiv, prin hotărârile din 17 februarie și 19 aprilie 1999 ale tribunalului București, imposibilitate care decurgea din vânzarea acestor apartamente de către Stat chiriașilor săi. Ei invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. » A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident greșit fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată de altfel că această parte a plângerii nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul subliniază ulterior dificultățile legate de reglementarea problemelor imobilelor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către Stat după 1989 în materie. În acest sens, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 cu privire la locuințele naționalizate cu titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global chestiunea imobilelor naționalizate protejând echilibrul între exigențele reparației și siguranța raporturilor juridice, și în sfârșit ale legii nr. 247/2005, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001 stabilind cadrul instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei legi.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o amplă putere discreționară nu numai cu privire la alegerea măsurilor care au ca scop garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau la reglementarea în materie de drept a proprietății, dar de asemenea pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. Apreciază că ultima reformă în materie, anume Legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și neplafonate, stabilite printr-o hotărâre a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau de indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ( Proprietatea ), la nivelul valorii stabilite pentru bun prin expertiză.

Guvernul a conchis că despăgubirea prevăzută de legislația română corespunde exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor către reclamanți nu întrerupe echilibrul corect ce trebuie păstrat între interesele prezente, ținând seama de asemenea de circumstanțele excepționale care afectează reglementările în materie.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei apreciază că concluziile Curții în cauzele Radu , Străin și Păduraru sus menționate își găsesc aplicarea și în speță. Ei susțin că despăgubirile propuse de autorități, mai ales sub forma acțiunilor la bursă, nu sunt eficiente, dat fiind caracterul incert al valorii acestor acțiuni.

Curtea reamintește că a judecat că vânzarea de Stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de un bun. O astfel de privare, asociată cu absența totală a despăgubirii, este contrarie articolului 1 din Protocolul nr. 1 ( Străin și alții împotriva României (nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005).

În plus, legat de cauza Păduraru sus menționată, Curtea a constatat că Statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesiunea sa în virtutea decretelor de naționalizare. Ea a mai considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra solicitantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său deși dispunea de o sentință definitivă care condamna Statul să i-l restituie ( Păduraru , sus menționat, § 112).

În cauză, Curtea nu vede nici un motiv de a se îndepărta de la jurisprudența sus menționată, situația în fapt fiind sensibil aceeași. Spre deosebire de cauzele Păduraru și Porteanu , în cauza de față, unii terți au devenit proprietari ai apartamentelor nr. 5 și 5A înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestor bunuri să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și dat fiind că în aceste cauze, precum și în cauza Străin , reclamanta a fost recunoscută în speță ca proprietară legitimă, instanțele au considerat ca incontestabil titlul său de proprietate, față de naționalizarea abuzivă.

Curtea ia notă de faptul că vânzarea de către Stat a apartamentelor nr. 5 și 5A mai sus menționate ale reclamanților, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea decât vânzarea bunurilor naționalizate în mod legal, îi împiedică să se bucure de dreptul lor, și că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această lipsire. Într-adevăr, deși depuseseră în 2001 cereri de restituire a acestor bunuri în temeiul legii nr. 10/2001, între timp completată de Legea nr. 247/2005, reclamanta nu a primit până în prezent nici un răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici cu privire la despăgubirea la care Guvernul susține că ea ar avea dreptul.

Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul Statului între 1945 și 1989 au drept la o despăgubire la nivelul valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunului lor, legea propune să le acorde o despăgubire sub forma unei participați la un organism de plasare de valori mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni Proprietatea . În principiu, persoanele care au dreptul de a primi o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată ce Proprietatea va fi cotată la bursă.

Curte ia notă că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie mai întâi să fie urmată procedura de aprobare a Consiliului Național al Valorilor Mobiliare (« CNVM »). Pe de altă parte, numai după obținerea acestei aprobări de la CNVM și conversia titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă persoanele care au fost despăgubite prin astfel de titluri își pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operațiuni, prealabile acordării unei despăgubiri efective, nu au fost finalizate până în prezent.

Este de presupus că cererea de restituire prezentată de reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea ia notă că Proprietatea nu funcționează actualmente într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei și că cererea acestora din urmă întemeiată pe legea sus menționată nu a făcut obiectul nici unei examinări de mai mult de cinci ani. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu țin seama de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii de către persoanele care, ca și reclamanții, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituite în temeiul unei sentințe definitive (a se vedea, mutatis mutandis , Porteanu împotriva României , nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).

Ca urmare, Curtea consideră că blocarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor nr. 5 și 5A în cauză, asociată cu absența totală a despăgubirii de aproximativ nouă ani, i-au făcut să sufere o dificultate disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1. Plecând de aici, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea constată că această parte a plângerii nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea subliniază pe de altă parte că această parte a plângerii nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul susține că nepunerea în execuție nu poate fi calificată drept refuz sau amânare nejustificată a execuției sau interferență a legiuitorului, ca în alte cauze examinate de Curte, ci drept imposibilitate obiectivă a executării din cauza faptului că foștii chiriași beneficiau de un titlu valabil pentru cele două apartament în cauză. El consideră că având în vedere circumstanțele speței, limitarea adusă dreptului reclamanților a fost proporțională.

Reclamanții apreciază că imposibilitatea de a executa hotărârile din 17 februarie și 19 aprilie 1999 ale Tribunalului București nu ar putea fi calificată drept obiectivă, dat fiind că se datorează vânzării injuste a apartamentelor de către autorități. Conform lor, nepunerea în aplicare a acestor hotărâri de autorități de mai mult de șapte ani nu ar putea fi justificată, aceasta neurmărind un scop legitim și nefiind proporțională cu acest scop.

Ținând seama de concluziile sale ce apar în paragrafele 23-30 de mai sus, Curtea consideră că nu este cazul să statueze pe fondul acestui capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis și printre altele, Bărcănescu împotriva României , nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006, Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I). III.

Reclamanții reclamă restituirea apartamentelor nr. 5 și 5A sau, cu titlu de daune materiale, acordarea a 140 423 euro (EUR), reprezentând valoarea acestor apartamente, așa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară. Pe de altă parte, ei cer de asemenea cu acest titlu 71 400 EUR cu titlu de compensație pentru privarea de proprietate din 1999 până în prezent, sumă stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Reclamanții solicită de asemenea 130 000 EUR cu titlu de daune morale pentru frustrarea și suferințele cauzate de ingerința Statului în dreptul lor de proprietate.

Cu privire la cererea legată de prejudiciile materiale, Guvernul consideră că valoarea de piață a celor două apartamente și a cotei părți din terenul aferent este de 103 878 EUR, și prezintă un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, fiind vorba de capătul de cerere legat de lipsa bucurării de proprietate, el face trimitere la jurisprudența Curții care a apreciat că nu putea specula asupra problemei estimării valorii chiriilor nepercepute când a ordonat restituirea bunului ( Sofletea împotriva României , nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003, și Buzatu împotriva României (satisfacția echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cât despre cererea legată de prejudiciul moral, Guvernul apreciază că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cauză prin constatarea unei încălcări și că legătura de cauzalitate între încălcarea pretinsă și prejudiciul suferit nu a fost dovedită.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligația juridică legată de Convenție de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite să se șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, articolul 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o reparare părții lezate prin actul sau omisiunea legat de care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercițiul acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil» și elementul de frază « dacă este cazul » sunt mărturie în acest sens.

Printre elementele luate în considerare de Curte, când statuează în materie, apar daunele materiale, adică pierderile efectiv suferite drept urmare directă a încălcării afirmate, și daunele morale, adică repararea stării de angoasă, neplăcerile și incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum și alte daune non materiale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei , nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

În plus, acolo unde diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul când distincția între daunele materiale și daunele morale se dovedește dificilă, Curtea poate fi determinată să le examineze global ( Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

Curtea apreciază, în circumstanțele cauzei, că restituirea apartamentelor nr. 5 și 5A vândute de autorități ar pune reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. Dacă Statul acuzat nu va proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească părții interesate, ca daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor în cauză.

Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor pe piața imobiliară locală și de elementele prezentate de părți, Curtea estimează că acest capăt al cererii reclamanților privind daunele materiale trebuie admis integral și le acordă 140 423 EUR cu acest titlu.

Legat de sumele cerute cu titlu de privare de proprietate începând cu 1999, Curtea observă că suma cerută a fost stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Ea consideră că nu este cazul să se aloce o sumă cu acest titlu, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea apartamentelor în cauză în temeiul articolului 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar căpăta în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii susceptibile de a oferi reclamanților un venit lunar fiind în funcție de mai multe variabile. Totuși, ea va ține cont de privarea de proprietate suferită de reclamanți din 1999 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis , Androne împotriva României , nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu citată mai sus, § 18).

În acest sens și în limita competenței sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus grave atingeri dreptului reclamanților cu privire la bunurile lor și le acordă în comun suma de 6 000 EUR care reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Costuri și cheltuieli de judecată

Reclamanții nu au formulat nicio cerere în acest sens.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Așadar, în speță, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea considera adecvat să își întemeieze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ; 3. Afirmă că nu e cazul să se examineze pe fond capătul de cerere derivat din articolul 6 § 1 din Convenție; 4. Afirmă a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamanților apartamentele nr. 5 și 5A, situate la nr. 208, Calea Victoriei, în București, în termen de trei luni începând cu data de la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție; b) că în caz contrar, Statul acuzat trebuie să achite în comun reclamanților, în același termen de trei luni, 140 423 EUR (o sută patruzeci de mii patru sute douăzeci și trei de euro) ca daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; c) că în orice situație, Statul acuzat trebuie să achite în comun reclamanților 6 000 EUR (șase mii de euro) ca prejudiciu moral ; d) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la date plății; e) că de la data expirării termenului menționat și până la plata acestora, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă cu rata egală cu cea a facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană aplicabile pe durata acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte