ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1494/2023
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1494/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecății:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,la plata sumei de 662.496 RON, actualizată cu rata inflației și dobânda legală până la data plății.
Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă sau ca neîntemeiată, precum și cerere de chemare în garanție, care a fost respinsă ca, tardiv formulată, la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2022.
I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:
Prin sentința civilă nr. 522 din 12 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca tardivă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.
I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:
Prin decizia civilă nr. 1843 din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 522 din 12 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1843 din 6 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de CasațieșiJustiție, secția I civilă, la data de 16 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 22 februarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menționat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție, respectiv a celor ale art. 2528 alin. (1) C. civ., în sensul în care instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor, însă o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu.
Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Cât timp decizia de despăgubire fost emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă, iar instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia.
În materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora Statul răspunde direct numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și nu pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, care nu se află într-un raport de dependență față de acesta.
Chiar dacă la momentul derulării procedurii administrative pârâta și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere existența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, precum și faptul că la data întocmirii raportului inițial de evaluare și ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia se poate face doar printr-o nouă evaluare.
Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
În consecință, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea intimată, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.
Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul x/2014; chiar dacă reclamantular fi fost parte în acel litigiu sau ar fi fost notificat despre existența hotărârii în discuție, tot nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Președintele A.N.R.P. a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor deevaluare ce au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluarea imobilelor în concordantă cu standardele internaționale de evaluare.
II.2. Apărările formulate în cauză:
La data de 5 aprilie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Totodată, a invocat excepția inadmisibilității formulării prezentei căi de atac, arătând că partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021.
A menționat că, potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.
Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 25 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
Prin rezoluția din 6 aprilie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471
1
alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 3 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.
II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, precum și a acelor ale art. 2528 C. civ., în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față de autoritatea statului.
Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.
Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului teren în suprafață de 1.836 m.p. și construcție în suprafață utilă de 123,27 m.p., situat în municipiul Tulcea, str. x, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.
În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 8012/23.03.2020 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei A., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie în acțiuni nr. 2789/02.08.2011, modificat prin titlul de conversie nr. 2886/08.08.2011, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiari.
Fiind vorba de un dreptul de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23.03.2010), respectiv cel mai târziu acela al datei emiterii titlului de conversie (02.08.2011), moment de la care reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de produceea acesteia.
Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".
Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și a celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.
Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.
Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalitățiiprescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.
Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.
Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.
Nu poate fi primită nici critica ce susține interpretarea eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nu și pentru fapte ce aparțin instituțiilor față de care nu se află într-un raport de dependență.
În această privință, instanța de apel a reținut că Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparație, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare și funcționare, și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.
Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obține protecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune.
Cum în cazul particular al speței în care se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.
Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".
Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că: "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54).
Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57).
Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.
"Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61).
Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.
În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.02.2020, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2010.
De altfel, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.
Or, momentul obiectiv ce coincide cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul nr. x/16.10.2009 al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, validat prin decizia nr. 8012/23.03.2010, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, sens în care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluării imobilului.
În acest context, se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).
De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.
Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.
Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreaptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2020).
În acești termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.
Totodată, Înalta Curte constată eroarea în care se află recurentul-reclamant atunci când se raportează la inexistența prejudiciului în contextul măsurilor dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, care a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, câtă vreme nu se regăsește un argument în cadrul criticilor formulate în cererea de apel și niciun atare raționament în considerentele deciziei atacate menit a contrazice cele susținute de parte, astfel că această chestiune nu poate forma obiectul unei analize în recurs, întrucât este invocată omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. ce reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod privind ordinea exercitării căilor de atac.
În aceeași măsură nici critica privind aplicarea greșită a art. 2528 din noul C. civ. aplicabil prescripției acțiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită nu își găsește corespondent în motivele deduse judecății apelului și nici în raționamentul instanței de apel, aptă să conducă la nelegalitatea soluției din apel, în condițiile în care analiza pe fondul excepției a presupus verificări jurisdicționale cu trimitere exclusiv la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru a stabili momentul de început al prescripției extinctive, ținând cont de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care: "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1843A din 6 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1843A din 6 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2023.