ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1491/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.203.053 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 2.508.930 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare și valoarea de 305.877 RON reprezentând prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 2.000 m.p. situat în str. 14 octombrie, nr. 182, Târgu Jiu, județul Gorj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

La data de 8 martie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosar cerere de chemare în garanție a A. S.R.L. și B..

La termenul din data de 24 martie 2022, Tribunalul a constatat decăzută pârâta din dreptul de a formula cerere de chemare în garanție.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 505 din 7 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1509 A din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 505 din 07 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 1 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 14 martie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 15 martie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menționat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel prin decizia atacată, deși a modificat considerentele sentinței civile nr. 505 din 07 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune față de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, totuși a menținut, ca legale și temeinice aceste dispoziții ale sentinței, și a respins, ca nefondat, apelul promovat pe această chestiune.

În această privință, recurentul-reclamant a susținut că judecătorul fondului a stabilit că momentul când reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, trebuia să cunoască paguba este cel mai târziu data emiterii titlurilor de conversie, în schimb, prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel de la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (30.06.2009) sau cel la care au fost emise titlurile de conversie de către A.N.R.P. (19.10.2009, respectiv 03.08.2010), ci cel de la care apelanții-reclamanți trebuiau să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Cum în considerentele sentinței apelate, instanța de fond nu a reținut ca dată de început pentru curgerea termenului de prescripție finalizarea raportului de control nr. x/26.04.2013 de către Curtea de Conturi, instanța de apel a ignorat prevederile legale aplicabile cu privire la determinarea momentului de curgere a termenului de prescripție, încălcând, totodată, și puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, definitivă prin nerecurare, prin care s-a respins contestația formulată de A.N.R.P. împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, prin care s-a stabilit măsura de a verifica modalitatea de evaluare imobiliară în dosarele administrative de despăgubire soluționate de A.N.R.P. în perioada 01.01.2007-31.12.2011.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a menționat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție, respectiv a celor ale în art. 2528 alin. (1) C. civ., în sensul în care instanța de apel a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, însă de la momentul indicat nu se putea stabili existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele A.N.R.P. a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu standardele internaționale de evaluare.

Așadar, măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la standardele internaționale de evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului.

Or, la acel moment, nu se poate vorbi de existența unui prejudiciu în condițiile în care raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de standardele internaționale de evaluare, aspect confirmat prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C. S.R.L.

În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea intimată, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 7 aprilie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, cu referire la istoricul litigiului, a susținut că motivele de recurs formulate de reclamant, prin prezentarea unei situații de fapt și de drept identice cu cea expusă în fața instanței de fond, nu sunt de natură a aduce noi argumente care să justifice temeinicia căii de atac.

A precizat că susținerile reclamantului sunt nefondate, hotărârea fiind suficient motivată și întocmită în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., judecata asupra fondului cauzei este una corectă, rezultat al analizei tuturor probelor de la dosar.

De asemenea, sunt nefondate argumentele recurentului, potrivit cărora hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor legale reținând în mod corect că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii, având în vedere decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu valoare de principiu că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control, însă recurentul-reclamant nu a adus argumente de natură a contrazice cele reținute de instanță.

Totodată, recurentul a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A din 31 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în sensul în care s-a apreciat că indiferent la care moment se produce raportarea, obiectiv sau subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 23 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 24 aprilie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 3 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluțiași considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut contradictorialitatea motivării hotărârii atacate relativ la dezlegarea dată chestiunii prescripției dreptului material la acțiune în raport de considerentele pe care se sprijină soluția pronunțată de prima instanță, validată în urma respingerii apelului, ca nefondat.

Dispozițiile art. 477 C. proc. civ. dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut drept reper dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prin prisma cărora a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască că despăgubirile au fost supraevaluate și nu de la data emiterii deciziei nr. 5705/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (titlul de despăgubire) sau, cel mai târziu, de la data emiterii titlurilor de conversie nr. 1172/19.10.2009 și nr. 928/03.08.2010 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților.

Prin motivele de apel a fost contestat momentul de la care curge termenul de prescripție apreciat de prima instanță ca fiind data emiterii titlurilor de conversie, reclamantul susținând, în esență, că paguba nu putea fi cunoscută mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, emisă de către intimata-pârâtă, prin care i s-a adus la cunoștință existența unei diferențe între valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestui imobil, conform criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare, argumente preluate și în cadrul criticilor deduse judecății recursului ce urmează a fi examinate în partea rezervată analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este nefondată, sau că există o contrarietate flagrantă între dispozitiv și considerente, cum ar putea fi cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.

Or, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, niciuna dintre aceste împrejurări nu se identifică în conținutul deciziei recurate.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii în limitele în care apelantul-reclamant a înțeles să-și argumenteze susținerile și să învestească instanța de control judiciar, aceasta din urmă a expus pertinent considerentele deduse din interpretarea, potrivit propriei sale convingeri, a probelor administrate în cauză, precum și din aplicarea dispozițiilor legale incidente - art. 8 din Decretul nr. 167/1958 la situația de fapt dedusă judecății, și a deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate reprezintă momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripție al dreptului la acțiunea fundamentată de către reclamant pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și pentru fapta prepusului, reglementată de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, și nu cel al emiterii titlului de despăgubire (decizia nr. 5705/30.06.2009) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca urmare a omologării raportului de evaluare a imobilului, sau al emiterii titlurilor de conversie pe numele beneficiarului (19.10.2009, respectiv 03.08.2010).

Chiar dacă în evaluarea începutului termenului de prescripție extinctivă a acțiunii s-a pornit de la un alt moment decât cel reținut de tribunal, raționamentul instanței de apel caracterizat de claritate și coerență relevă aceeași concluzie la care a ajuns prima instanță, aceea a prescrierii acțiunii promovate la data de 23 august 2021, care sprijină soluția dată, de respingere a apelului, ca nefondat.

Așadar, faptul că instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin înlocuirea unora dintre considerentele sentinței apelate, nu relevă existența unor motive contradictorii apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât ipoteza sancționată de acest text de lege trebuie să vizeze chiar considerentele deciziei atacate cu recurs și nu cele existente în cuprinsul unei alte hotărâri pronunțate într-o etapă procesuală anterioară în soluționarea aceluiași litigiu.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-reclamant, prin cererea de recurs, s-ar putea reține că partea a invocat, eventual, o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate și analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar conține motive contradictorii nu poate fi primită.

Decizia instanței de apel a fost criticată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), în raport de care a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al supraevaluării despăgubirilor, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului în suprafață de 2.000 m.p. situat în str. 14 octombrie, nr. 182, Târgu Jiu, județul Gorj, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 5705/30.06.2009 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarului B., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberat titlurile de conversie în acțiuni nr. 1172/19.10.2009 și nr. 928/03.08.2010 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiar.

Fiind vorba de un dreptul de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela în care reclamantul trebuia să cunoască existența faptei și a prejudiciului produs prin supraevaluarea imobilului.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și a celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit săarmonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalitățiiprescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestui imobil a cărui reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

Cum în cazul particular al speței în care se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că: "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57).

Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2009.

De altfel, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Or, momentul obiectiv ce coincide cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul nr. x/29.04.2009 al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, sens în care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluării imobilului.

În acest context, se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreaptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021).

În acești termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Față de cele ce preced, nu este aptă să conducă la nelegalitatea soluției din apel și susținerea recurentului-reclamant cu privire la inexistența prejudiciului în contextul măsurilor dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, în condițiile în care pentru determinarea momentului de început al cursului termenului de prescripție nu interesează cunoșterea cuantumului pagubei, ci momentul în care reclamantul trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, stabilirea de către legiuitor a acestui moment obiectiv având la bază ideea culpei prezumate a celui păgubit constând în aceea de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Totodată, se observă că afirmația privind aplicarea greșită a art. 2528 din noul C. civ. aplicabil prescripției acțiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită nu își găsește corespondent în motivele deduse judecății apelului și nici în raționamentul instanței de apel, astfel că această chestiune nu poate forma obiectul unei analize în recurs, întrucât este invocată omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același act normativ privind ordinea exercitării căilor de atac, iar analiza pe fondul excepției a presupus verificări jurisdicționale cu trimitere exclusiv la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru a stabili momentul de început al prescripției extinctive, ținând cont de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care: "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1509A din 1 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1509A din 1 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2023.