ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2685/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.596.182 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren, în suprafață de 570 mp, situat în municipiul București, str. x, și valoarea stabilită prin raportul de evaluare, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Ulterior, pârâta a formulat o cerere de chemare în garanție care a fost respinsă, ca tardivă, prin încheierea din data de 10 mai 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 694 din 10 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a respins, ca fiind prescrisă, cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a obligat reclamantul să achite chematei în garanție A. suma de 3.000 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 968A din 16 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 694 din 10 mai 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondate.

Căile de atac declarate în cauză Împotriva deciziei nr. 968A din 16 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. 4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată este insuficient motivată, calitatea de reclamant având-o Ministerul Finanțelor, atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului Român. Cu toate acestea, instanța și-a motivat soluția doar cu privire la Ministerul Finanțelor. Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a art. 2528 din C. civ. referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție. A arătat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut, în mod greșit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este cel al emiterii deciziei de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest sens, a înțeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este chiar data deciziei de despăgubire. Susține că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesară existența unui prejudiciu, iar acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat, să fie direct, personal și să rezulte din încălcarea unui interes legitim. Acțiunea a fost calificată ca fiind una de dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 din C. civ., prin urmare, față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, recurentul a apreciat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate realiza în sarcina Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor sale. Referitor la răspunderea statului, recurentul a susținut că, în speță, sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are o răspundere directă numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, în ceea ce privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Deși intimata și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare și reevaloarea imobilelor pentru a se stabili prejudiciul. Apreciază că era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies două raporturi de prepușenie, unul născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, și unul născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul anterior datei de 18 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa nr. x/2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. Reclamantul nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Președintele A.N.R.P., a măsurii de verificare a tuturor rapoartelor de evaluare, expertizare și reevaluare a imobilelor. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel. 4.2. Prin recursul formulat, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat admiterea acestuia și modificarea hotărârii recurate, în sensul exonerării recurentei de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuării lor. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a criticat soluția pronunțată cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa, arătând că atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au raportat, la momentul stabilirii acestui cuantum, la suma solicitată de chemata în garanție și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului. A arătat că, în raport de lipsa noutății în privința obiectului dosarului și motivat de faptul că cererea de chemare în judecată se respinge, ca prescrisă, onorariul de avocat poate fi redus considerabil. Trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu, sens în care invocă dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 492/8.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/5.07.2006, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, suportarea acestor cheltuieli de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă care ar greva asupra bugetului A.N.R.P., buget ce este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată. A invocat dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. și a arătat că, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află ideea de culpă procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul, astfel încât, prin analogie, în prezenta speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat de Statul Român, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din data de 7 noiembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 14 decembrie 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, Înalta Curte constată următoarele: Invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a apreciat că decizia recurată nu respectă exigențele legale sub aspectul motivării. Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra care i-au format convingerea, în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și la dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar. Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel București nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt, respectiv, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Dimpotrivă, la simpla lecturare a deciziei se constată că întreg raționamentul pornește de la dispozițiile legale care reglementează termenul de prescripție și aplicarea acestora situației de fapt reținute. Curtea de Apel București expunând, detaliat, argumentele pentru care apelul reclamantului nu poate fi primit. Nu se poate susține, așadar, că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă, ca nefondată. Tot în dezvoltarea acestui motiv de casare se susține că hotărârea instanței de apel nu a fost motivată prin raportare la ambele părți care au declarat calea de atac, întrucât în dispozitiv este menționat doar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu și Ministerul Finanțelor în nume propriu. Însă, ceea ce se invocă, în realitate, prin această critică, nu este o nemotivare, deoarece Ministerul Finanțelor, atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al statului, a formulat o singură cerere de apel, care, așa cum s-a dezvoltat anterior, a fost analizată de către instanța de prim control judiciar, sub toate aspectele. Omisiunea pe care o pretinde recurentul nu afectează cadrul procesual și soluția pronunțată de către instanța de apel și, prin urmare, această împrejurare nu atrage incidența niciunui motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., susținerile contrare ale recurentului - reclamante neputând fi primite. Invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2528 din C. civ. prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, și a reținut că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei nr. 7631 din 23 martie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Din punctul de vedere al normei de drept material ce guvernează prescripția dreptului la acțiune, în cauza pendinte, sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, nu cele ale noului C. civ., față de faptul că pretinsa faptă s-a produs la nivelul anului 2010, când s-a omologat primul raport de evaluare. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondată și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de aceasta la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 18 ianuarie 2021, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în municipiul București, str. x, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 6 ianuarie 2010, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea raportului de evaluare din 6 ianuarie 2010 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat, nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 7631 din 23 martie 2010, beneficiarilor fiindu-le eliberate titluri de conversie, iar, ulterior, titluri de plată. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 694 din 10 mai 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată, sub acest aspect, de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 968A din 16 iulie 2023, reținându-se că momentul emiterii titlului de despăgubire, respectiv 23 martie 2010, marchează debutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaște existența pagubei. Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 7631 din 23 martie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate cele două titluri de conversie Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 martie 2010, la omologarea raportului de evaluare întocmit de B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, emițând decizia nr. 7631, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie, în favoarea foștilor proprietari ai imobilului expertizat. Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de B. S.R.L., și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și persoana care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de C. S.R.L., la 27 octombrie 2020, din dispoziția Curții de Conturi a României. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la care face referire și recurentul, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de C. S.R.L., la 27 octombrie 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, împrejurarea că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 7631 din 23 martie 2010, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziilor nr. 837.1 și 837.2 din 7 iulie 2010, reprezentând titlurile de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la reparație și îndatorirea corelativă a pârâtei de a acoperi prejudiciul. Înalta Curte a reținut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de B. S.R.L., la 6 ianuarie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 7631 din 23 martie 2010. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către C. S.R.L., în anul 2020, pe baza Standardelor internaționale de evaluare. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce, pe de o parte, considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Prin urmare, recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte reține următoarele: Prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 451 și art. 453 din C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanție A., considerând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Criticile relevate sunt nefondate. Înalta Curte reține că instituția chemării în garanție, reglementată de dispozițiile art. 72-74 din C. proc. civ., consacră o formă de intervenție forțată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiași proces atât a acțiunii principale, cât și a acțiunii în garanție sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze și în mod separat, prin promovarea unei acțiuni distincte. Scopul părții care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-și asigura despăgubirea în cazul în care soluția pronunțată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul. Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța anterioară - formularea unei pretenții împotriva chematei în garanție A., pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepții de procedură referitoare la cererea de chemare în garanție, în virtutea principiului independenței procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă și terțele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant și chematele în garanție, deoarece pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită. Tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase. Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii, care, prin comportamentul său procesual, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces. Nu în ultimul rând, se reține că celelalte nemulțumiri ale recurentei-pârâte în legătură cu dispoziția instanței de fond, validată prin decizia recurată, și dispoziția instanței de apel, cu privire la cuantumul cheltuielilor cu onorariul de avocat care a fost acordat intimatei-chemate în garanție constituie critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 968A din 16 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.