ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1754/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 274.200 RON reprezentând parte din diferența dintre valoarea de 774.200 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.02.2009 întocmit de către expert evaluator A. și valoarea de 354.534 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren agricol în suprafață de 4,0295 ha situat în comuna Șura Mică, județul Sibiu, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 13 decembrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a numiților PFA A., B., C., D., E., având în vedere că A. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu numiții B., C., D., E. sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2063 din 30 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1410A din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 2063 din 30 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1410A din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 august 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 11 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a constatat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea exigențelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătorești, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și cu încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a art. 6 C. proc. civ.

De asemenea, a fost pronunțată cu încălcarea art. 9 și a art. 269-271 C. proc. civ., în sensul în care instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, înscrisuri ce emană de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, ceea ce echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretențiilor reclamante, astfel că hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, ca nefondată, nu poate fi caracterizată drept o hotărâre suficient motivată.

Câtă vreme lipsește elementul de validitate a hotărârii din apel, instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze la susținerile reclamantului, inclusiv la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270

2

C. proc. civ., prin înscris înțelegând adresele și documentele anexate acestora cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, întrucât dețin informații relevante, necontestate anterior ivirii litigiului, oferind garanții de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele ce constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, reprezentând înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ. pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator S.C. F. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. F. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. și a art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/19.02.2009; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x/19.02.2009; raportul de evaluare întocmit de către S.C. F. S.R.L. la data de 28.09.2020; titlurile de conversie - deciziile nr. 850/06.08.2009, nr. 851/06.08.2009 și decizia nr. 853/06.08.2009 emise de pârâtă; titlurile de plată nr. x/06.08.2009, nr. y/06.08.2009, nr. z/06.08.2009, nr. w/06.08.2009 și decizia nr. 7122/FF/07.05.2009.

De asemenea, a fost depusă corespondența prin care pârâta a înaintatdocumentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x și la cuantumul sumei de recuperat, respectiv 274.200 RON reprezentând diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

În consecință, decizia recurată este rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., în sensul în care instanța de apel s-a substituit intimatei-pârâte și a încuviințat o apărare pe care această parte nu a formulat-o, situație ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 12 iunie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înțeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării exigențelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătorești, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând și încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, a art. 6 C. proc. civ. și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În această privință, partea a susținut că instanța de apel nu a argumentat soluția adoptată în drept și în fapt, în raport de succesiunea actelor și faptelor juridice ce vizau părțile și se reflectau în conținutul înscrisurilor depuse la dosar a căror analiză nu se regăsește în raționamentul expus în considerentele deciziei recurate, ceea ce echivalează cu neexaminarea pretențiilor reclamate.

Or, lipsa elementului de validitate a hotărârii recurate denotă faptul că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze la susținerilereclamantului, inclusiv la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este știut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția respectivă.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și dezvoltat în vasta jurisprudență a Curții de la Strasbourg în această materie.

Relevante în acest sens sunt considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în decizia pronunțată în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Partea a IV-a, care, în paragraful 30, a reiterat că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]".

Curtea Europeană a admis cu această ocazie că "obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX)", însă, potrivit jurisprudenței sale constante, "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, par. 60)."

Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat în mod adecvat argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea acesteia cu privire la soluția adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, dar și la probatoriul administrat în cauză, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, ceea ce înseamnă că hotărârea există, este una clară și conduce în mod logic la deznodământul final reflectat în dispozitivul acesteia.

Ca atare, decizia recurată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei, asigurarea dreptului la un proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, atașat acestui motiv de recurs, recurentul a pretins probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce țin de modul în care au fost interpretate și valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege și dacă, ori în ce măsură, au fost apte să formeze convingerea instanței, demonstrează în mod evident nu numai faptul că nu este în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate, ci relevă nemulțumirea părții sub aspectul considerațiilor instanței de apel asupra probelor, împrejurare ce excedează competenței instanței de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Totodată, se impune precizarea că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar orice susținere, care relevă erori ale instanței de apel în evaluarea acestui demers, se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată și prin prisma motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. în ceea ce privește încălcarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., precum și interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 269-271 C. proc. civ. și a celor ale art. 1241 C. civ. prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor provenite de la pârâtă, substituindu-se acesteia și încuviințând o apărare pe care nu a formulat-o.

Criticile relevate sunt nefondate.

Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe.

Conform prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii - numai asupra a ceea ce s-a cerut.

Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțată câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 274.200 RON și a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/19.02.2009, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că în cauză nu a fost făcută dovada existenței unei fapte ilicite constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare. În acest sens, a procedat la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată, conchizând în sensul că metoda comparației directe, permisă de standardele internaționale de evaluare, a fost realizată în mod corect de către expertul autorizat de intimata-pârâtă, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare precum cele ale terenului în litigiu.

Criticile deduse judecății apelului au vizat aspecte ce țin de forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, la cererea reclamantului, reiterate și în cadrul motivelor de recurs, sub acest aspect arătându-se că înscrisurile emană chiar de la pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora și le conferă caracterul unor înscrisuri autentice, în sensul definit de dispozițiile art. 269 C. proc. civ.

În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit art. 479 din același act normativ, curtea de apel a reținut că pronunțarea hotărârii primei instanței exclusiv în baza înscrisurilor atașate cererii de chemare în judecată nu are semnificația încălcării vreunei dispoziții legale, câtă vreme proba cu înscrisuri este permisă de art. 250 C. proc. civ. pentru dovedirea faptelor și a actelor judecății, prin prisma cărora a apreciat asupra temeiniciei pretențiilor.

Potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.

Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice este stabilită la art. 270 C. proc. civ., putere ce rezultă din faptul că înscrisul a fost întocmit și autentificat sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică.

Prezumția operează față de orice persoană (erga omnes) și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., desigur, până la declararea sa ca fals, în condițiile legii.

În aceste condiții, relativ la cele două rapoarte de evaluare, cu forța probantă atașată acestora în privința supraevaluării imobilului, de care s-a prevalat reclamantul în susținerea pretențiilor evocate, se observă că aprecierea lor s-a făcut în mod liber, potrivit convingerii instanțelor devolutive, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în sensul în care au relevat inexistența faptei ilicite ce ar putea fi imputată pârâtei și neîntrunirea caracterului autentic în sensul reglementat de art. 269 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, soluția instanței de apel reprezintă rezultatul procesului de evaluare a probelor, ce s-a realizat prin prisma cererilor și a apărărilor susținute pe durata dezbaterilor din proces, evaluare care are loc ulterior momentului la care se închid dezbaterile, anume la momentul deliberării.

De vreme ce prin administrarea și evaluarea probatoriului, în raport de limitele cu care a fost învestită prin calea de atac, curtea de apel a reținut că se configurează situația de fapt reținută de către prima instanță, care impune menținerea soluției, nu se confirmă încălcarea principiului disponibilității, astfel cum afirmă recurentul-reclamant, hotărârea instanței de apel fiind rezultatul efectului devolutiv al căii de atac, consacrat de art. 476 C. proc. civ.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă, iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză.

Așadar, nu este suficient ca recurentul-reclamant să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci este necesar să demonstreze modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material, să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanțele cauzei și să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății.

Or, obiecțiile recurentului privind aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material vizează în realitate aspecte ce țin de reaprecierea probelor, apte a determina o altă situație de fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1410 A din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1410 A din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.