ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3952/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.04.2021, reclamanta A S.A., în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, a formulat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 26053/30.03.2021, prin care solicită să se dispună: 1) anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică si nelegală; 2) obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 395,84 lei reprezentând penalități de întârziere și 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin Sentința Civilă nr 11449/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/301/2014; 3) obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 668 din data de 29 martie 2023, Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios, administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A S.A., ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 26053/30.03.2021; Obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 395,84 lei reprezentând penalități de întârziere și 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin Sentința Civilă nr. 11449/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/301/2014; Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată;

În motivarea recursului, a arătat că prin Sentința civilă nr. 11449/2015, Judecătoria Sectorului 3 București a admis cererea formulată de A în contradictoriu cu B și a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 395,84 -penalități de întârziere în cuantum de lei și 200 lei - cheltuieli de judecată.

Ca urmare a falimentului B, A s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată prin care a solicitat acordarea sumei de 395,84 lei reprezentând penalități de întârziere și 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Soluționând cererea de plată, Fondul a emis Decizia nr. 26053/30.03.2021, prin care a respins plata sumelor constând în penalități și cheltuieli de judecată, reținând că aceste sume nu ar avea legătură cu raportul de asigurare, ele reprezentând simple sancțiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 și art. 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment.

Soluționând contestația formulată împotriva Deciziei FGA nr. 26053/30.03.2021, Curtea de Apel București a respins-o, reținând că suma solicitată de A cu titlu de penalități de întârzire și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

În dezvoltarea recursului a susținut, sub un prim aspect, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă și reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

Prin a doua critică de nelegalitate a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Recurenta-reclamantă a considerat că este eronat argumentul potrivit căruia penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, fiind în contradicție cu art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conținut este reglementat prin lege. În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare.

În plus, a susținut că respingând contestația formulată de A pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În acest sens, a arătat că nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment.

Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, (ele reprezentând un accesoriu) nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA.

A mai susținut recurenta-reclamantă nelegalitatea hotărârii atacate și din perspectiva încălcării art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din interpretarea căruia rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării.

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a arătat că art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și cheltuieli de judecată. Prin urmare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere.

Printr-o ultimă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, deoarece penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

În principal, contrar susținerilor recurentei, a arătat că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speță, iar în combaterea celorlalte motive de recurs a susținut, în esență, că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților și a cheltuielilor de judecată de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a  avut în vedere considerentele  în continuare arătate.

Din actele și lucrările  dosarului  rezultă că prin Decizia nr. 26053/30.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta A în ceea ce privește  penalitățile  de întârziere în cuantum de 395,84 lei și cheltuieli de judecată în cuantum de 200 lei, care au fost stabilite prin sentința civilă nr. 11449/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/301/2014;.

Contrar celor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a fost sesizată cu privire la problematica acordării penalităților de întârziere – dacă acestea constituie creanțe de asigurare.

FGA nu preia în patrimoniul propriu obligațiile asiguratorului, în acest sens, sunt elocvente prev. art. 75 alin.(1), teza a doua, din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.

Legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres că valorificarea drepturilor creditorilor împotriva societății debitoare se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței – prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.

Analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, este evident ca penalitățile constituie o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor- sancțiuni gândite ca daune moratorii, ce își au izvorul în Ordinul CSA 14/2011 și nicidecum în contractul de asigurare.

Conform art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 alin (3): „Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.”

În același sens sunt și prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora: „În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite. „

Potrivit art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011: (1) Documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozițiile legislației privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs.

De asemenea, art. 2223 Noul C. civ. stabilește faptul că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Prin prisma momentului la care la naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare.

Articolul 64 din Ordinul CSA 14/2011 prevede că, în cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor.

Nefiind o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale a societății de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci prevăzută ab initio în sarcina asiguratorului atunci când nu își îndeplinește la timp obligațiile sau și le îndeplinește necorespunzător, sancțiunea se aplică direct asiguratorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri, sau de limitele răspunderii delictuale a asiguratului.

Activitatea FGA este prevăzută prin Legea 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile textele de lege care erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere. Nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităților de întârziere în caz că nu și-ar îndeplini obligațiile.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt  nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre  legală.

2.2 Temeiul  legal al soluției instanței de recurs

Pentru  toate  considerentele  expuse la  punctul anterior, în temeiul  art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul declarat de A S.A împotriva sentinței civile nr. 668 din data de 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București  – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.