ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5227/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.09.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24054 din 02.09.2020, ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 4.377,80 RON reprezentând penalități de întârziere și 1.338,65 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 11638/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015; obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 28 din 15 ianuarie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației formulată, anularea Deciziei nr. 24054/02.09.2020 și obligarea FGA la plata sumei de 4377,80 RON reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 1338,65 RON reprezentând cheltuieli de judecată. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentința recurată este parțial nemotivată, deoarece prima instanță nu a tratat motivele de nelegalitate invocate în contestație și nu a arătat argumentele pentru care a decis să le înlăture. Simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestație, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigențelor trasate prin practica Înaltei Curți și a CEDO. Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În esență, a arătat că spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conținut și efecte sunt stabilite prin lege (art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011). În acest sens, Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează în cuprinsul Titlului III - Contractul de asigurare, conținutul contractului de asigurare RCA și obligațiile ce incumbă părților în baza acestui contract. Dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliței RCA emisă de asigurător, atunci și cheltuielile de judecată reglementate prin art. 26 alin. (1) lit. d) din Normă și penalitățile de întârziere reglementate prin art. 38 din același Titlul III - Contractul de asigurare, al aceleiași Norme, izvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA. În continuare, a învederat faptul că deși privesc un element accesoriu, iar nu prestația principală, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt reglementate și își au sursa în contractul de asigurare RCA. De altfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurare toate acele creanțe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanțe care reprezintă obiectul principal al contractului sau despre creanțe care reprezintă accesorii ale obiectului principal. În opinia sa, trimiterea făcută la prevederile art. 1535 C. civ. pornește de la o premisă greșită. Art. 1535 C. civ. reglementează o penalitate (o sancțiune) aplicabilă pentru acele cazuri în care contractul dintre părți nu reglementează el însuși o astfel de penalitate și, de aceea, penalitatea prevăzută la art. 1535 C. civ. poate fi privită ca fiind exterioară contractului. În speță, penalitățile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, iar A. și-a întemeiat cererea de plată a penalităților pe dispozițiile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, și nu pe dispozițiile art. 1535 C. civ. Chiar mai mult decât atât, prin Decizia nr. 86/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a sesizării în vederea emiterii unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38 și art. 58 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, s-a statuat la punctul 59 că: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației." Totodată, a arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, instanța de fond nesocotind faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc. În opinia sa, atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată își au sursa în contractul de asigurare RCA și că, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ele reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Instanța de control judiciar nu poate reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul căruia recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată este parțial nemotivată, deoarece prima instanță nu a tratat toate motivele de nelegalitate invocate în contestație și nu a arătat argumentele pentru care a decis să le înlăture. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Tot din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut faptul că simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestație, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigențelor trasate prin practica Înaltei Curți și a CEDO. Înalta Curte nu poate primi nici această critică, faptul că judecătorul instanței de fond și-a însușit punctul de vedere/argumentația intimatului-pârât cu privire la modul de interpretarea a normelor de drept material incidente speței, respectiv prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu este un motiv de nelegalitate a sentinței, câtă vreme soluția pronunțată în dispozitiv a fost explicată, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată, astfel că motivarea sentinței recurate face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și cheltuielile de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 11638/2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. De asemenea, după cum a reținut și prima instanță, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, întemeiate. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În cazul dedus judecății recurenta-reclamantă solicită și cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat. Este reținut și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București, ci B. S.A.. Prin urmare, asigurătorul poate datora penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, precum și ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Având în vedere raționamentul expus anterior, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, câtă vreme penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu pot fi considerate accesoriul creanței principale de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24054/02.09.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.